Așa-zisul popor „evreu” nu a existat - Guvernul mobil

Zice dr. Kastein: „Un grup de profesori, erudiţi şi învăţători s-au dus la Jamnia luând pe umerii lor destinul poporului lor de care au fost răspunzători de-a lungul secolelor… Au stabilit la Jamnia nucleul central al administrării poporului iudaic… Ei învăţaseră, deja, cum să-şi schimbe atitudinea din timpul captivităţii babiloniene… Şi au urmat un curs similar acum”. Sanhedrinul a fost restabilit la Jamnia sub alt nume şi o academie de scribi a început să rescrie „legea“ ca să se adreseze noului duşman, creştinismul. Rescrierea „legii“ mozaice este o activitate permanentă, căci la noi evenimente se răspunde permanent cu noi directive talmudice. Scopul Talmudului este de „a face viaţa iudeilor complet diferită de cea a goyimilor”, precizeză dr. Kastein. Orice lege votată majoritar în Sanhedrin era aplicată; „Opoziția era pasibilă de excomunicarea din comunitate”. Înainte ca creştinismul să devină religia oficială la Roma, Sanhedrinul de la Jamnia a difuzat în secret permisiunea ca iudeii să-şi renege pe faţă crezul şi să pretindă că adoptă religiile păgâne recunoscute oficial, dacă circumstanţele o cer.

După cam un secol, centrul talmudic a fost mutat de la Jamnia la Usha în Galileea. „Iudaismul s-a delimitat şi a devenit tot mai exclusiv”, scrie dr. Kastein. Acum a fost elaborat blestemul special al Talmudului împotriva iudeilor creştini. În 320 AD împăratul Constantin a devenit creştin, a interzis căsătoriile între creştini şi iudei şi a interzis iudeilor să ţină pe creştini sclavi. Astfel aplica el talmudiştilor propria lor „lege” talmudică. Dar ceea ce talmudiştii făceau altora ei au denunţat ca „persecuţie” când li se aplica lor şi ca să scape de „persecuţie” şi-au mutat centrul înapoi la Babilonia, unde au regăsit colonia iudaică ce refuzase să se întoarcă la Ierusalim cu opt secole înainte. Guvernul talmudic s-a stabilit la Sura, cu academii talmudice la Pumbedita. Acolo s-a terminat scrierea Talmudului. Un exilarh (prinţ al captivităţii din casa lui David) domnea la Sura de formă; „preşedintele academiei” (în realitate marele preot şi prim-ministru) avea puterea „nu numai peste iudeii din Babilonia, ci peste toţi iudeii… din întreaga lume, care recunoşteau academia din Babilonia ca centrul autorităţii iudaismului şi se considerau legaţi de legile ei“; astfel explică dr. Kastein cum iudeii de pretutindeni sunt un stat în stat şi nu recunosc legile statului în care locuiesc.

Nucleul „legii” a rămas cel stabilit de Iezechiel, Ezra și Neemia, dar Talmudul a înlocuit Tora și puterea era exercitată de gaonimi, președinții academiilor de la Sura și Pumbedita, cărora li se supunea exilarhul și care au înlocuit Sanhedrinul. Orice problemă era rezolvată prin deciziile gaonatului babilonian, luate în numele lui Iehova. Aceste decizii reglementau absolut fiecare gest, eveniment, mișcare a fiecărui iudeu indiferent cât de departe de Babilonia trăia, cu un despotism sever și absolut. Timp de 600 de ani guvernul talmudic a rămas în Orient, la Jamnia, Usha și Sura, unde popoarele învecinate îi cunoșteau caracterul și erau mai capabile să se apere de acest sălbatec și sângeros crez tribal; câtă vreme puteri militare străine mai mari nu le mutilau puterea de supraviețuire, popoarele orientale în mijlocul cărora se afla acest crez au putut găsi un compromis care să le permită să supraviețuiască, chiar să trăiască într-un fel de bună vecinătate în viața zilnică. Dar caracterul europeanului occidental (în special al celor din Nord) este de a spune adevărul, de a-și declara intențiile pe față, de a folosi cuvintele pentru exprimarea gândurilor fără ascunzișuri și creștinismul a dezvoltat și mai mult aceste trăsături native. Forța care a apărut printre europeni odată cu Talmudul este exact opusă, orientală, subtilă, secretă, conspiratoare, expertă în folosirea cuvintelor pentru a ascunde adevăratele intenții. În aceasta constă marea putere a Talmudului în confruntarea cu Occidentul. 

Talmudul a ajuns în Europa datorită islamului. Arabii i-au alungat pe romani din Palestina; palestinienii care locuiseră acolo cu vreo 2.000 de ani înainte de pătrunderea primelor triburi ebraice (habiru) în Palestina și-au recâștigat propria patrie și au stăpânit-o timp de nouă secole, până în 1517, când au invadat-o turcii. Iată cum tratau cuceritorii islamici pe cei învinși: califul a ordonat trupelor sale în anul 637 AD „să nu comiteți trădare, necinste, exces sau mutilare, să nu ucideți nici copii, nici oameni bătrâni; să nu tăiați pomi fructiferi, nici palmieri, să nu ucideți oi sau vite sau cămile și să nu molestați pe cei pe care-i vedeți că se roagă în camerele lor”.

