Cântarul păcatelor colectiveAcesta este sensul avertizării profetice, partea luminoasă a „profeţiilor asupra neamurilor: sufletul eliberat”. Altfel istoria este absurdă, nu are nici un sens, căci dezastrele ca atare n-ar avea sens renovator, ci doar înţeles natural, de pure catastrofe. Ieremia ne învaţă că popoarele trebuie să citească în asemenea dezastre semnul luminător asupra căii care eliberează sufletul şi care este calea întoarcerii la Dumnezeul adevărat şi deci la Renăscătorul adevărat. Întregul tablou al doxologiei lui Ieremia cuprinde această „certare a poporului”, acest dialog cu poporul rătăcit, care este certat că a greşit, a pierdut calea către Dumnezeul adevărat şi astfel şi-a provocat el singur dezastrul. Capitolul 44 din Ieremia este cutremurător în acest sens şi pe deplin edificator. Iată doar câteva extrase (versete) ilustrative din acest capitol: „Aşa grăit-a Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi aţi văzut toate relele pe care Eu le-am adus asupra Ierusalimului şi asupra cetăţilor lui Iuda; şi iată, ele sunt pustii, fără locuitori, din pricina răutăţilor lor, pe care ei le-au făcut pentru ca să Mă întărâte mergând să ardă tămâia unor dumnezei străini, pe care nici ei şi nici părinţii lor nu i-au cunoscut. Dar Eu vi i-am trimis pe servii Mei, profeţii, dis-de-dimineaţă, zicând:
- Nu faceţi fapta aceasta spurcată pe care Eu am urât-o! Şi nu M-au ascultat şi auzul nu şi l-au plecat ca să se întoarcă de la răutăţile lor, aşa încât să nu mai jertfească la dumnezei străini. Astfel mânia Mea şi urgia Mea au căzut şi s-au aprins în porţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului…”[4]. Este cât se poate de evident cântarul pe care păcatele poporului l-au aplecat spre panta dezastrului căci relele sunt aduse asupra poporului de păcatele lor, în frunte cu cel mai mare, cu păcatul idolatriei. Acesta a adus suferinţa şi catastrofa, iar în această „balanţă” Dumnezeu pune voinţa Sa de vindecare, mânia Sa purificatoare, adică „eliberarea sufletului” întemniţat de păcate, de trupul şi de mintea întunecate de păcate, căzute în „nesimţirea cea împietrită”, cum va spune Sf Ioan Gură de Aur în rugăciunile lui. „…Şi iată ele (cetăţile) sunt pustii din pricina răutăţilor lor”, zice Domnul prin cuvântul profetului. „De ce faceţi voi astfel de răutăţi împotriva sufletelor voastre? Să fie tăiaţi dintre voi om şi femeie, prunc şi sugar din mijlocul lui Iuda, aşa ca nimeni dintre voi să nu rămână, să Mă întărâtaţi cu faptele mâinilor voastre arzând tămâie unor dumnezei străini în ţara Egiptului, în care aţi intrat s-o locuiţi”[5]. (Oare n-au săvârşit popoarele Răsăritului păcatul idolatriei comuniste, pentru ca, mai apoi, din ziua eliberării lor să se arunce cu voluptate în robia celei de-a doua idolatrii, cea consumeristă, pe care au îmbrăţişat-o în „ţara Egiptului”, în noul Egipt de astăzi, metropola cu flori otrăvitoare a ciclului mondial postmodern, care este tot atât de bogată, de rafinată, ezoterică şi decăzută ca şi vechiul, ipostaticul Egipt).
