Împreună pe parcursul celor câteva sute de pagini ce înglobează tot atâtea zile, am întors, zicem noi, omul și carențele sale, cam pe toate părțile. Desigur, nu l-am putut epuiza și nici nu avem pretenția că de aici înainte știm ce este el, și toate hățișurile în care ne-ar putea atrage. Ceea ce putem certifica este legat de faptul că nu am strivit nimic „din corola de lumini” a sa, însă, cu siguranță, prin tot ce am spus,  am sporit, ca și Blaga, taina, despre om. Nu este cazul să trecem iarăși pas cu pas peste tot ce am numit normalitate, nici peste ceea ce numim dincolo de ea, nu este cazul să revedem ceea ce îl împuținează pe om și îl decade din propria-i dimensiune. Întrebarea, oarecum firească, dincolo de scopul punctat cumva pe parcursul discuțiilor, stăruie în a releva atât la nivel subiectiv, cât și la nivel obiectiv, ceea ce căutăm noi în această lume. Din experiența practică, adică din observații și dezbateri personale, dar și prin raportare la ceea ce au sugerat cei din Antichitate, tot ceea ce căutăm este fericirea, fără a ști ce este ea.   Conform Wikipedia, fericirea ar fi o stare mentală de bine,  plină de emoții pozitive, ce oferă mulțumire și bucurie imensă.  În termenii Academiei Române, Fericirea ar fi „starea de mulțumire sufletească  intensă și deplină” (Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, București, ed. Universul enciclopedic, 1998, p.374). Având în vedere faptul că ambele sugestii oferite de cele două instituții, folosesc termeni cu încărcătură subiectivă, consider necesar să trecem în revistă și câteva formulări făcute de scriitori, filosofi, psihologi, de-a lungul timpului.

Prin urmare:
„Fericirea cuprinde cinci părți. O parte ar fi să iei hotărâri bune; a doua ar fi să ai simțuri și sănătate trupească bună; a treia ar fi reușita în ceea ce întreprinzi; a patra a consta în reputația bună printre oameni; și a cincea ar consta în a face bunuri și bine pentru viață” (Platon);
„Fericirea rezidă în căutarea ei” (Jules Renard);
„Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume; există doar compararea unei stări cu o alta și atâta tot. Doar cel care a simțit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire” (Alexandru Dumas)
„Fericirea este cea mai mare biruință, și anume aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus” (Albert Camus)
„ O viață nu poate exista fără o anume cantitate de întuneric” (Jung)
„Nu numai o durere îţi poate tulbura o fericire, ci şi altă fericire” (Lucian Blaga)
„Faptul de a fi iubit nu-ţi aduce fericirea. Dar a iubi, înseamnă fericire” (Hermann Hesse)
„Credem că fericirea derivă dintr-un loc în care am fost odată fericiţi. Adevărul este că fericirea derivă din noi înşine.” (Franz Schubert)
„E atât de dureros şi de greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea” (Mircea Eliade)
„Fericirea este viața trăită în conformitate cu etica, fără a fi însoțită neapărat de emoții” (Socrate);[1]

Faptul că  putem  înțelege, simți, trăi, chiar exprima, în mod diferit fericirea, face ca dobândirea ei să fie făcută pe căi și cu mijloace diferite. Înainte însă de a pune în discuție această temă, considerăm necesară punctarea câtorva idei de a fi și de a ființa, ca oameni, în această lume.

Prima dintre acestea ar consta în faptul că noi, locuitorii planetei pământ, avem trup și suflet, adică avem o parte materială vizibilă, formată din majoritatea elementelor chimice existente în natură sau din combinații ale acestora. Prin urmare, trupul, partea văzută a omului pe parcursul vieții, este și mecanismul de automenținere și de prezentare a sa semenilor. Biologia, anatomia, fizica, chimia, științele medicale, sociologia, filosofia etc. dar și cele de graniță, precum comunicarea, au deslușit această făptură-ansamblu, în care „a fost pusă” capacitate de a gândi rațional, de a acționa, în același sens, dar și emoțional, și de a-și exprima faptele, în general, de a vorbi. Acestor caracteristici, personal am adăugat puterea de a povesti și de a se lăsa povestit, completând, în acest fel principalele trăsături ce îl diferențiază pe om în natură. Știința poate descrie cu acuratețe cum prin unirea a două particule, una feminină și alta masculină, prin intermediul funcției de reproducere se obține, în uterul femeii, corpul uman, corp care ajunge în această lume la un număr potrivit de zile. După ce parcurge drumul terestru, trupul omului dispare, se descompune, după înhumare, în elementele din care a fost zidit. Ceea ce nu a reușit să explice știința este partea nevăzută a omului: sufletul, el însuși,  doar intuibil și exprimat mediat prin atribute mai mult sau mai puțin potrivite. În acest context întrebarea: cine a înnobilat trupul cu rațiune, cu sentimente și cine i-a pus în toate cele, vorbirea, care, după cum vedem în realitatea imediată, funcționează prin limba ce ne premerge? Plasându-ne în zona materialismului, mai mult sau mai puțin dialectic, găsim ca explicație evoluționismul ce reduce totul la dezvoltare prin selecție naturală. Este un punct de vedere! Acceptat sau nu!?