Iată ce poruncește Iehova iudeilor în Deuteronomul, 20, 16: „Of the cities of these people, which the Lord thy God doth give thee for an inheritance, thou shalt save alive nothing that breatheth” (Dar în cetățile acestor neamuri pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți le dă să le moștenești pământul, să nu lași în viață nimic din tot ce suflă, ci de istov să-i dai pieirii)[14].

Din Palestina islamul s-a întins în Africa de Nord și, apoi, în Spania, cărând cu sine umbra sionismului talmudic pe care iudeii ajunși sub jurisdicția islamului l-au adus în Europa. Cucerirea Spaniei de către Arabi a fost „susținută cu trupe și cu bani“ de către iudei, explică dr. Kastein, cărora li se dădea, apoi, să administreze orașele spaniole cucerite.

Centrul talmudic s-a mutat în Spania, care, recunoaște dr. Kastein, „în mod oportun a înlocuit Babilonia, care a încetat să funcționeze ca centru al iudaismului. Tot ce s-a putut realiza în Babilonia se realizase: se făuriseră lanțurile cu care individul se putea încătușa ca să evite să fie asimilat de mediul său înconjurător și anume se făurise Talmudul”. Așa zice dr. Kastein; dar individul de obicei nu se încătușează de bună voie. Stat-în-statul iudăimii a continuat să fie dirijat din Spania, prin gaonatul și academia stabilite la Cordoba și, uneori, printr-un exilarh de formă.

Ca babilonienii și persanii mai demult, maurii au protejat guvernul talmudic. Spaniolii autohtoni, însă, vedeau robia sub mauri din ce în ce mai mult ca o robie sub iudei; maurii au invadat, dar iudeii guvernau. După 800 de ani, când acest chin a luat sfârșit prin recucerirea Spaniei în 1492, spaniolii i-au expulzat atât pe mauri, cât și pe iudei, care și-au mutat centrul guvernului talmudic în Polonia. Am ajuns acum la un mare mister vechi de numai patru secole: de ce tocmai în Polonia? Până la acea dată n-a existat nici o infuzie semnificativă de iudei în Polonia. Iudeii au intrat în Spania aduși de maurii din Africa de Nord și când au fost expulzați s-au mutat în Italia, Egipt, Palestina, insulele grecești și Turcia. Apoi s-au mai așezat și în Franța, Germania, Olanda, Anglia.

Nu există nici o indicație că iudeii expulzați din Spania s-au dus în Polonia și nici o indicație că iudeii din orice parte a lumii ar fi intrat în Polonia la orice dată anterioară. Totuși, dr. Kastein scrie că în 1500 centrul talmudic s-a stabilit în Polonia, unde, spune el, „a apărut o populație iudaică de milioane”. Cum apare o populație de milioane așa, dintr-o dată? Dr. Kastein, știind bine dar nefiind dispus să arate cum, zice „în mod aparent prin imigrație din Franța, Germania, Boemia, mai degrabă decât în alt mod”, fără să explice ce alt mod ar mai fi putut exista și o lasă încurcată într-un fel ciudat pentru un istoric așa de pedant și meticulos ca el. Ceea ce nu vrea dr. Kastein să recunoască este că centrul talmudic a fost mutat acolo unde exista o populație foarte mare care nu era cunoscută lumii că fiind iudei pentru ca nu erau iudei cu adevărat. Nu aveau sânge iudaic - cum nu mai avea aproape nimeni la ora aceea nici măcar printre iudeii din Spania - și strămoșii lor nu puseseră piciorul în vecii vecilor vreodată pe pământul Iudeii sau pe nici un alt pământ decât cel tătărăsc, căci acești „iudei care respectau legea” din Polonia sunt hazarii, un trib turco-mongol convertit la iudaism în secolul 7 AD.

Este singurul caz de absorbție masivă a unui popor străin de către „iudaici“; cei din Idumeea fuseseră izraeliți adevărați, deci erau cel puțin înrudiți cu iudaicii. Nu putem ghici care motive i-au îndemnat pe înțelepții Sionului să efectueze această convertire și absorbție a hazarilor turco-mongoli ca „iudaici”; dar fără ea n-ar mai exista o problemă iudaică și iudeii ar fi fost de mult asimilați de restul oamenilor. Apariția hazarilor ca „iudei” este de importanță mortală pentru civilizația occidentală. Moartea a venit totdeauna din Asia în Europa. După ce guvernul talmudic s-a mutat în Polonia, acești asiatici mongoli au început să pătrundă în Occident sub formă de „iudei”, „iudei din răsăritul Europei”, căci nicicum nu puteau pretinde că vin din Palestina. Din acest moment dogma „reîntoarcerii în patria palestiniană”, în „țara făgăduinței, Canaan“ a început să fie propovăduită în numele acestor mongoli care neam de neamul lor nu văzuseră Palestina și Canaanul și acuza de „antisemitism“ se face de către unii care n-au avut neam de neamul lor nici o picătură de sânge semit în vine. Și de acum încolo ofensiva împotriva creștinismului se duce cu alte metode asiatice. [Acești „iudei din răsăritul Europei”, aciuați „cu milioanele“ în Polonia – devenită „un ocean al jidănimii“, cum evalua Bogdan Petriceicu Hasdeu –, dar răspândiți în toată Europa sunt numiți în Germania Die Jüden, termen transformat rapid, din cauza similitudinii grafice şi fonetice, cum am arătat în primul capitol al lucrării „Holocaustul = gogoriță diabolică”, în denominația jidan/jidani – n.n., V.I.Z.].