Precum precizează în comentariul său I.P.S. Bartolomeu: „dispariţia totală (fără nici un fel de « rămăşiţă » regeneratoare) este ultima consecinţă a divorţului dintre Israel şi Dumnezeul său”[6]. Dialogul Profetului cu Poporul este extraordinar şi unic în cultura lumii. E de observat, în treacăt, că Profetul se adresează poporului prin chemarea divină, în numele Domnului, adică la chemarea lui Dumnezeu, nu a vreunei autorităţi temporale, cum ar fi regele sau dregătorii. Cu aceştia va intra în conflict, de la ei va primi închisori, dar Cuvântul adevărului nu i-l vor putea suprima. În unele versete, profetul atinge cu dialogul lui unele segmente ale poporului cum erau acele femei israelience din Egipt, care căzuseră în păcatul idolatriei: „Atunci toţi bărbaţii lor care ştiau că femeile lor jertfesc tămâie altor dumnezei, precum şi femeile şi-ntregul popor care locuia în ţara Egiptului în Patros, i-au răspuns lui Ieremia, zicând: - Cât despre cuvântul pe care tu ni l-ai grăit în numele Domnului, noi nu te vom asculta. Fiindcă noi vom face negreşit tot (după) cuvântul care va ieşi din gura noastră: să ardem tămâie pentru regina cerului (Astarte, Iştar, zeiţa amorului şi a fertilităţii în mitologia babilonică, n.n. IPS Bartolomeu) şi să-i turnăm libaţii, aşa cum am făcut noi şi părinţii şi regii noştri şi dregătorii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului şi am fost sătui de pâine şi ne-a fost bine… Atunci Ieremia a răspuns întregului popor, bărbaţilor ţării, şi femeilor şi întregului popor care-i răspunsese întorcându-i vorba, zicând: - Credeţi voi că Domnul nu Şi-a adus aminte de tămâia pe care o ardeaţi în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului, voi şi părinţii voştri şi regii voştri şi dregătorii voştri şi tot poporul ţării? Credeţi că ea nu s-a suit la Inima Lui? Dar Domnul nu v-a mai putut suferi din pricina răutăţilor faptelor voastre şi din pricina urâciunilor pe care le-aţi făcut; aşa se face că ţara voastră a devenit o întindere pustie şi de necălcat, un blestem a devenit, aşa cum este astăzi […] pentru că glasul Domnului nu l-aţi auzit şi-ntru poruncile Lui şi-n legea Lui şi-n mărturiile Lui n-aţi umblat, de aceea v-au apucat relele acestea” (Ir 44, 21-23). Oare nu se aud cuvintele profetului azi dinspre fruntariile „lumii noastre”, ale Răsăritului şi Apusului deopotrivă?!
Glasul Domnului, Legea Lui, poruncile Lui, mărturiile Lui, acestea toate au fost puse pe cântar de păcatele poporului şi când aceste păcate au cântărit în trupul şi-n sufletul poporului mai mult decât cele ale Domnului, consecinţa a fost dezastrul poporului şi chiar atunci Dumnezeu le-a trimis un ultim semn de bunăvoinţă şi deci de milă: pe profeţi. Când nici cuvântul profetului, în care răzbătea chemarea Domnului, n-a fost auzit, atunci şi doar atunci a urmat dezastrul, urgia şi prăbuşirea. Şi oare n-ar putea să stea aceste cuvinte rostite de profet în „Profeţii împotriva Egiptului”[7] pe Stela de la hotarul oricărui popor? „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi strai de înstrăinare, căci Memfisul va fi întru totul pustiu şi «Vai!» se va chema”[8]. Revenind la profeţiile asupra neamurilor ale lui Ieremia putem spune că acestea au în centru una dintre marile catastrofe etnologice ale lumii al cărei centru era la vremea aceea în Orientul Apropiat. Practic, în vremurile profetului Ieremia dispar un număr de popoare de pe faţa pământului, iar această dispariţie se petrece înlăuntrul unui unic proces de încorporare sau de integrare, unul şi acelaşi cu marile cuceriri ale lui Nabucodonosor, „biciul lui Dumnezeu”. Ce se întâmpla, istoriceşte vorbind? Pe de o parte se petrece decadenţa imperiului asirian şi pe de alta ascensiunea imperiului neobabilonian. Procesul începe cu regele Neobopolasar (625-605 î.Hr.), care distruge din temelii cetatea-capitală a ninivitenilor, Ninive (612) încât la 609 î.Hr. imperiul asirian iese definitiv din istorie. Poporul acesta, practic, dispare şi din neamul ninivitenilor nu mai rămâne decât mărturia învăţăturilor. Cu urmaşul