Profeţiile asupra neamurilor

Biblia conţine un filon profetic aparte pe care comentatorii l-au delimitat ca atare, în care sunt date lămuriri asupra fenomenelor asincrone la scara neamurilor şi a raporurilor acestora cu imperiul. Este vorba despre „Profeţiile asupra neamurilor” care la profetul Ieremia capătă o pondere extraordinară, dar nu lipsesc nici la ceilalţi profeţi. Sigur că este vorba, în principal, despre neamurile sau popoarele Vechiului Testament, nu despre cele moderne, dar acest corpus profetic alcătuieşte un tablou noologic de importanţă perenă şi de relevanţă metodologică pentru orice ştiinţă preocupată să mijlocească o „avertizare timpurie” (early warning) asupra unor dezastre colective, cert legate de tabloul păcatelor şi de intervenţia purificatoare, nu pedepsitoare, a lui Dumnezeu. Putem vorbi, iată, despre fenomene care decurg din intervenţia divină în desfăşurarea istoriei şi deci în modelarea spaţiilor colective de viaţă, fenomene care au caracter asincron faţă de timpul istoric propriu-zis, adică se situează în timp dar nu decurg din cele petrecute pe firul timpului, din imanenţa spaţiului şi a timpului istoric. O geopolitică a fenomenelor asincrone ar evidenţia împletirea determinismelor timpului istoric cu indeterminismele istoriei, cu cele care depun mărturie, peste timp, asupra intervenţiei directe a puterii lui Dumnezeu în cadrul manifestărilor colective pe toată scara lor, arătându-ne câtă vanitate şi subţirime se află în trufia puternicilor zilei care se cred făuritorii destinului omenesc. Geopolitica factorilor asincroni şi a fenomenelor care poartă acest caracter este, oricât ar părea de neobişnuită sintagma, o geopolitică a intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, ca puterea cea mai semnificativă dintre toate puterile. O vom numi cu un termen special, noopolitică, un termen compus din grecescul nous, care înseamnă spirit (pur) şi polis care înseamnă cetate, ceea ce, prin compunere, ne dă o denotaţie nouă şi anume: cetatea modelată de puterea spiritului, noopolis-ul sau oraşul ceresc (Ierusalimul ceresc) care este asincron faţă de metropolis, adică faţă de puterea marelui oraş pământesc, marea metropolă („orașul mamă”). Despre această putere vorbeşte cu avertisment profetul: „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi strai de înstrăinare, căci Memfisul va fi întru totul pustiu şi «Vai!» se va chema”[1].

Cu cât ar fi mai legitim să vorbim despre geopolitica feluritelor entităţi edificate de om, precum statele, imperiile, sistemele mondiale etc., şi să nu vorbim despre o geopolitică a aceloraşi entităţi, ca entităţi în care se cuprinde, într-o formă sau alta, intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu în istorie, adică despre geopolitica noologică, sau, cu termenul propus aici, despre noopolitică, ceea ce, ad ultimum, este o geopolitică a factorilor asincroni şi a fenomenelor adiacente acestora? De ce să acordăm mai mult credit teoriei lui G. Parker, de pildă, asupra statelor de dominaţie, deci asupra imperiilor, decât profeţiilor lui Daniel asupra imperiului, care se constituie în fundamentul cel mai durabil al unei „ştiinţe” a imperiilor, validă peste epoci şi spaţii geografice? D. Cantemir a valorificat în studiul său asupra imperiilor, cerut de către Petru cel Mare, ţarul ruşilor, tocmai viziunea şi ideea lui Daniel asupra imperiului, oferindu-ne primul studiu geopolitic cu fundamentare scripturistică din cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum spunem azi, sistemelor mondiale. Studii de geopolitică noologică au dat şi arabii mai înainte, dar nu pe o fundaţie scripturisică. În acest curent se înscrie şi tentativa lui Dughin de a oferi o teorie a imperiului ca instrument divin, deci ca organism soteriologic, în şi prin care lucrează factori asincroni, o putere capabilă să restaureze justiţia divină a popoarelor (parte a concepţiei lui Dughin cu care putem dialoga, până la pragul în care funcţia aceasta restauratoare asumată de imperiu este citită ca o funcţie eliberatoare aflată direct în serviciul Cuvântului, ceea ce este prea mult şi cert în afara doctrinei apostolice a Bisericii creştine). Acesta este motivul pentru care reluăm aici în formă succintă, referirile la textele profetice asupra dezastrului neamurilor proorocit de către profeţii Vechiului Testament. În viziunea profeţilor, dezastrul trebuie citit pe ecranul unui proces de purificare nu de pedepsire. Dezastrul urmează păcatelor, el nu este urmarea directă a voinţei lui Dumnezeu (căci învoirea la păcat este în afara voii lui Dumnezeu şi înlăuntrul voinţei exclusive a păcătosului), iar intervenţia lui Dumnezeu se manifestă sub forma curăţiilor pe care un neam le dobândeşte, fără de care nu există salvare de la aceste dezastre, încât Dumnezeu nu intervine cu urgia nenorocirilor, care vin de la păcate şi degenerare colectivă, ci cu darul curăţiei, tot la scară colectivă, ca fiind singura salvatoare. Sigur că în vechime dezastrele de o asemenea proporţie nu puteau fi duse la împlinire decât printr-o maşinărie militară, dar aceasta nu este singurul mijloc prin care poate fi adus dezastrul nimicitor în mijlocul neamurilor, al popoarelor „în toată plinirea lor”, cum se traduce în varianta jubiliară din Septuaginta.