Din nou s-a format un stat-în-stat în Polonia, care, ca și alte țări, s-a arătat binevoitoare și primitoare, ceea ce, însă, nici de data aceasta n-a îmblânzit furia urii talmudice pentru țara gazdă. Dr. Kastein arată cum acționa stat-în-stat-ul talmudic în Polonia între 1500 și 1700. „Evreii” (hazarii) aveau constituție proprie și, mărturiseşte el, „guvern autonom“, care „administra un sistem autonom de fier și o disciplină religioasă de fier, care a dus în mod natural la formarea unei oligarhii administrative și la dezvoltarea unui misticism de formă extremă“ (ceea ce explică și cum au fost creați revoluționarii comuniști și sioniști ai secolului al XX-lea).

Trebuie să amintesc și caracterizarea pe care Lenin o făcea, în exact aceiași termeni, Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia, care avea „o disciplină de fier” și că partidul bolșevic avea această disciplină fiindcă se baza pe organizarea de fier BUND-ului, adică a Partidului Social-Democrat al Jidanilor din Rusia! (n.n.- V.I.Z.). Acest guvern talmudic autonom se numea „Cahalul“ și avea puteri depline. Punea impozite în ghetourile și comunitățile iudaice, plătind din ele o sumă fixă guvernului polon. Decreta legi care reglementau fiecare acțiune și tranzacție între oameni și avea puterea de a judeca și executa. De formă, nu avea voie să aplice pedeapsa cu moartea, dar profesorul Salo Baron arată: „În Polonia, unde tribunalul iudaic nu are voie să aplice pedeapsa cu moartea, se indica linşarea oamenilor ca o metodă extra-legală preventivă de către autorităţile rabinice, ca, de exemplu, Solomon Luria”.

La aceasta „metodă extra-legală preventivă” face aluzie şi dr. Kastein când invocă atât de des „disciplina de fier“, „disciplina neiertătoare”, „disciplina rigidă până la a fi mortală”. „Astfel era constituţia statului iudaic în ţară străină, înconjurat de legi străine lui, cu o structură parte aleasă de el chiar, parte din afară… Îşi avea legea proprie iudaică, clerul propriu, şcoli proprii, instituţii sociale proprii, avea reprezentanţi în guvernul polon… avea toate elementele unui stat. Realizare la carea contribuit în mare măsură guvernul polonez. Așa „sufereau” jidanii „persecuții” în Polonia”, scrie dr. Kastein.

Apoi, în 1772, Polonia a fost sfâşiată şi stat-în-stat-ul iudaic s-a trezit divizat de frontiere naţionale, cea mai mare parte ajungând să fie în Rusia. Adică, ironia Istoriei, jidanii fugiseră pe capete din Rusia, ca să ajungă tot la mâna Ţarului! Pentru prima dată în 2.500 de ani de istorie, acum 200 de ani centrul guvernului jidănesc a dispărut fără urmă; s-a dat la fund. Până acum a fost vizibil, mergând înapoi în istorie, în Polonia, Spania, Babilonia, Galileea, Iudeea, Babilon şi Iudeea. Dr. Kastein consemnează misterios: „N-a mai fost centru”, dar adevărul îi scapă, involuntar, mai încolo, unde anunţă triumfător că, în secolul 19, „a luat fiinţă internaţionala iudaică”.

Motivul pentru care centrul talmudic s-a ascuns vederii este clar: după 1772 au început conspiraţiile şi revoluţiile comuniste şi sioniste, care au dominat ultimele două secole, iar centrul talmudic este un centru conspirativ, care nu poate lucra decât pe ascuns. Acest lucru a devenit clar când, în 1917, revoluţia comunistă a instaurat în Rusia un guvern aproape pur iudaic [jidănesc]. În Occident nu e voie să se pomenească acest adevăr, aşa de mare este puterea Talmudului aici. Dacă centrul talmudic ar fi rămas la suprafață, masele ar fi putut vedea clar că guvernul talmudic al jidanilor  care striga „emancipare“ organiza, în același timp, o revoluție care anihila emanciparea și instaura robia.

Dr. Kastein scrie: „Rușii se întrebau de ce, oare, iudeii nu se amestecau cu restul populației, și au ajuns la concluzia ca cahalurile lor secrete dețin rezerve importante și că exista un cahal mondial”. Apoi dr. Kastein confirmă bănuiala rușilor prin aluzia lui la guvernul internațional iudaic din secolul 19. Douglas Reed crede că astăzi guvernul talmudic internațional nu este așezat în nici o țară anume și că, deși centrul puterii este în mod evident în Statele Unite, Cahalul are forma unui directorat ai căror directori sunt distribuiți în diverse țări, dar care lucrează coordonat la unison peste capetele guvernelor naționale. Rușii, care erau mai bine informați decât oricine altcineva la vremea dispariției centrului talmudic, știau adevărul.

Nu mai este un mister pentru cei care caută adevărul cum a obținut acest directorat talmudic puterea deplină asupra guvernelor țărilor occidentale; există destule documente și informația este publică. Dar este un mister cum de atâtea secole iudeii au continuat să rămână subjugați și înregimentați. Cum a putut o sectă să țină o populație împrăștiată pe tot globul în lanțurile unui tribalism primitiv timp de 25 de secole?! În capitolele ulterioare din „Cointroversa Sionului”[15] se dezvăluie metodele folosite între anii 70 și 1.700 AD; dar aceste metode sunt așa de străine gândirii occidentale încât numai cine a trăit în comunități jidăneşti răsăritene înainte de 1940 sau într-o țară comunistă pricepe cum operează teroarea și frica.