acestui prim rege neo-babilonian, Nabucodonosor, începe practic seria marilor dezastre etnologice ale antichităţii neamurilor semite. „După ce cucereşte Siria, la 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi dezlănţuie prăpădul asupra neamului şi regatului lui Iuda. Profeţiile lui Ieremia sunt confirmate una după alta, fiindcă după 587 Nabucodonosor porunceşte deportarea în masă şi începe astfel „marea captivitate babilonică a Evreilor”. La doar o lună este dărâmat templul de pe muntele Sion (practic, captivitatea babilonică va dura 70 de ani, începând de la 597 când se efectuaseră primele deportări)”[9]. Oare este întâmplătoare dărâmarea templului? Desigur, nu. Când însă poporul are templul în sufletul lui această nenorocire a dărâmării templului nu aduce şi dărâmarea sufletului. Dacă însă poporul nu are templul în suflet, atunci rezultatul unor asemenea dezastre va fi pierirea poporului respectiv, nimicirea lui totală.
Tot acum cad celelalte regate şi popoare, toate prevestite de Ieremia. Cade Egiptul (vezi cap. 6 din Ir, „Profeţie împotriva Egiptului”), urmează „cei din sămânţa altor neamuri”, care sunt asimilaţi de interpreţi filistenilor, enachimii (urmaşii lui Enac), apoi moabiţii („Pentru Moab nu-i nici o vindecare… Veniţi să-l retezăm de printre neamuri!. Şi el va înceta să mai existe”, conchide Profetul în cap. 48, versetul 2). Dezastrul se dezlănţuie cu furie mai mare asupra neamurilor amoniţilor (alt trib semitic), asupra neamurilor edomiţilor, locuitori în Idumeea, elamiţii, triburile arabe ale Chadarului, acum cade Damascul şi, în fine, Ieremeia prooroceşte însăşi căderea Babilonului şi, deci, sfârşitul caldeenilor, cei ce încadrează în ascensiunea lor toate dezastrele intermediare. Totul este ca un arc de căderi, de catastrofe etnologice nemaiîntâlnite pentru un interval atât de scurt totuşi. Însă dezastrul nu se dezlănţuie decât de la un prag încolo, după ce fărădelegile din poporul ales, necredinţa lui, neascultarea lui la chemarea profetului şi deci a Domnului ating proporţii insuportabile în faţa lui Dumnezeu, adică după ce poporul ales nu-şi mai ţine locul lui în faţa lui Dumnezeu. Atunci se strică echilibrul dumnezeiesc al lumii, rânduiala făcută de Dumnezeu prin legământul său cu poporul ales şi doar atunci este atins pragul dezlănţuirii catastrofelor în lanţ şi nu doar asupra poporului lui Dumnezeu, ci şi asupra celorlalte care compun fundaţia şi arcul acelei lumi. („Vai nouă, că ziua s-a plecat, că umbrele zilei subţiri se topesc”, zice profetul în cap. 6, versetul 4, consemnând pragul la care balanţa păcatelor a făcut să se încline teresia zilei spre întunericul nopţii). Din acel moment „istoria e ca un tăvălug, suferinţa devine generală”[10]. „Ascultă pământule: Iată, asupra acestui popor Eu voi aduce rele - roada răzvrătirilor - pentru că ei n-au luat aminte la cuvintele Mele, iar Legea Mea au lepădat-o”[11]. Domnul Însuşi, în cuvintele profetului, lămureşte şi ce va fi şi de ce va fi astfel: fiindcă, zice Domnul, „ei n-au luat aminte la cuvintele Mele şi Legea Mea au lepădat-o”, iar cele ce urmează, toate relele şi nenorocirile sunt „roadele răzvrătirii lor”, zice Domnul. Cap 2-11 din Ieremia sunt lămuritoare pentru înţelesul real al „răului” rostogolit asupra „poporului”. Cap. 2 ne vorbeşte despre poporul „nerecunoscător” şi în consecinţă pedepsit. („Ce greşeală au aflat în Mine părinţii voştri de s-au îndepărtat de Mine şi s-au luat după deşertăciuni şi s-au făcut netrebnici? Şi n-au zis: - Unde este Domnul, Cel ce ne-a scos din ţara Egiptului, Cel ce ne-a călăuzit în pustie […]. Dar Eu v-am adus în Ţara-cea-Verde […] voi aţi intrat şi Mi-aţi pângărit pământul, iar moştenirea Mi-aţi făcut-o urâciune”[12]). Cap. 3 ne vorbeşte despre „necredinţa poporului”, cap. 5 este o desfăşurare de tonuri şi nuanţe ale tristeţii divine la vederea păcatelor şi rătăcirii poporului („În vremea aceea i se va spune acestui popor şi Ierusalimului: Există un Duh al rătăcirii prin pustie; Calea fiicei poporului Meu nu duce la curăţie şi nici la sfinţenie”[13]).
