Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire)Nici C.S.I. nu reprezintă statul rus. O asemenea configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un „proces teritorial” decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă. În aceste condiţii se ridică problema căii legitime de evoluţie, adică marea şi mereu reluata chestiune a legitimităţii postimperiale conform căreia, chiar dacă, după căderea imperiului, statul rus nu există, anumite principii juridice rămân valabile în tot spaţiul ex-sovietic. Ce înseamnă, mai riguros vorbind, „legitimitatea postimperială”? În esenţă, aceasta se referă la totalitatea normelor de drept pe care s-a bazat legitimitatea administraţiei interne a imperiului, norme care se menţin şi după ce imperiul s-a destrămat. Reafirmarea acestora, ca temei al reorganizării teritoriale pe ruinele imperiului defunct, reprezintă esenţialmente legitimitatea postimperială. În general, după destrămarea unui imperiu, oricare ar fi acesta, apar „zone nedeterminate juridic”, căci a dispărut vechea structură, iar aceste zone devin obiect de redefinire juridică. În procesul reorganizărilor „postcoloniale”, în cazul marilor imperii coloniale europene, a fost formulată concepţia conform căreia după dispariţia imperiului ca întreg, părţile lui componente, pur administrative, capătă un statut juridic deplin. Criteriile etnice, religioase şi culturale sunt socotite secundare ori chiar ignorate în raport cu cele administrative şi această particularitate este axul concepţiei privind legitimitatea postimperială. Această concepţie renaşte în proiectul Uniunii Europene care, precum ne arată dezbaterile privind constituţia noii Europe, ignoră criteriile naţionale, religioase şi culturale, trecând pe primul loc criterii regionale şi croind astfel rama unui tablou protoimperial care nu preînfăţişează mai multă pace, ci forme noi ale războiului pentru dreptul popoarelor, idee pe care o îmbrăţişează Dughin însuşi.
Unele populaţii etnice trăiesc în mai multe teritorii, e adevărat. În realitate, reaşezarea lumii n-a putut face abstracţie niciodată de principiul legitimităţii etnoistorice, încât ipoteza preponderenţei spre exclusivitate a principiului legitimităţii postimperiale trebuie întâmpinată cu constatarea că un atare principiu s-a aflat într-un război, niciodată încheiat, cu principiul naţionalităţii. În fond, decuplajele statelor postimperiale ale Europei la pragul modernităţii au fost parte dintr-un proces care a început după 1600 (culminând atunci cu Pacea Westphaliană de la 1648) şi au culminat la Trianon (1920). În acest proces de dezintegrare a imperiului, ca tip de sistem mondial european, s-a născut Europa Nova. Revenind la chestiunea în discuţie vom reţine, deci, că legitimitatea postimperială e o concepţie care „consideră coloniile”, „provinciile”, ca pe ceva secundar şi neînsemnat, punând în locul imperiului formal de altădată un fel de „imperiu informal”, cum l-a definit G. Arrighi. Ideea lui Dughin este răspicată şi oarecum surprinzătoare când e citită din perspectiva celeilalte idei avansate de savantul rus, conform căreia continentalismul este o concepţie geopolitică fondată pe dreptul popoarelor: „formaţiunile postimperiale nu vor deveni niciodată state adevărate, subliniază el, şi vor continua să existe în calitate de anexe economico-politice ale fostei (sau noii) metropole”.
„Elita conducătoare în «organizările postimperiale» este moştenitoarea directă, deci favorită, a administraţiei coloniale, economia depinde de factorii externi, iar orânduirea social-politică urmează modelul fostului centru”. Istoriceşte, aserţiunea lui Dughin este riguroasă, etnospiritual şi deci etnopolitic, însă, o atare aserţiune trebuie relativizată. O relativizează el însuşi atunci când susţine că şansa continentalismului ca formulă geopolitică decurge din misiunea lui: a impune dreptul popoarelor acolo şi atunci când sistemul talasocratic îl ignoră ori îl socoteşte ca pe o chestiune cu totul secundară faţă de imperativul supei planetare a libertăţii schimburilor.