Oricum, capitolele-rezumat expuse până acum din „Cointroversa Sionului” sunt suficiente pentru a înțelege ideologia iudaică născocită de leviți și preluată, prin talmudism, de sioniști - ideologie eminamente anticreștină, antiumană şi - ţinând cont de agresiunile axiologice, economice, politice şi spirituale pe care şi le permit jidanii în România, dar nu şi le permit în nici o altă ţară - preponderent antiromâneşti. Firește, falsurile comise de leviți și demascate de către Douglas Reed în urmă cu o jumătate de secol nu reprezintă o descoperire originală a lui, ci, dimpotrivă, el a realizat o analiză și sinteză bazat pe documentarea riguroasă și onestă făcută asupra temei. Astfel, încă în zorii Creştinismului, Celsus își exprimase deriziunea față de importanța acordată textelor și cultului iudaic: Ceea ce îi ofensa pe păgîni în privinţa creştinismului era în mare măsură ceea ce moştenise acesta de la iudaism.

Celsus şi alţi critici păgîni îi ridiculizau pe cei care susţineau că Dumnezeu s-a arătat tocmai „într-un colţ neînsemnat din Iudeea”; iar împăratul Iulian critica aspru concepţia iudaică şi creştină despre Dumnezeu, considerînd-o „în mod esenţial concepţia despre divinitate a unor oameni primitivi şi necivilizaţi”, deşi îi mustra pe „galileeni” pentru renunţarea la iudaism. Nu numai criticii păgîni ai creştinismului, ci şi păgînii recent convertiţi la creştinism voiau să ştie cît anume din tradiţia iudaică erau obligaţi să păstreze[16].

Celsus a scris un mare pamflet contra creștinismului - „calul de bătaie“ fiind jidanii, pamflet pe care Origen l-a combătut într-o și mai extinsă exegeză, considerată una dintre cele mai elaborate ale apologeților creștini, Celsus scriind în a doua jumătate a secolului al II-lea după Hristos. Totuși, faptul că i s-a dat o asemenea importanță relevă că Celsus spunea multe lucruri pertinente, care aveau o mare putere de persuasiune și, deci, exista riscul să fie crezut de multă lume; merita, așadar, combătut cu acribie polemică. „Celsus crede că între diferitele popoare ale lumii există o anumită înrudire cînd e vorba de una și aceeași învățătură. Mai mult, el face chiar o enumerare a tuturor celor care aveau la început aceeași doctrină. În schimb, nu pricep de ce Celsus îi defaimă numai pe evrei, și nu pune alături de ei și alt popor pentru motivul că, îndurînd aceleași suferințe, au aceleași tradiții și în multe privințe și învățături asemănătoare. (…) Egiptenii, care disprețuiau pe evrei în scrierilor lor, ar fi ei, oare, vrednici de crezare, pe cînd evreii, care defaimă și ei pe egipteni, cînd amintesc de nenumăratele pedepse pe care le-au suferit în Egipt, și care văd în acest lucru pricina pentru care egiptenii au fost pedepsiți de Dumnezeu, să fie acuzați că ar minți? Și nu numai despre egipteni s-ar putea spune același lucru. Se știe că și asirienii s-au supărat pe evrei, lucru pe care-l istorisesc chiar arhivele asiriene. Desigur, însă, că și scriitorii evrei - ca să nu fim învinuiți spunînd acest lucru numai despre prooroci - au descris în scrierilor lor pe asirieni ca pe vrăjmași”. Iată cît de mult se contrazice aici Celsus: socotind pe celelalte popoare înțelepte, pe evrei îi osândește ca fiind cu totul lipsiți de cultură. Să-l ascultăm numai cum grăiește: «Învățătura păgînă are o mare vechime; cu toate acestea ea e menținută și pe mai departe de popoarele cele mai înțelepte, de orașe, de înțelepți». Desigur, însă, că despre evrei el n-a vrut să afirme că ar fi «un popor foarte înțelept», întrucît această însușire se potrivește numai la «egipteni, la asirieni, la indieni, la perși, la odrizi, la cei din Samotrace și Eleuzis»” [17].

Preeminența acestor popoare pe care o etala Celsus devine sâcâitoare pentru filo-iudeul Origen, apologet al Creştinismului, care se origina – credea el, în mod greşit – „din iudaism”: „Mă miră că Celsus a putut pune la un loc și pe «odrizi, pe cei din Samotrace şi din Eleuzis, precum şi pe hiperboreeni, socotindu-le printre popoarele cele mai vechi şi mai înţelepte», - recunoaște el -  în schimb n-a socotit de cuviinţă să numere pe evrei nici printre popoarele înţelepte, nici între cele vechi.

În Egipt, în Fenicia şi în Elada circulă o serie de cărţi care se dovedesc a fi dintre cele mai vechi, dar socot că-i de prisos să le enumăr. Toată lumea poate citi cele două cărţi ale lui Iosif Flaviu despre Antichităţile iudeilor, în care se pomeneşte un şir cunoscut de scriitori care vorbesc despre vechile instituţii evreieşti. [În paranteză fie spus, Flavius Josephus este caracterizat de jidani ca fiind primul trădător iudeu! (n.n. - V.I.Z). Se mai aminteşte şi de tratatul cu titlul „Cuvânt către greci” al lui Taţian cel Tînăr, un compilator foarte învăţat al istoriilor antice despre evrei şi despre Moise.

