Deşi este domeniul în care m-am specializat, am preferat dintotdeauna planul micro al economiei, ferindu-mă cu încăpăţânare de corelaţia cu etajele macro şi, implicit, cu politica. Nu subiectul m-a intimidat, ci inerţia care derivă din „uscăciunea" sa aparentă. Cu toţii criticăm lipsa de etică a politicienilor, dar, ciudat mai nimeni nu propune o alternativă de rezolvare. Chiar dacă nu zace-n fiecare dintre noi un geniu, nimeni nu ne împiedică să propunem soluţii. Poate n-avem cu toţii chemare de cercetătător pasionat, aşa cum aveau carismaticii noştri profesori universitari pe vremuri, dar o discuţie interdisciplinară poate purta roade surprinzătoare. Cineva m-a invitat recent să-mi imaginez cum ar arăta o guvernare fără detestatele partide. De atunci ideea nu-mi mai dă pace. Societatea fără partide (S.F.P.) sau acel Science Fiction Politic, cum l-a botezat şugubăţ interlocutorul meu, devine un subiect incendiar, mai ales acum, în prag de alegeri parlamentare. Pe fundalul crizei sistemice care se propagă pe planetă ca un virus, dezbaterea internaţională a început de fapt mai de demult, fără ca noi să o fim observat. Cu toate acestea, ideea nu e nouă. Wikipedia ne luminează sec: „Democraţia fără partide este o formă de organizare politică cu caracter reprezentativ, exercitată în stat sau într-o parte din el, prin care se desfăşoară alegeri periodice fără participarea partidelor politice, toţi candidaţii la alegeri având statut de candidaţi independenţi." Aha, deci s-a mai auzit „jos partidele"! Sigur că da.

Ştiaţi că în Grecia Antică nu existau partide? Pe atunci funcţiona democraţia directă, în care cetăţenii cu drept de vot optau pentru anumite legi, fără să mai recurgă la reprezentanţi. La fel, câteva din cantoanele Elveţiei se guvernează şi azi după un model asemănător. Canada şi Spania au monarhi independenţi iar Israelul şi India au preşedinţi nepartinici. Chiar şi Statele Unite ale Americii, administraţia George Washington şi prin primele sesiuni ale Congresului s-au înfăptuit fără partide. Mai târziu, în perioada 1867-1876, Mexicul a dispus de un sistem politic democratic fără partide, în care a existat o reală diviziune a puterii în stat, respect faţă de lege, suveranitate statală, alegeri fără fraude, magistraţi independenţi şi libertate de opinie.
Aşadar, problema nu pare a fi punerea în practică, ci menţinerea în stare de funcţionare a unui asemenea model de guvernare. A interzice partidele mi se pare cel puţin la fel de riscant ca şi măsura de a le încuraja creşterea lor aberantă. Nu mă refer aici numai la dictaturi - cea comunistă ne este cunoscută -, ci şi la interdicţiile impuse prin metode democratice, aşa cum s-a putut vedea recent în cazul Ugandei. Acolo, în anul 1986, pe baza unui referendum, s-a interzis înfiinţarea oricărui partid. Rezultatul a fost modest, politicienii funcţionând sub acoperirea mişcării Movement Political System, care de fapt a operat ca un partid unic. Experimentului i s-a pus capăt la scurt timp, în 2006 - culmea tot prin referendum! O ironie, căci plebiscitul este o metodă eminamente democratică.

Abundă luările de poziţie împotriva modelului democratic, care, pasămite, şi-a fi trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Ziare de prestigiu precum Welt am Sontag sau Die Zeit acordă spaţiu acestei „utopii" ce pe alocuri îmbracă forma unui curent cât se poate de realist. Dar nu părerea specialiştilor are acum întâietate. Meritul principal al dezbaterii iscate azi este acela că se poartă peste tot acolo unde de oamenii „obişnuiţi" încep să-şi pună întrebarea firească dacă nu cumva suntem spectatorii unei înscenări nereuşite. Pe scurt, la ce mai folosesc partidele, când programele lor sunt depăşite, politicienii devenind nişte actori autosuficienţi?