La tema „duhului rătăcirii prin pustie” ne întâmpină notarea I.P.S. Bartolomeu care spune: „experienţa celor patruzeci de ani ai rătăcirii lui Israel prin pustie, presăraţi cu răzvrătiri idolatre, pare să fi lăsat în subconştientul acestui popor un anume duh al nesupunerii, ca un model dobândit printr-o boală lungă”. Desigur, s-ar putea căuta în istoria popoarelor perioadele rătăcirii lor prin deşertul întoarcerii din robie cum se întâmplă cu popoarele ortodoxe la ieşirea din robia noului Egipt, al comunismului ateu şi idolatru, cum se întâmplă cu popoarele Occidentului care încă rătăcesc în pustia sufletească a celei mai urâte idolatrii, aceea a consumerismului etc., idolatrie care a început să cucerească deja şi sufletul popoarelor răsăritului după 1989.
Cap. 5 ne vorbeşte din nou despre fărădelegile poporului, care aduc năvăliri şi „pedeapsă spre îndreptare” („fiindcă ei nu cunosc calea Domnului sau judecata lui Dumnezeu”, rezumă profetul în 5,4. Şi mai departe: „pentru că ei şi-au înmulţit răutăţile şi-n răzvrătirea lor s-au întărit. Pentru care dintre acestea te voi ierta? Fiii tăi M-au părăsit - le spune Domnul prin cuvântul Profetului - şi se jurau pe cei ce nu sunt dumnezei. Şi i-au hrănit până la saţiu, iar ei se prea-desfrânau şi-n casele târfelor îşi găseau adăpost. Cai înnebuniţi după iepe au devenit, fiecare rânchezau spre femeia vecinului său. Oare pentru acestea nu voi pedepsi? – zice Domnul - şi nu se va răzbuna sufletul Meu pe un neam ca acesta?”[14]). Cap. 7 lămureşte mai în adâncime sursa răului şi a nenorocirilor abătute asupra poporului lui Dumnezeu: „falsa închinare”, idolatria („…şi jertfe de băuturi au vărsat pentru dumnezei străini ca să-Mi stârnească Mie mânia. Oare pe Mine mă stârnesc ei? Zice Domnul: nu se stârnesc oare, pe ei înşişi, ca să le ardă obrazul de ruşine?”[15]). Cap. 8 este un capitol de „plângeri şi poveţe” care însoţesc „înstrăinarea lui Israel” („Oare cel ce cade nu se întoarce? De ce oare s-a abătut acest popor al Meu în răzvrătire neruşinată şi în propria lor voie s-au înstăpânit şi n-au vrut să se întoarcă”? [16]). „Şi-n propria lor voie s-au înstăpânit/ şi n-au vrut să se întoarcă”, iată sursa răului şi deci a nenorocirii: voinţa omenească ruptă de voinţa lui Dumnezeu. Când oamenii vor ceea ce nu este întru voinţa divină apare fenomenul înstrăinării colective, al cărui rod suprem este „omul autonom”, „poporul autonom”, care se încred în ei mai mult ca-n Dumnezeu, ba trăiesc chiar fără de Dumnezeu. „Înţelepţii s-au dat de ruşine, s-au descumpănit şi s-au prins, fiindcă au lepădat cuvântul Domnului. Ce înţelepciune este întru ei?”[17]. Dacă nu au cuvântul Domnului, „ce înţelepciune este întru ei?” Evident că este „îndrumarea răului”, abaterea, înstrăinarea.