Se vede că Celsus şi-a scris lucrarea fără să aibă grijă ce anume este sau nu adevărat, ci a făcut-o doar cu răutate, numai ca să atace originea creştinismului, care se ştie că e legată de iudaism. El zice că şi «galactofagii lui Homer, druizii din Galia şi geţii (de la Dunăre) sunt popoare vechi şi de înţelepciune foarte înaltă, profesînd învăţături înrudite cu ale evreilor», deşi nu ştiu dacă de la ei ne-ar fi rămas ori nu scrieri deosebite. Numai cînd e vorba de evrei Celsus le tăgăduieşte atît vechimea, cît şi înţelepciunea.

Şi iarăşi, vorbind despre «Catalogul filosofilor antici care au fost apreciaţi de contemporanii lor, iar, prin scrierile lor, şi de urmaşii lor», Celsus exclude pe Moise din rîndul lor, cu toate că de la Linos, pe care-l pune în frunte, nu s-a păstrat nici o lege şi nici o învăţătură care să fi ajutat la înaintarea şi îmbunarea oamenilor; în schimb, legile lui Moise au fost transmise unui întreg popor, care astăzi e răspîndit în toată lumea. Spune, dar, dacă nu-i răutate făţişă să scoţi pe Moise din lista celor înţelepţi, cîtă vreme «Linos, Musseos, Orfeu, Ferekide, Zoroastru al perşilor şi Pitagora au scris despre aceste probleme, iar învăţăturile lor sunt transmise în cărţi care s-au conservat pînă astăzi»”[18].

În treacăt fie spus -- deşi este o mărturie pe cât de veche, este, totuşi, pe atât de ignorată de istoricii noştri de factură rolleriană -, trebuie remarcată extraordinara menţionare de către Celsus a odrizilor, care erau un popor trac din răsăritul Peninsulei Balcanice, a hiperboreenilor, care erau tracii din nordul Dunării până la Marea Baltică, şi, în mod expres, a „geţilor de la Dunăre“, adică a străromânilor!

Deşi formula apologetică a lui Origen referitoare la iudei, „popor care astăzi e răspîndit în toată lumea“, acoperea, pe vremea sa, o realitate derizorie, fiindcă sintagma „toată lumea“ reprezenta, pe atunci, doar lumea de pe ţărmurile Mediteranei şi câteva zeci de kilometri mai spre interiorul continentelor limitrofe Mării Mediterane, acum, din păcate, expresia acoperă o realitate terifiantă: jidanii sunt răspândiţi, efectiv, pe tot globul - de aceea și vor globalizare, mondialism, în primul rând sub aspect financiar-bancar, fiindcă așa pot prelua mai ușor frâiele conducerii globale!

Deja România a fost înfeudată sub aspect financiar-bancar prin cele peste 50 de bănci străine înființate în România, cât și prin împovărătoarele împrumuturi impuse prin căi mișelești, de către F.M.I. și Banca Mondială - instituții bancare care sunt conduse „de perciunați“, cum spusese, cu ironie amară, Mădălin Voicu, stârnind prin această sinecdocă furia jidănească a lui Aurel Vainer[19].

Dacă nu suntem atenţi, vor ajunge să conducă toată lumea, aşa cum îşi doresc încă din vremurile biblice. De aceea, ca măsură de supravieţuire, „goyimii“ trebuie să conştientizeze pericolul, să se solidarizeze şi să aplice, „în ceasul al unsprezecilea“, aceeași metodă preconizată şi aplicată de trei milenii de către jidanii înşişi contra goyimilor: exterminarea. De trei milenii, goyimii - şi îndeosebi românii, în ultimele două secole - au dovedit răbdare, înțelegere, îngăduință și i-au suportat pe jidani: au dovedit, adică, toleranță!

Am ajuns, vorba lui Nicolae Iorga, „un popor criminal de tolerant“. Criminali cu noi înşine, fiindcă am răbdat prea multe mizerii din partea alogenilor, îndeosebi a jidanilor. Într-adevăr, iată ce declara Nicolae Iorga, în 11 februarie 1910, în Parlamentul Români: „Evreii, cei mai mulți dintre dînșii, sunt la noi de cînd cu turburările care au sfîșiat Polonia. Cea mai mare parte din Evreii Moldovei au venit pe vremea lui Mihai Sturza. Că erau și înainte evrei, bine, erau. Aici era un paradis pentru națiunile prigonite. Doar ei o recunosc în foaia lor de la 1850: că «Românii sunt foarte toleranți; nicio națiune n-a fost mai tolerantă decît Românii».

Va să zică, într-o țară ridicol și criminal de tolerantă, au fost evreii în toate timpurile, fiindcă vecinii ceilalți n-au fost toleranți deloc. Aceasta, fără îndoială, nu îndreptățește pe d-l Brociner, pe unul din mulții Brocineri pe care țara noastră îi adăpostește și-i ridică în onoruri, nu-l îndreptățește să scoată o carte în care să pretindă că Evreii sunt tot atît de vechi ca și noi, pe motiv că Domnii noștri de odinioară împrumutaseră bani de la Evrei și că Evreii veniau aici ca să se înțeleagă cu Domnul în ceea ce privește plata acestor bani. Căci acesta a fost rostul lor odinioară: indivizi care împrumută bani boierilor și țăranilor, și care veniau în țară ca să culeagă camăta, sau să-și ia înapoi capitalul. Și, iată, sunt două interesante dovezi istorice, pe care le adaug în treacăt pentru ca să nu rămîie măcar aici fără răspuns anumite pretenții.

