La sfârșitul lui 2014, Moscova și Londra păreau să fi descoperit unul dintre cele mai uitate colțuri ale Europei: ținutul dintre Prut și Dunăre, la vest, limanul Nistrului la est, Marea Neagră la sud și Republică Moldova la nord. Un ținut peste care au stăpânit cândva și domnitorii Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, și Cuza Vodă, care a revenit între cele două mari războaie în alcătuirea României Mari și care se află astăzi în componența regiunii Odesa a Ucrainei. Un ținut în care se trăiește și se vorbește și astăzi românește, dar tot mai puțin. Săptămânalul britanic „The Economist” și cotidianul rus „Nezavisimaia Gazeta” semnalau opiniei publice mondiale, în noiembrie 2014, că acest ținut, primul care s-a numit Basarabia, înainte că acest toponim să fie dat, după 1812, întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, ar putea fi atras în sarabandă aventurilor secesioniste care a cuprins Ucraina după reîncorporarea Crimeii în Federația Rusă. Această nou proiectată bizarerie statală, ce s-ar putea numi fie Republica Bugeacului, fie Republica Populară Basarabia, ar urmă să-și aibă așa-zisul nucleu în regiunea autonomă găgăuză din Republică Moldova, dar să se extindă și asupra zonelor populate cu găgăuzi și bulgări din Ucraina limitrofă; de fapt să ajungă a îngloba întregul țărm pontic al regiunii Odesa la Marea Neagră. Scenariul este elucubrant de la un cap la altul (chiar dacă nu are nici cap, nici coadă), iar dacă ar fi de luat în seamă, totuși, i s-ar putea obiecta cel puțin că:
- include în plan și Republică Moldova, care nu mai este de multișor republică unională (ca de altfel nici Ucraina);
- în zona respectivă găgăuzii nu reprezintă mai mult de 4 la sută din populație;
- spre deosebire de Donbass, unde secesioniştii pot fi susținuți direct, peste graniță, din Rusia vecină, aici sprijinul rusesc poate veni doar prin Transnistria sau prin Marea Neagră, adică ar fi dificil și problematic.
Și atunci, de ce a fost lansat un asemenea zvon alarmist? Din cel puțin două motive:
- entru că autoritățile de la Kiev să devină mai „flexibile” în negocierile mai mult sau mai puțin politice și diplomatice care se poartă public și pe ascuns între toți cei implicați (un alt „dinbass” simetric amaplasat în extremitatea sud-vestică a teritoriului Ucrainei ar însemna un alt focar activ de disoluție a statului ucrainean);
- pentru că Ucraina, statele vecine, statele europene, să nu treacă cu vederea peste eventualitatea apariției unui nou stat în regiune, cel pe care președintele Putin îl readucea în atenția generală când vorbea de conceptul istoric Malorusia.
Planuri și târguieli pe seamă acestui petec de pământ, cu o suprafața puțin peste 10.000 kmp și o popualaţie sub o jumătate de milion de oameni s-au tot făcut de-a lungul întregii istorii cunoscute a locurilor. Căci pe cât de sărace sunt locurile - fără bogății, ba chiar și fără apă îndeajuns, rupte dte lume din lipsă de șosele, poduri, căi ferate, aeroporturi (?) - pe atât de râvnite sunt ele, pentru poziția lor pe hartă, la vărsarea Dunării și a Nistrului la Marea Neagră. E adevart, însă, că atâta vreme cât Dunărea rămâne, între marile cursuri de apă ale lumii, Cenușăreasa fluviilor, căci parcă nimeni nu are interesul să o anime pentru economie, afaceri, turism, și câtă vreme Ucraina nu-și va asigură o dezvoltare certă și se va confruntă cu vulnerabilitatea statalității sale, nici această zonă nu va putea ieși din starea de anacronism persistent la care o condamnă feluritele jocuri geopolitice. Oricum, localnicii nu par a fi dispuși să se lasă antrenați în scenarii secesioniste. Universitarul polonez Marcin Kosienkowski, care a călătorit la sfârșitul lui 2014 pe aici, dar și la Odesa și Kiev, n-a întâlnit între gazdele și interlocutorii săi ucraineni - oficialități locale și centrale, sociologi, ziariști - oamenicare să vibreze la idei autonomiste sau să le crediteze. Dar într-un război hibrid, și diversiunile își au frontul lor de luptă[1].
--------------------------------------------