Îmi amintesc cât de consternată am fost la scurt timp după decembrie 1989, când se înfiinţase un Partid al Popeştilor - evident cu numeroşi membri - care n-avea un program viabil, dar era îndreptăţit la subvenţii ca şi toate celelalte partide concurente. Câtă demagogie! Farfuridi şi-ar fi lins degetele. Lecţia pe care am învăţat-o atunci este că încurajarea forţată a activităţii politice - atunci când e percepută doar ca o simplă aflare în treabă, e la fel de ineficientă ca şi interdicţia de a face politică. Apropo, ştiaţi că în unele ţări nereprezentarea la vot se pedepseşte prin lege? Cetăţenii belgieni care absentează repetat la vot riscă să fie privaţi de drepturile lor cetăţeneşti (ştiu că ştiţi, dar e vorba printre altele de educaţie, asistenţă medicală, acte, legalizări, libertate de mişcare, asistenţă socială etc., deci nu sunt nimicuri). În Peru şi în Grecia, bunuri şi servicii publice pot fi refuzate cetăţenilor care nu-şi exercită dreptul la vot. Raportat la aceste pedepse, amenda cu contravaloarea a trei salarii lunare care se aplică rezistenţilor la vot din Bolivia pare o mustrare simplă.

Cu toţii suntem de acord că se întâmplă ceva, dar nimeni nu prea ştie exact ce. Mulţi doar se prefac că ar propune noi forme de guvernare, când, de fapt nu fac altceva decât să instige la restructurarea în profunzime a partidelor existente. Vor să le schimbe numele, transformându-le într-un fel de „crescătorii" de politicieni profesionoşti, adaptaţi noilor cerinţe ale economiei. Cu alte cuvinte, se caută aceeaşi Mărioară, dar cu altă pălărioară. Fireşte că nu e suficient; ar fi doar o intervenţie cosmetică. Cine optează pentru instituirea meseriei de politician ca atare, încurajează izolarea lui de realitate, încurajându-l să comunice cu colegii de breaslă, în cerc restrâns, pe teme din ce în ce mai abstracte. Mai realistă este ideea de a depune puterea de decizie în mâinile celor care se pricep la domeniul respectiv: pentru sănătate - cadre cu pregătire medicală, pentru învăţământ - profesori, pentru armată - ofiţeri etc. Distribuirea răspunderii pe bresle - meritocraţia - este o soluţie de bun simţ. Nu ştiu însă de ce mass-media s-a obişnuit să prezinte meritocraţia ca pe o alternativă la democraţie, pe post de antidot. De ce să nu funcţioneze ele împreună? În fond, poporul poate decide el însuşi, prin vot, pe care anume dintre tehnicienii merituoşi îl consideră apt pentru a exercita o funcţie de răspundere. Prea acerbă e goana după senzaţional şi prea mult se exagerează antagonismul celor două sisteme de guvernare. De fapt, după părerea mea, ele au şanse optime de funcţionare concomitentă.

Nu e de ici colo nici modelul democraţiei bazate pe internet. Modul în care comunicarea prin calculator şi globalizarea accesului la informaţie a impulsionat recentele revoluţii din Orientul Apropiat, din Estul Europei şi din câteva state africane, la fel ca şi reuşita campaniei electorale a Preşedintelui Obama, bazată pe Twitter & co. încurajează adepţii acestei teorii. Cu atât mai interesante mi se par motivele care au provocat acest trend. O scriitoare germană din noul val - tânăra juristă Juli Zeh - ilustra grăitor într-unul din interviurile ei din 2006 (pe când avea 31 de ani) această nevoie de recalibrare a politicii. Iată, pe scurt, ce susţine: „Deşi, ca autor de beletristică, ştiu că mă bag unde nu-mi fierbe oala, de câţiva ani încoace lucrez la o nouă teorie de guvernare pentru Germania [...]. Mentalitatea noastră a devenit din ce în ce mai individualistă. Ţelurile omului modern sunt din ce în ce mai personale, axându-se pe fericire şi pe mulţumire sufletească. Libertatea individuală creşte, în timp ce instituţiile colective bazate pe grup, precum biserica, familia sau naţiunea îşi pierd treptat din importanţă. Democraţia se bazează pe centralizarea intereselor individuale, unindu-le în grupuri / materializate în ulimă instanţă prin partide. Din clipa în care nevoile individuale ale oamenilor nu se mai identifică cu ţelurile comune ale partidelor, sistemul reprezentativ-democratic încetează să ne mai fie de folos."