Concluzia profetului în care se întăreşte cuvântul Domnului este ca o sentinţă: „…de aceea căderea lor atunci când cad este întreagă, iar la vremea cercetării vor pieri, zice Domnul” [18]. Cap.9 înfăţişează „stricăciunea în Iuda” şi „tristeţea în Sion” arătând totodată „adevărata înţelepciune” („că toţi se desfrânează // ei, adunătură de trădători” [19]. Desfrânaţii sunt „trădători de Dumnezeu”, ne spune profetul. Teribil!) „Minciuna, nu credinţa-i stăpână pe pământ; căci mers-au ei din rău în rău şi pe Mine nu m-au cunoscut, zice Domnul”[20]. Examinaţi tabloul acestor lunecări şi judecaţi de nu se potriveşte tuturor vremurilor de stricăciune în popor, deci inclusiv acestora pe care le trăim astăzi: „Feriţi-vă fiecare de aproapele său, în fraţii voştri să nu aveţi încredere, fiindcă fiece frate cu amăgire va amăgi şi fiecare prieten cu viclenie va umbla. Fiecare-şi va bate joc de prietenul său; adevărul nu-l vor grăi, limba lor s-a învăţat să spună minciuni; de năpăstuit au năpăstuit, dar de-ntors n-au vrut să se întoarcă”[21]. La acestea toate profetul dezleagă spre popor povăţuirea Domnului, „Că glas s-a auzit în Sion: […] Voi, femei, ascultaţi acum cuvântul Domnului/ primească auzul vostru cuvintele gurii sale/ şi pe fiicele voastre învăţaţi-le să se tânguie/ şi fiece femeie să-şi înveţe vecina să plângă// Că moartea s-a suit prin ferestrele voastre/ în ţara voastră şi-a făcut intrare // ca să zdrobească pruncii de pe afară/ şi pe tinerii de pe uliţe […] Acestea zice Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu a sa înţelepciune // puternicul să nu se laude întru a sa putere/ iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui/ ci întru acestea să se laude cel ce se laudă: întru înţelegerea şi cunoaşterea că Eu sunt Domnul,/ Cel ce face milă şi judecată şi dreptate pe pământ”[22]. Iată cât de răspicată este învăţătura cu privire la sensul oricărui imperiu pământesc; el este neputincios în aţa mâniei lui Dumnezeu şi în calea păcatelor poporului, cu o neputinţă care trece peste toată puternicia lui pământească, peste toată faima lui se întrevede gloria din pulberea marilor şi înspăimântătoarelor imperii nimicite şi pe veci apuse. „Cine este înţeleptul care să priceapă aceasta? Cel ce are-ntrânsul cuvânt din gura Domnului”[23]. Lucrul tulburător în „Profeţiile lui Ieremia asupra neamurilor” este finalul optimist. Căci neamurile totuşi nu pier; ele trec, adică atunci când arcul răscolirii lor şi al distrugerii lor se rupe, ele se întorc asupra forţei care le-a livrat vânturătoarei istoriei, care, în timpul profetului Ieremia, era Babilonul: „Că iată adunări de neamuri Eu ridic/ din latura de miazănoapte/ asupra Babilonului/ […] Şi Caldeea va fi de pradă […] şi tot cel ce va trece prin Babilon/ se va uita cu tristeţe/ şi va fluiera de toate rănile lui”[24].