Ce e de reţinut, ca relevanţă metodologică, în „profeţiile asupra popoarelor” din tabloul profetic al lui Ieremia? Mai întâi exigenţa metodologică de a examina chestiunea la scara lumii nu a unui singur popor. Un popor trebuie cercetat în mediul lumii sale, fiindcă numai aşa se compune tabloul de referinţă, oglinda în care se poate citi corect atât dezastrul cât şi intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. În al doilea rând, trebuie identificată forţa în şi prin care se propagă dezastrul în viaţa popoarelor în cadrul (înlăuntrul) lumii lor. Ceea ce este de sesizat în compoziţia acelei forţe este dualitatea ei: în ea se compun forţa distrugătoare care vine de la masivitatea grămezii păcatelor şi forţa purificatoare, care vine din afara procesului, de la Dumnezeu. Este partea asincronă în cadrul procesului ruinător, care altfel ar aduce doar declinul şi nimicirea. În al treilea rând şi deci a treia exigenţă, care se desprinde din analiza profetică a lui Ieremia (şi a oricărui text de profeţie asupra neamurilor), este exigenţa de a recompune tabloul lumii în şi din perspectiva caracterului de „forţă reintegratoare” a acelui „proces” care atrage în albia lui neamurile cu o putere care pe unele le distruge într-un mediu, însă, în care se compune virtual şansa purificării. Distrugerea survine înlăuntrul unui proces reîntregitor care în profeţiile lui Ieremia este cucerirea de către Babilon a lumii vechi. Se constituie astfel iluzia că forţa care aduce salvarea este din lume, este o putere temporală, în genul imperiilor, al unei ideologii etc. În realitate această putere din lume aduce o pace impusă, un tip de ordine bazată pe subordine și în plus introduce în lume o justiție deviată, un justițiarism revoluționar de esență imanentistă (atribuită unei puteri lumești, legiștilor aflați în serviciul lumii și deci al unei rațiuni imanente. Așa au fost tribunalele revoluționare ale revoluției franceze ori tribunalele terorii roșii ale revoluției bolșevice din Rusia cu figurile terifianților legiști purificatori gen Djerzinski, Ejovia, Beria etc. Cam aici poate să ducă ideea și deci pretenția imperiilor ca organisme soteriologice, la teroarea justificată de justițiarismul purificator, imanentist). Adevărata salvare vine din recompunerea (restaurarea) interioară a celor căzuţi, adică din masiva purificare moral-spirituală de păcatele şi răutăţile care au adus dezastrele. Mecansimul „eliberării” (soteriei) este restaurarea nu reprimarea, biserica nu pușcăria. În al patrulea rând, tabloul profetic ridică exigenţa de a citi în orice reintegrare un subproces vindecător care este, de fapt, esenţa acelei reintegrări. Ea vine asupra neamurilor pe care le incorporează dar le şi poate provoca distrugeri. Un proces cum este cel al „integrării europene” de azi are şi el acest dublu caracter: el vine asupra popoarelor ca proces de incorporare şi deopotrivă ca subproces de distrugere, iar pe alocuri el este chiar nimicitor. Fără de restaurarea moral-religioasă un atare proces își diminuează enorm legitimitatea. Dacă înlăuntrul acestui proces integrator nu s-ar manifesta un subproces vindecător, restaurator (și implicit purificator), asincron, care este mărturia intervenţiei divine în istorie, el ar păstra doar sensul distructiv, ar deconstrui totul fără a fi capabil să reconstruiască. Se iveşte, iată, posibilitatea de a înlătura iluzia, amăgirea că salvarea vine de la o forţă din lume, cum ar fi astăzi, de pildă, Occidentul, puterile occidentale etc. În realitate de la acestea vine numai dezintegrarea entităţii încorporate, silită să asculte de un cod nou de ordonare şi deci de o nouă structură organizatoare, care poate fi un imperiu, o economie, o ideologie, cum a fost bolşevismul în cadrul sistemului comunist. Când această nouă structură organizatoare este lipsită de puterea ziditoare asincronă, ea aduce după sine silnicie, injustiţie colectivă, nimicire, alienare colectivă, uzurparea dreptului popoarelor la exerciţiul proprietăţii identitare.