Până la ora actuală, conceptul „bani" a constituit substitutul succesului social şi emoţional. Suntem pe cale să-l înlocuim prin respect şi stimă, elemente care induc bucurie şi satisfacţie pe un plan superior, mai greu de cuantificat, dar mai durabile decât valorile consumului material imediat. Conform opiniei scriitoarei germane, statul „optim" ar trebui să funcţioneze ca un costum elastic, care se mulează după formele corpului. Dacă sistemul partidelor nu mai corespunde nevoilor oamenilor, nu putem forţa oamenii să-l accepte, ci trebuie să adaptăm sistemul la cerinţele cetăţenilor. Fireşte că acest deziderat este utopic. Sistemele se opun schimbării, din principiu. Niciun partid nu va consimţi desfiinţării sale.

Principiul democratic presupune să decidă majoritatea ce este bine, prin plebiscit. Dar, mai nou „plebea" este privită ca o masă manipulabilă. S-a răspândit unanim ideea că, la bază, „boborul" ar fi needucat şi obtuz, incapabil să adopte deciziile optime. Autoarea de bestseller din Germania contrazice acest concept. Ea susţine că omul de azi, individualist fiind, preferă să-şi formeze o părere proprie despre ceea ce e bine. El nu mai acceptă programul unui partid în întregime, ci culege câte o idee de la fiecare.

Concluzia: a fi individualist nu înseamnă automat a fi şi egocentric. Natura nu este aşa de neiertătoare cum am fost tentaţi să credem până acum. În fapt, natura însăşi ne obligă să conlucrăm şi să ne bazăm unii pe alţii pentru a supravieţui. Mottoul „Homo homini lupus", la fel ca şi ideea de familie ca „închisoare socială" s-a perimat. Am ajuns la un punct la care omul e depăşit de sarcina de a înfiinţa o familie şi de a o menţine la nivel de plutire, dar nici statul nu mai e în stare să-l asiste corespunzător în acest demers aproape imposibil, în această lume galopantă. În mijlocul unui climat de respect, politeţe şi sprijin reciproc, accentul se deplasează de la bunurile materiale spre valorile social-emoţionale, mai armonioase.

Într-un eseu care circulă prin internet se pune accentul pe sentimentul isteriei şi pe mitocănia agresivă generalizată. În replică, se vorbeşte despre politeţe şi despre efectul ei benefic asupra fluidizării substanţei sociale. Se spune acolo că s-ar fi ajuns la punctul la care nu se mai tolerează avansarea socială ca rezultat al călcării peste cei blânzi. Cred că la acest liman psihologic face referire şi autoarea menţionată anterior. Tradusă în plan politic, soluţia sugerată de ea este să propunem la vot puncte din programe, nu sisteme complexe. Nimeni nu mai este dispus să acorde votul său pe patru ani unui program promovat de un anume partid. Ca alternativă, ar fi mai indicat să se acorde fiecărui cetăţean posibilitatea de a decide singur, la sfârşitul fiecărui an, cui cedează impozitele care-i revin, pe seturi pe care le consideră el oportune (de exemplu 30 % pentru sănătate, 20 % pentru învăţământ etc.). În acest mod, fiecare cetăţean ar avea la dispoziţie un instrument concret de participare la guvernare şi, implicit, ar putea „amenda" anual acele domenii care nu l-au satisfăcut în anul precedent. Un astfel de sistem ar fi de o mie de ori mai eficient decât orice buletin de vot din zilele noastre.

Evident, sistemul parlamentar trebuie menţinut, căci este necesar să poată fi traşi la răspundere în mod operativ exact cei care provoacă situaţiile date. Cu toate acestea, nu e obligatoriu ca ei să aparţină unor partide. Pe buletinul de vot pot apărea foarte bine propunerile de reforme sortate după domenii, nu partidele, nici numele candidaţilor lor.
Cele două căi principale prin care se propagă acest nou mod de a gândi sunt: în primul rând educaţia – „cei şapte ani de acasă" materializaţi în relaţia părinte-copil şi, în al doilea rând, dezbaterea publică, pe care iată că o iniţiem chiar noi, aici şi acum, cu paşi şovăitori, mărunţi. Sper că am furnizat măcar câteva