Europa Nova în analiza lui A. Dughin
Contrar modelului propus de Dughin, vom reţine, aşadar, că Noua Europă s-a născut la cele două etaje ale timpului european, astfel că, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, s-a afirmat, cu toată noutatea lui, Occidentul, iar, în secolul al XIX-lea, s-a afirmat, cam pe aceiaşi linie istorică, şi Orientul european, însă numai până la istmul ponto-baltic, dincolo de care se menţinea, în tradiţionala lui configuraţie imperială, spaţiul rusesc. Principiul invocat, în reaşezarea Noii Europe, a fost acela al legitimităţii etnoistorice (principiul naţionalităţii), combinat cu legitimitatea postimperială (moştenirea imperiului), încât ceea ce s-a întâmplat cu şi în Europa se arată a fi fost radical diferit de ce s-a petrecut cu mult mai târziu, de pildă, în Africa postcolonială. În acest sens, se cuvine să consemnăm că Trianonul este o capodoperă europeană, la care au conlucrat popoare şi elite europeano-americane, în frunte cu acel om inspirat care a fost preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a cărui linie de gândire, din păcate, a devenit între timp una de fundal şi destul de puternic estompată. Probabil că W. Wilson a fost un produs al mainstreet-ului, cum ar spune colegul meu, Călin Mihăescu, opus prototipului promovat de Wall Street. Suntem conduşi să descoperim, iată, şi în America dualitatea dintre oamenii pământului şi oamenii mărilor asupra căreia stăruie în cartea sa profesorul rus.
Ialta a resuscitat un „procedeu” imperial pentru procesele teritoriale, astfel că ce a rezultat după Al Doilea Război Mondial a fost o nouă reîmpărţire a Europei. Extrem de interesantă ni se pare, de aceea, ideea lui Dughin conform căreia sistemul de referinţă al politicii ruseşti trebuie să fie nu Europa formatului occidental, ci Eurasia, ceea ce-ar scoate cei doi poli din conflictul lor prelungit. În chip neaşteptat, o Rusie care ar părăsi linia occidentală în favoare unei vocaţii eurasiatice ar induce mutaţii neaşteptate pentru toate centrele de putere ale Europei. Chestiunea ar putea fi mai bine lămurită de o geopolitică a fractalelor. Este sigur, în vederile noastre, că deplasarea liniei de gândire geostrategică a Rusiei dinspre spaţiul european în şi spre spaţiul eurasiatic ar modifica prin efecte fractale rolurile geopolitice ale tuturor puterilor europene. O atare schimbare ar evita totodată efectele unei Malte vădit anacronice, mai periculoase încă decât Ialta, dăunătoare şi pentru europeni şi pentru Rusia însăşi. Prin urmare, în opoziţie cu vederile Maltei (ale celor ce s-au întâlnit acolo), procesele teritoriale ar trebui reluate după modelul de dinainte de Ialta nu de dinaintea Trianonului, pentru că dacă deconstrucţia Europei răsăritene ar fi împinsă sub pragul istoric al Trianonului ar însemna să fie atacate toată filosofia juridică şi toate postulatele care-au stat la baza Europei organice reînnoite, adică a Europei ultimilor patru sute de ani. Mai precis, ar însemna să coborâm, în timp, înainte de 1600, în războaiele etno-religioase care au zguduit atunci lumea Europei în pragul modernităţii sale, şi din care Europa n-a putut ieşi decât prin înnoirea de la Westfalia.
În al doilea rând, urmarea unei linii aşa de greşit îndrumată ar aduce o confirmare a constatării că o Europă a „provinciilor” („regiunilor”) ar fi o Europă a „subimperiilor de substituţie”, adică o Europă în care s-ar trezi toate „zonele nostalgice” ale fostelor imperii şi în locul unei Europe unificate (scoasă din sciziparitatea comunistă) s-ar obţine o Europă a „spaţiilor autarhice”, a celor între trei şi cinci spaţii autarhice, care, mai devreme ori mai târziu, ar distruge-o definitiv, căci ar împinge-o în „conflictele interioare” ale „marilor spaţii autarhice”, adică ar împinge-o într-un nou „război civil” din care abia a ieşit. Fiecare dintre metropolele acestor 3-5 spaţii autarhice ar pretinde controlul unei „sfere proprii de influenţă”, definită apoi drept „spaţiu vital” regional. Cele circa cinci mari spaţii autarhice ar fi cel austro-german cu o funcţie de „magister militiae” (un centru secundar de exercitare a unei autorităţi subregionale) pentru Ungaria, cel franco-german, cel anglo-american, cel ruso-balcanic, cel turco-balcanic şi eventual, adăugate, cel italo-adriatic, cel greco-egeean (ca subspaţii în cadrul spaţiului autarhic mediteranean) şi cel hispano-iberic (tot ca subspaţiu mediteranean). O astfel de Europă ar fi sfârşitul Europei, fiindcă Rusia s-ar afla în conflict cu subspaţiul sudic în expansiunea ei spre mările calde, cu spaţiul vestic în ripostă faţă de expansiunea acestuia spre Ucraina, Belarus etc. La rândul său, marele spaţiu turco-balcanic s-ar afla în conflict atât cu Rusia cât şi cu spaţiul egeo-grecesc, iar mai spre nord, cu cel croato-german. În arealul nord-atlantic, spaţiul franco-german s-ar afla în conflict cu cel anglo-american şi cu subspaţiul germano-austriac. Într-un cuvânt, spaţiul european ar fi, cu adevărat, un spaţiu de confinii cum a fost înaintea păcii de la Westphalia, care a „pacificat” Occidentul pe lung termen. Ideea profesorului Dughin asupra unei Rusii cu vocaţie eurasiatică ar fi una dintre direcţiile de prevenire a unei asemenea alunecări (şi lucrul acesta este în logica demonstraţiei sale chiar dacă profesorul moscovit nu a dezvoltat această idee în direcţia asupra căreia am insistat noi înşine). Este evident că puterile europene şi, parţial Rusia, încă oscilează între formula luptei pentru hegemonie europeană (în Europa) şi formula luptei pentru hegemonie mondială. Singure S.U.A. şi China au părăsit decisiv filosofia luptelor pentru hegemonie regională (precum ar fi hegemonia în Europa ori într-un alt spaţiu regional).