Căderea Babilonului este o scriere neîntrecută ca vigoare a profeţiei asupra cetăţii care se curmă şi cade lăsând pe urmele ei pulberea și nimicul. Este cea mai teribilă viziune asupra zădărniciei măreţiei imperiilor, asupra nimicului interior al oricărei metropole ridicată pe slava lumească („şi nu vor lua din tine o piatră unghiulară/ zice profetul, sau o piatră de temelie/ căci pustiu vei fi pe totdeauna/ zice Domnul”[25]). Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual La toţi profeţii se aduce în lumină din „unghiul cel înalt” al lui Dumnezeu, condiţia creaţională fixată la Geneză pentru popoare de către Însuşi Creatorul: „poporul cuviincios”. Acesta nu-L pierde pe Dumnezeu căci e ferit de trufia care l-ar duce la idolatrie. El este prototipul modelului naţional şi argumentul peremptoriu al asincroniei acestuia. Sofronie (cel chemat la profeţie la 622) este cel ce ne-o spune răspicat: „Atunci în ziua aceea […] Îţi voi şterge trufia ta cea plină de dispreţ, îi spune Domnul prin profetul său cetăţii Ierusalimului, şi nu te vei mai preamări/ în muntele cel Sfânt al Meu/ Şi voi lăsa întru tine/ un blând, cuviincios popor”[26]. Acesta este poporul iubit de Dumnezeu şi el va fi lăsat întru Ierusalim să vieţuiască, altfel spus acest tip de popor întruneşte atribute asincrone. Este, desigur, o profeţie asupra poporului lui Iisus, adică neamul cel înnoit, căci acesta este drept, blând, cuviincios, smerit, iubitor şi el va moşteni pământul, deci el va fi aşezat întru Ierusalim (nu în Ierusalim, ci întru oraşul sfânt, întrucât prin naşterea şi învierea Domnului acesta a devenit Centrul lumii în ultima cultură axială a pământului). „[...] Şi cei rămaşi ai lui Israel/ se vor teme de numele Domnului şi nu vor face nedreptate/ şi nici vor mai grăi deşertăciuni şi-n gura lor nu va mai fi o limbă-nşelătoare”[27]. Este evident că versetele 14-20 sunt toate pe tema „Bucură-te Noule Ierusalime”, căci sunt toate profeţiile acestuia. Şi nu întâmplător profeţind bucuria aceasta, Sofronie „este singurul autor vrechitestamentar care foloseşte verbul kataterpo = a (se) încânta”, cum subliniază I.P.S. Bartolomeu în nota sa la Sofronie 3,14: „Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, vesteşte cu glas mare, tu, fiica Ierusalimului! Din toată inima te veseleşte/ fii plină de’ncântare, tu fiica Ierusalimului!”.
Axa acestor versete este aceea a lucrării iubitoare şi înnoitoare a Domnului întru cei ce vor moşteni Ierusalimul şi această lucrare este înnoitoare: „În vremea aceea, Domnul îi va zice Ierusalimului: Îndrăzneşte, Sioane, mâinile tale să nu slăbească!/ Domnul Dumnezeu e-n tine/ Cel Puternic te va mântui/ El peste tine va aduce veselie/ Şi-ntru iubirea Sa te va-nnoi”[28]. Şi mai departe: „Iată că-n vremea aceea - zice Domnul - de dragul tău/ Eu voi lucra-ntru tine”[29].
Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe
Una dintre temele de interes ale studiului geopolitic al lui Dughin este aceea a eliberării naţionale a popoarelor ortodoxe, mişcare pe care Dughin o asimilează marelui proces de expansiune a imperiului soteriologic rusesc, interpretare care intră în conflict, evident, cu geopolitica statului naţional zidit pe umerii poporului creştin. Factorul religios a jucat, desigur, un rol însemnat în eliberarea de turci, dar de aici şi până la asimilarea celor două procese (eliberarea popoarelor şi afirmare imperiului soteriologic) este un drum lung. Să reţinem, deocamdată, factorii eliberării în lumina analizelor lui Dughin:
- „degradarea puterii politice a turcilor (la care a contribuit şi iluminismul şi Franţa curentelor moderniste);
- agenţii ruşi şi-au concentrat eforturile în Grecia şi Balcani spre a susţine pretenţiile ortodocşilor;
- renaşterea religioasă a popoarelor ortodoxe: complex de idei naţionaliste, presimţiri mesianice de caracter eshatologic, mistica naţionalismului etc. La acestea se adaugă fenomenul megalo-ideilor:
- apar concepţiile geopolitice ale Greciei Mari, Bulgariei Mari, Serbiei Mari, României Mari etc.;
- Grecia năzuia să recucerească teritoriile greceşti de la Turci şi să edifice Noul Bizanţ, să restaureze puterea imperială şi supremaţia Patriarhului Constantinopolului. Această concepţie s-a numit Megalo-Idee (Marea Idee)”, remarcă Dughin.
„Realizarea Marii Idei s-a izbit de interesele geopolitice ale altor popoare ortodoxe. Grecia îşi va cuceri statul independent la 1830 şi îşi dublase teritoriul la 1913 în urma războaielor balcanice. Ei cereau anexarea Macedoniei, Thraciei etc. Apogeul Megalo-Ideii a fost eliberarea Constantinopolului (Istanbul) de sub turci. Turcia lui Ataturk i-a zdrobit pe greci şi a forţat populaţia greacă din Anatolia să se strămute pe pământurile greceşti”. „Fanarioţii şi patriarhul Constantinopolului n-au salutat lupta de eliberare a grecilor, căci căderea turcilor a fost catastrofală pentru supremaţia spirituală a fanarioţilor”. De aceea „naţionalismul grecesc şi Marea Idee au fost promovate iniţial de organizaţii secrete de tip masonic, în care rolul cel mai important l-au avut agenţii de influenţă ruşi şi adepţii iluminismului francez”. Să sintetizăm ideile lui Dughin în această chestiune:
- Apogeul Megalo-Ideii: căderea Constantinopolului;
- Războiul Turciei lui Ataturk cu Grecia Megalo-Ideii;
- Fanarioţii şi Constantinopolul versus mişcările de eliberare naţională;
- Rolul organizaţiilor masonice în mişcările de eliberare naţională.
„Tot acum, subliniază Dughin, se afirmă ideea „Serbiei Mari” fondată pe precedentul statului balcanic imens din secolul al XVI-lea. La 1815 sârbii obţin o oarecare independenţă sub Obrenovici şi Caragheorghievici (aceştia români de origine). La 1903, Obrenovicii au fost înlăturaţi (cu participarea serviciilor ruseşti) şi Serbia merge pe linia pro-rusă. La 1920 - pe timpul Caragheorghevicilor - a fost creată Iugoslavia, o zonă cu tensiuni şi etnice şi religioase”.
- Va urma -
-----------------------------------------
[4] Ilie Bădescu, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, Bucureşti, Editura Ziua, 2005, Ir, 44, 2-6
[5] Ir 44, 7-8
[6] Cf. nota b la p. 1019 a Bibliei, ediţie jubiliară, diortosită de episcopul Clujului şi Feleacului.
[7] Cap. 46
[8] Ir 46, 19
[9] Din Introducerea IPS Bartolomeu la Ieremia
[10] I.P.S. Bartolomeu, nota la Ir 4,11
[11] Ir 6,18
[12] Ir 2, 5-7
[13] Cap.4,11
[14] Cap. 5, 6-9
[15] Cap 7, 18-19
[16] Cap. 8, 4-5
[17] Ir 8,9
[18] Ir 8, 12
[19] Cap. 9,1
[20] Cap. 9,2
[21] Cap 9, 3-4
[22] Ir 9, 18-23
[23] Ir 9,11
[24] Ir 50, 13
[25] Ir 51,26
[26] Sof 3, 11-12
[27] Sof 3, 12-13
[28] Sof 3, 16-17