În 1568 era Domn în Țara Românească Petru Șchiopul, cel d-intîiu care a făcut cu privire la Evrei lucrul pe care au fost siliți mai mulți miniștri români din timpurile din nouă să-l facă tot așa, adică să-i trimită peste graniță. La 1568, Petru Șchiopul ia următoarea hotărîre:

„Evreii vin în ţară de împrumută sătenilor cu dobînzi mari, ce nu pot plăti. Contra datornicilor cer sprijinul Cîrmuirii. Săracii sunt siliţi a împrumuta de la ei. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară. Evreii se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori pentru că iau prin camătă sîngele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări sub cuvînt de bani. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară”. Asta în 1568, prin urmare cu 300 şi ceva de ani înaintea quasimonarhiei moldoveneşti a familiei Fischer.

Apoi, bine, domnilor acesta era antisemit? Şi în Moldova a fost tot aşa: „Alungarea evreilor din ţara noastră nu e din bun plac, ci pentru că desnădăjduiesc pe negustorii noştri, care-şi pierd vremea aşteptînd la hotar pe cumpărătorii de vite, pe cînd Evreii, trecînd pe alături şi aducînd postavuri leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite din lăuntrul ţării… Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui”. Aceasta, d-lor, face parte din moştenirea de înţelepciune a lui Petru Şchiopul. Și, dacă legea d-voastră de încurajare a industriei naționale, împotriva căreia țipă articole din „Cronica Israelită” și „Revista Israelită”, dacă legea aceasta va fi votată, și dacă, mai ales, se vor găsi oameni care să cuteze a o aplica celor mari și tari, atunci veți fi urmat, după trecerea a mai bine de 300 de ani, această învățătură a Domnului de odinioară: „Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui», zice Petru Şchiopul, Domn în Moldova; iar Petru Şchiopul, Domn în Muntenia, zice: «Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară”.

Vedeţi, d-lor, două mari învăţături de la un om care nu a fost antisemit“ (s.n. - V.I.Z.) [20].

Lovitura de stat din decembrie 1989 a fost dată deliberat pentru a ruina România, ca să fie nevoită să se împrumute cu dobânzi mari la „perciunații” de la F.M.I., descendenţii jidanilor de pe vremea lui Petru Şchiopul. De aceea, a venit vremea să încetăm să mai fim toleranți, ci, dimpotrivă, să devenim intoleranți, fiindcă România a fost transformată într-o casă de toleranță. Am ajuns să zicem ca Heinrich von Treitschke: „Die Juden sind unser Unglück!” (Jidanii sunt nenorocirea noastră!)”[21]  A ajuns funia la par! E cazul ca această funie să fie desfășurată și de ea să fie atârnați toți jidanii! Altfel ne vor aplica și nouă metodele aplicate, încă din 1948, palestinienilor: exterminarea și epurarea etnică!

Să revenim la băşcăliile contra jidaniilor făcute de Celsus. Ironia lui Celsus devine iritantă pentru Origen: „Iudeii, acești paznici de oi și capre, zice mai departe Celsus, au dat ascultare cuvintelor lui Moise și, lăsându-se convinși de forța unor iluzii, au ajuns să creadă că există un singur Dumnezeu”. Să ne arate, dar, Celsus, cum crede el că a fost posibil ca niște păstori de oi și de capre „să părăsească fără un temei rațional închinarea la zei” și să ne explice de ce la elini și la alte popoare s-a păstrat și mai departe închinarea la mai mulți zei?”[22]. Și mai departe: „Apoi zice Celsus: «Acești paznici de capre și de oi au crezut într-un singur Dumnezeu, pe care-L numesc Cel preaînalt, sau Adonai, sau Uranios, sau Savaot, sau orice alte nume pe care l-au ales din lume, dar despre El nu știu nimic mai mult decît numele». Și, apoi, adaugă: «N-are nici o importanță faptul că Dumnezeu e numit Cel preaînalt sau Zeus, cum îi zic elinii, sau simplu Zeul, cum îi spun indienii, sau Oarecarele, cum îi spun egiptenii». La aceasta trebuie să răspundem că problema se leagă de originea adîncă și misterioasă a numelor”[23].

Dar, dincolo de ridiculizarea făcută de un polemist şi pamfletar redutabil ca Celsus sau de alţii, mai important era faptul că se demascase, încă din vremea lui Celsus, falsificarea textelor „sacre” biblice începută de leviți şi continuată de jidani. «Teologii creştini erau atît de siguri de modul lor de abordare a Scripturilor, încît îi acuzau pe evrei nu numai de faptul că le înţelegeau şi le interpretau greşit, dar şi de faptul că falsificau textele Scripturii.

Atunci cînd conştientizau diferenţele dintre textul ebraic al Vechiului Testament și Septuaginta, insistau asupra lor pentru a-și susține acuzațiile la adresa evreilor care „au înlăturat multe pasaje din traducerile celor șaptezeci de înțelepți“. O importanță deosebită a avut-o traducerea din Septuaginta a cuvîntului „fecioară“ (partenos – παρθένος), care apare în Isaia, 7, 14, și care a fost adoptată de Noul Testament și canonizată de primii creștini. În tradiția iudaică este posibil să fi existat două versiuni ale versetului din Psalmul 21 (…).