În fine, a cincea exigenţă este de a citi atât integrarea cât şi distrugerea ca fiind nişte fenomene sociale totale, care antrenează totul în iureşul lor: bărbaţi, femei, copii, bătrâni (deci toată gama demografică) şi, deopotrivă, vechea slavă a acelor popoare, miturile, religiile lor etc.; deci toată sociopolitica şi toată noologia lor. În toate acestea, şi aceasta este regula a şasea, trebuie să citim, ca element axial, particularitatea că procesul respectiv conţine în el faptul cel mai puternic şi singurul purtător de speranţă şi de salvare şi anume intervenţia lui Dumnezeu. Această intervenţie este conţinută în toate „întâmplările” acestea teribile şi ceea ce precumpăneşte nu este sensul distructiv ci sensul purificator, singurul care face comprehensibil întregul tablou, care altfel pare cu totul absurd. În toate feţele dezastrului profetul citeşte feţele păcatului care atinsese proporţii colective adică deja destrămase nous-ul neamului respectiv, nomosul popoarelor încât ceea ce de fapt le aduce distrugerea nu este pur şi simplu „voinţa pedepsitoare a lui Dumnezeu”, ci „efectul dărâmător al păcatului care s-a întins şi a cuprins toate popoarele acelei lumi”. Aşa se face că Nabucodonosor, cuceritorul şi invadatorul acelei lumi şi „eroul” timpului pofetic, este înfăţişat de profet ca „având un mandat de la Domnul” şi de aceea el împlineşte acest mandat fără milă, încât dacă mila intervine, vocea profetului devine cremene şi blestem: „O, blestemat este omul care face/ cu nepăsare lucrurile Domnului/ şi sabia şi-o ţine în teacă nu în sânge”[2]. Sabia aceasta poartă în tăişul ei voinţa purificatoare fiindcă deşi ea se arată oarecum mijlocitoare la „pieirea” neamurilor, nu ea este aceea care le-a provocat degradarea, încât neamurile s-au dărâmat ele singure prin căderea în păcate şi idolatrie, şi sabia vine doar spre a curăţi şi spre a cauteriza rana adusă sufletului de păcat, ca singură cale salvatoare reală. Tabloul arată o atitudine nemiloasă faţă de corpul copleşit de păcate al popoarelor („corpul demografic”), care a adus în primejdie de moarte sufletul popoarelor, încât singură sabia duhului mai poate cauteriza rana sufletului. Ea loveşte nemilos trupul îmbolnăvit şi astfel pregăteşte o rezidire a trupului pentru un suflet eliberat. Imperiul, însă, nu-l şi rezideşte, cum s-ar putea subînţelege printr-o extensie a ideii salvatoare datorată teoriei imperiului ca organism soteriologic. Imperiul participă la marele plan eshatologic, dar nu poate rezidi fiinţa căzută a popoarelor. Această operaţiune este una din interior, săvârşită prin biserică, mai precis prin poporul din Biserica lui Dumnezeu. De aici şi importanţa copleşitoare a rezidirii templului la evrei şi toată marea desfăşurare a tensiunii dintre Biserica invizibilă şi Biserica vizibilă în corpusul de practici şi de credinţă a tuturor creştinilor.

- Va urma -