Dacă în nord n-ar persista cele două mari tendinţe subimperialiste spre hegemonie regională, rusă şi germanică (ele îşi păstrează acest caracter atâta vreme cât se definesc în termenii tendinţei spre hegemonie europeană, formulă a cărei tinereţe a apus demult, lumea aflându-se azi în epoca luptelor pentru hegemonie mondială), Europa Nova ar triumfa definitiv şi în Răsărit, sub formula unei Eurasii renovată ea însăşi. Pe de altă parte, procesul teritorial al naşterii Europei unificate pare agravat de resuscitarea Panideilor şi a Internaţionalelor rebele, care, pe fondul jocului mondialist, îşi permit „iniţiative” ce n-au legătură cu niciuna dintre „proiectele metropolitane” active în lume şi nici cu Unificarea Europei. Toate aceste particularităţi mijlocesc perpetuarea „elitelor false” şi blocarea formării celor organice. Chestiunea reţine atenţia geopoliticianului rus, aşa cum ne arată iniţiativa sa de creare a Centrului de Studii Conservatoare la Universitatea Lomonosov din Moscova. În ex-U.R.S.S. se află la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, subliniază Dughin, referindu-se evident la elitele postsovietice. Acestea sunt elite înstrăinate de tradiţiile popoarelor peste care superfetează (plutesc) şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei de metropolă ori spre împingerea provinciilor sub dependenţa haotică a altor metropole.
Revenind la chestiunea doctrinei „moştenirii (legacy), a legitimităţii postimperiale”, vom reţine că aceasta reflectă tendinţa conducătorilor administraţiei postimperiale de a menţine la putere elitele false care nu permit ascensiunea, în albia avântului naţional, a unor reprezentanţi ai ierarhiei organice naţionale. În Africa acest procedeu al invocării legitimităţii postimperiale s-a bucurat de succes. Doctrina „legitimităţii postimperiale” se aplică parţial şi în fostele „republici unionale” ale fostei U.R.S.S., unde se află la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, „rămăşiţele structurii administrative unice, fărâmiţate între timp, formată în contextul sovietic imperial” (Dughin). Aceste elite sunt înstrăinate de tradiţiile naţional-culturale ale popoarelor lor şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei politico-economice faţă de metropolă. Să reţinem observaţia lui Dughin că în C.S.I., Armenia este singura republică monoetnică. Căderea imperiului, subliniază Dughin, slăbeşte puterea geopolitică a metropolei şi o parte din „colonii” trec sub controlul ascuns al altui stat. Cât priveşte cazul Rusiei, precizează Dughin, administraţia colonială post-sovietică a fost înlocuită de o „administraţie colonială” diferită, care foloseşte în scopul ei fosta structură, ceea ce conduce, în vederile lui Dughin, la un deznodământ pervers. Într-un studiu mai vechi al nostru, am denumit acest proces „trecere din suburbia imperiului oriental în suburbia metropolei apusene”. Altfel spus, imediat după „eliberarea” din imperiu, pentru popoarele care tocmai „s-au eliberat” începe confruntarea cu noile procese ale periferializării. Se declanşează, iată, procese geopolitice care par a însoţi, în genere, procesul destrămării unui imperiu: lupta cu metropola imperială; sfidarea pe care o antrenează procesele semi-periferializării; confruntarea elitelor subalternizate în raport cu polaritatea celor două centre şi a acestora cu elitele organice. Analiza lui Dughin este nepărtinitoare, încât concluziile sale nu se modifică în contextul geopolitic al Rusiei întregi. „Rămăşiţele administraţiei imperiale în limitele Federaţiei Ruse (aparatul birocratic de partid) se dovedesc a fi la fel de străine contextului naţional al ruşilor ca şi în alte republici, pentru că Imperiul n-a fost construit pe principii naţionale şi culturale” (Dughin, p.68 mss.). Dacă nici sistemul federativ, nici formula statului naţional şi nici măcar formula C.S.I. nu par a se potrivi cu specificul geopolitic al Rusiei, atunci care este formula ce s-ar potrivi Rusiei, în speţă, vocaţiei sale geopolitice? Dughin sintetizează această formulă prin următoarele dimensiuni (citate din mss lucrării sale):