Iustin Martirul i-a acuzat pe evrei de mutilarea pasajului „«Domnul împărățește de pe lemn[ul crucii]», pentru a omite referința evidentă la răstignirea lui Hristos. Potrivit tradiției exegetice creștine, au existat și alte cazuri de omiteri și mutilări în cadrul tradiției de interpretare iudaice”[24]. Un alt exemplu de falsificare este proorocirea făcută de patriarhul Iacob cu privire la fiul său Iuda: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cîrmuitor din coapsele sale, pînă ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune toate popoarele” (Facerea, 49, 10).

Origen îi acordă acestei proorociri o mare importanță, motiv pentru care îi face o exegeză laborioasă: „În legătură cu această proorocire, care s-a făcut, într-adevăr, cu multă vreme înainte de Moise, dar pe care un necredincios ar putea crede că ar fi făcut-o Moise însuși, ar trebui să ne mirăm cum a fost cu putință ca Moise să precizeze dinainte că, întrucît la iudei se aflau 12 seminții, regii care se vor alege vor fi din seminția lui Iuda și că vor cîrmui poporul. Acesta e și motivul pentru care acest popor se numește «iudeu», după numele seminției conducătoare.

În al doilea rînd, faptele de care va trebui să ne mirăm, cînd citim cu atenție această proorocire, e felul în care, vorbind despre cîrmuitorii și conducătorii poporului care se vor lua din seminția lui Iuda, a precizat data pînă când o vor guverna ei, spunînd că nu va lipsi căpetenie «din Iuda» și cîrmuitor «din coapsele lui, pînă ce va veni Împăciuitorul și Acesta va fi așteptarea neamurilor». Și, într-adevăr, știm că a venit Cel care fusese rînduit să fie Hristosul lui Dumnezeu, «Cârmuitorul» făgăduințelor lui Dumnezeu”[25]. Din păcate, se pare că Origen a rămas mirat tot timpul, pînă acum. Oricum, jidanii au rămas dezamăgiți de această proorocire, au fost chiar revoltați și, pînă la final, au devenit represivi și ucigași: L-au răstignit pe Hristos, fiindcă nu era din neamul lui Iuda și adeverirea proorocirii le-a stricat șusta.

Venirea lui Hristos le-a îngreunat ascensiunea spre hegemonia lumii prin uciderea goyimilor, acapararea averilor lor și luarea în robie a tinerelor fete, căci Hristos propovăduia dragostea pentru aproapele, nu nimicirea lui, cum indicau preoții leviți. Numai că, referitor la proorocirea aceasta, analizată minuțios și aproape cu evlavie de Origen, Sfîntul Iustin Martirul avea să declare că iudeii falsificaseră versetele citate aici, din Septuaginta[26].

În concluzie la acest capitol, putem afirma că bomboana pe coliva jidanilor rezidă în faptul că nu a existat „poporul evreu“. Deoarece nu corespunde realității, nu reflectă nici o entitate etnică existentă, vreodată, în istorie, deci este neștiințific, este un fals lingvistic, cuvântul „evreu” trebuie scos din uz. Ca atare, recomand tuturor românilor care vorbesc și scriu pe această temă să elimine din limbaj termenul „evreu” și să-l utilizeze pe cel corect, iudeu - ca reflectare a terminologiei latine, Judaeus, transformat în Jew (în limba engleză), în juif (în limba franceză) și Das Jüden (în limba germană)  - sau, și mai corect, pe cel de jidan, utilizat de limba română, care este o limbă protolatină, deci, constituie forma cea mai corectă, științifică, istorică, fără să fie deloc „peiorativă“, cum țipă fariseii jidani din România!

Deoarece, în lume, pe de o parte, descendenții iudeilor biblici au ajuns într-un număr insignifiant, iar sub aspectul matricei genetice nici nu mai au sângele iudeilor biblici și nici din punct de vedere politic nu mai contează nici în Israel și nici în alte state, și, pe de altă parte, întrucât actualmente jidanii au cucerit, practic, atât Israelul, cât și conducerea S.U.A., se poate vorbi exclusiv de jidani - deveniți inamicul public numărul 1 al întregii Omeniri. Într-adevăr, am ajuns în situația „care pe care: ori jidanii, ori Omenirea!”.

Referitor la propaganda criminală jidănească de tipul „ei (jidanii) sau noi (goyimii)“, sunt elocvente câteva citate cu opiniile unor rabini, date de Kevin MacDonald: «De exemplu, rabinul Itzak Ginzburg de la Mormântul lui Iosif, din Nablus/Shechem, după ce câţiva studenţi ai lui au fost trimişi la închisoare, fiind bănuiţi de uciderea unei adolescente arabe, spune: „Sângele ebraic nu este la fel cu sângele unui necredincios”.

Rabinul Ido Elba: „După Tora, suntem într-o situaţie de pikuah nefesh (salvarea unei vieţi) în timp de război, iar într-o asemenea situaţie poţi ucide orice păgân”. Rabinul Israel Ariel scrie, în 1982, că „Beirutul este o parte a pământului lui Israel. [Aceasta este o referire la graniţele Israelului aşa cum ar fi fost stabilite prin legământul dintre Dumnezeu şi Abraham”, în Facerea, 15, 18-20 şi Iosua, 1, 3-4 (n.n.-V.I.Z.] Conducătorii noştri ar fi trebuit să intre în Liban şi în Beirut fără ezitare şi să-i fi ucis pe toţi, până la unul. Nici măcar o amintire nu ar fi trebuit să rămână”(sic)[27]. Dar asemenea afirmaţii talmudiste, „tribale” - cum le numea Roger Garaudy - şi patologice, în esenţă, ca ale rabinilor de mai sus, se fac şi acum. Astfel, o membră a Knesset-ului, Ayelet Shaked, perorează cu inconştienţă: „O cunoscută parlamentară din Israel, membră a partidului extremist «Căminul evreiesc», i-a numit pe toţi membrii poporului palestinian ca fiind «terorişti», informează presa arabă, turcă şi iraniană, informaţia fiind preluată şi de unele cotidiane occidentale. Mai mult, aceasta a spus pe pagina ei de Facebook că, în opinia ei, toate mamele palestiniene nasc «pui de şerpi» şi ar trebui omorâte în timpul atacurilor asupra Fâşiei Gaza, un teritoriu controlat de militanţii islamişti Hamas. „Ele trebuie să moară şi casele lor ar trebui demolate ca să nu mai poată adăposti terorişti”, a declarat Ayelet Shaked, adăugând că „ei (palestinienii) toţi sunt duşmanii noştri, iar sângele lor trebuie să fie pe mâinile noastre, lucru valabil şi pentru mamele teroriştilor morţi. Ele ar trebui să-şi urmeze fiii. Nimic nu ar fi mai corect”, a mai spus parlamentara. Remarcile radicale sunt, efectiv, un apel la genocid şi la curăţarea etnică a teritoriilor ocupate, fapt remarcat şi condamnat şi de premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan[28].

De altfel, asta au tot făcut din 1948 încoace. În acest sens al disjuncției categorice „Israel versus Omenire“, elocvent este interviul cu istoricul izraelian olandez (?!) Martin van Creveld, din 3 ianuarie 2003: „Posedăm câteva sute de focoase și de rachete nucleare și am putea să le lansăm către orice țintă, în orice direcție, poate chiar și în direcția Romei. Majoritatea capitalelor europene constituie ținte pentru flota noastră aeriană… Forțele noastre armate… nu sunt a treia cea mai puternică din lume, dar mai curând a doua sau a treia. Avem capacitatea de a trage omenirea în jos odată cu noi. Și vă asigur că asta se va întâmpla, înainte ca Israelul să se prăbușească”[29]. Se aude, domnule preşedinte Vladimir Putin?! Se aude, domnule preşedinte Joe Biden?! De-aia S.U.A. pompează Israelului zeci de miliarde de dolari anual, pentru ca „Israelul să tragă Omenirea în jos”?! Adică s-o distrugă?!

În susținerea afirmaţiilor lui Martin van Creveld vine şi opinia lui Israel Shahak şi a lui Norton Mezvinsky: „Nu este iraţional să presupunem că mişcarea Gush Emunim, dacă ar deţine puterea şi controlul, ar folosi armele nucleare în război, în încercarea de a-şi atinge scopurile”[30]. Precizez că mişcarea Gush Emunim este cea mai extremistă din Israel, de un nivel patologic, iar soldaţii care fac parte din acest curent/sectă comit cele mai abominabile crime contra palestinienilor, aşa cum propovăduiau preoţii leviţi şi cum repetă aceste precepte rabinii lor sionişti de azi: „Rabinul Shlomo Aviner, unul dintre cei mai prolifici ideologi ai grupării Gush Emunim, afirmă că «poruncile divine către poporul evreu transcend noțiunile omenești de drepturi naționale»”. El explică faptul că, „în timp de Dumnezeu le cere celorlalte națiuni să asculte de coduri abstracte de justiție și dreptate, asemenea legi nu se aplică și evreilor. […] Aceste grupuri fundmentaliste și ultranaționaliste nu sunt doar niște grupuscule marginale, relicve ale culturii ebraice tradiționale. Ele se bucură de un respect deosebit din partea publicului israelian și a multor evrei din diaspora. Au o mare influență asupra guvernului israelian, în special asupra guvernelor dominate de partidul Likud. […] Membrii gruprii Gush Emunim alcătuiesc un procentaj semnificativ în trupele de elită ale armatei israeliene și, după cum era de așteptat, conform ipotezei etnocentrismului lor extrem, aceștia sunt mult mai dispuși să-i trateze pe palestinieni într-un mod brutal și sălbatic decât mulți alți soldați israelieni. […] Pacea în Orientul Apropiat pare improbabilă fără capitularea sau expulzarea completă a palestinienilor”[31].

Citind asemenea îndemnuri patologice la crimă rasială, la crime contra întregii Omeniri - nemaiîntâlnite nici în textele atribuite naziştilor de către jidanii holocaustişti! -, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Mahmoud Ahmadinejad, când spune că „existenţa Israelului este o ruşine pentru omenire“ şi că „Israelul trebuie şters de pe hartă“, citându-l pe Imam-ul Ruhollah Khomeini[32]. (Vedeţi ilustrația anexată).

Argumente suplimentare privind acțiunile antiromânești comise de jidani înainte și imediat după Al Doilea Război Mondial găsiți în sinteza intitulată „Patru milioane de români exterminați și deportați de jidanii comuniști”[33].

Nenumărate dovezi ale crimelor politice şi economice comise de jidani după retrovoluția din decembrie 1989 - regizată și realizată, în principal, tot de ei cu concursul cozilor de topor - sunt expuse, printre alții, de Cornel Dan Nicolae în trilogia sa, „Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii”, existentă, încă, inclusiv la Librăria Eminescu, din Bucureşti[34].

Aranjament grafic – I.M.