- Poporul rus şi nu statul sau o altă formulă, cum ar fi, bunăoară, aceea a federaţiei, reprezintă centrul concepţiei geopolitice a Rusiei;
- Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organică;
- Poporul rus a fost axa care a servit la crearea mai multor state: cnezatele slave de răsărit (până la Rusia moscovită), Imperiul lui Petru I şi blocul sovietic;
- Poporul rus este baza etnică a acestor formaţiuni statale atât de diferite;
- Poporul rus şi-a exprimat „elanul sufletesc” în diverse „formule geopolitice” (după fiecare cutremur al istoriei);
- Poporul rus reprezintă Rusia, nu ca stat, ci ca potenţă geopolitică;
- Poporul rus înclină spre asimilarea tuturor spaţiilor eurasiatice; interesele Rusiei ţin de întinderile Eurasiei;
- Poporul rus este purtătorul unui tip special de religiozitate, diferită de cea catolico-protestantă şi de civilizaţia postcreştină;
- Antiteza culturală a Rusiei e Occidentul întreg;
- Rusia nu a voit un stat monoetnic, ci a năzuit şi năzuieşte către o misiune universală, un Imperiu care să cuprindă un conglomerat de popoare, culturi, religii, regimuri;
- Poporul rus are la baza existenţei sale o perspectivă „soteriologică”, de scară planetară, constând nu în tendinţa spre „lărgirea spaţiului vital al ruşilor, ci în orientarea spre consolidarea unei concepţii despre lume de tip rusesc […] care pretinde ultimul cuvânt în istoria lumii”. O parte semnificativă din economia cărţii lui Dughin este dedicată proiectului imperial al noii Rusii, adică unei chestiuni care, în vederile lui Dughin, este tot una cu vocaţia istorică universală a Rusiei. Studiul unei asemenea vocaţii se situează undeva la intersecţia dintre geopolitică, metafizică şi teologia istoriei, o variantă rusească a perspectivei de teologie politică a lui Carl Schmitt. Vom stărui asupra chestiunii fără a ne imagina că o putem încercui. Intenţia mea este doar să deschid acest capitol întru care m-am străduit eu însumi în lucrarea mea de neopolitică[1] .
Misiunea aceasta a Rusiei are, iată, în vederile lui Dughin, o componentă eshatologică: derivă din sarcina supremă a naţiunii ca „popor credincios”. „A-i lipsi pe ruşi de această credinţă eshatologică este egal cu castrarea lor spirituală”, precizează Dughin. „Dreptul contemporan universalist (care copiază în linii mari dreptul roman) recunoaşte în calitate de subiecte politice doar statul şi individul. De aceea există « codul drepturilor statelor » şi ale « omului », pe când noţiunea de « drepturi ale poporului »” lipseşte (Dughin, p.70), ceea ce reprezintă o mare carenţă subliniază geopoliticianul rus. Un popor se defineşte, aşadar, prin chemarea lui, iar calitatea sa de popor credincios are şi acest înţeles de popor fidel chemării sale şi îndatorat s-o împlinească fiindcă altfel decade, îşi ratează misiunea destinală, destinul istoric. Cu o asemenea interpretare asupra popoarelor ca popoare ale unei misiuni istorice, popoare ale chemării, debutează, în spaţiul răsăritean, geopolitica ortodoxiei, adică a poporului din Biserică. Acesta este un alt capitol al studiilor savantului rus şi nimeni nu l-ar putea ocoli chiar dacă s-ar decide să-l ignore. O atare atitudine, însă, ar fi contrară eticii ştiinţei şi deci chemării specialiştilor, a celor care se consideră îndreptăţiţi la o asemenea misiune. Iar aceştia sunt mulţi, dar cei cu adevărat chemaţi sunt puţini, prea puţini.
- Va urma -
-------------------------------------------------
[1] Ilie Bădescu, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, Editura Ziua, Bucureşti, 2005