Totuși, pentru a da profunzimea cuvenită acestei abordări, dar și pentru a face un mic pas în acest necunoscut, mai potrivit și mai stabil ar putea fi tot ce poate sugera expresia lui Parmenide, filosoful care, în urmă cu peste 2000 de ani, a abordat pentru prima dată, problema Ființei. Parafrazându-l, consider de substanță ideile ce pot țâșni valuri din expresia: sufletul este și nu poate să nu fie. În această situație, sufletul capătă dimensiunea veșniciei, iar trupul doar dimensiunea unui prezent fragmentat. Prin urmare, sufletul omului există în el și prin el, în eternitate, cu alte cuvinte el este și nu poate să nu fie, pe când trupul, cu estetica sa mișcătoare, punctează doar prezentul său limitat. 

O altă posibilă abordare ține de știința creației. În interiorul său, cu o mână de ajutor  ar fi venit fizica, în special, fizica cuantică. Potrivit acestei științe, tot ce există în univers ar fi la îndemana unui vector rezultat din întâlnirea a trei forțe: prima forță ar fi plasată pe verticală, din perspectiva fizicii, ea se numește inducție magnetico-electrică. Această forță, plasată în plan uman, s-ar putea numi atașament la sursă, atașament la creator, pentru creștini, atașament la Dumnezeu. A doua forță  aflată pe orizontală se numește inducția electro-magnetică sau atașamentul de resurse: bani, minereuri și oricare ale bunuri materiale. A treia forță este dată de viteza cu care se deplasează acest vector. În funcție de această viteză, vectorul poate fi informație, energie sau materie. Să luăm ca exemplu viteza cu care pământul se rotește în jurul axei sale și în jurul soarelui:30 km/secundă. Dacă vectorul, rezultat al întâlnirii celor trei forțe, s-ar deplasa cu o viteză mai mică de 30 km/s, el s-ar manifesta ca materie, dacă același vector s-ar deplasa cu viteza luminii, cuprinsă între 30 km/s și 300.000 km/s, vectorul ar fi energie. În fine, dacă același vector s-ar deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii el ar fi informație. Prin urmare, orice există se manifestă la aceste trei nivele: materie, energie, informație. În univers, exterior vectorului, ar exista o creatură rară care are puterea de a se deplasa între aceste trei nivele. În consecință, omul, făcut după asemănarea sursei ar avea  o parte din puterea ei. Prin urmare omul există simultan la toate cele trei nivele: materie, energie și informație, nivele pe care, la fel ca și sursa, le poate controla. Prin depărtarea de sursă, viteza vectorului scade, iar omul rămâne ancorat în materie, își diminuează puterea de a fi energie sau informație, .

Ultima variantă la care facem trimitere este  varianta biblică, menționată în geneză, omul după chipul și asemenarea creatorului, cu trup din trupul pământului și suflu din suflul divin. Deși  suficient de răspândită, această variantă este din ce în ce mai neglijată și contestată de către diverse curente politice a căror formă de a fi este anarhia.

Dragii mei, indiferent spre ce conduc frământările umane, câteva chestiuni sunt de domeniul evidenței. Omul este singura făptură de pe fața pământului cu trup, suflet, rațiune, emoție, empatie etc. care trăiește în lume, își are un rost și un loc al său, în mijlocul acesteia, înțelege și se înțelege pe sine spre a-și exprima, la nivelul limbajului, gândurile, înțelesurile.          Fig 1 

De-a lungul istoriei, când omul a ieșit din matca sa, din rostul său, când s-a crezut el însuși forma supremă a existenței și s-a plasat deasupra acestuia, a  început dezastrul. Amintiți-vă de om și de parabola cu Lucifer, heruvimul din Vechiul Testament, devenit diavol, răul suprem, ce s-a infiltrat, prin vicleșug, în mintea și sufletul omului adamic, instabil, cu o conștiință de sine parcă de împrumut, cât a putut suferi.  Nu uitați nici de nimicirea Babiloniei sau a Cetății Tir, cetate în care Alexandru Macedon nu a lăsat nici măcar un suflet în viață, din cele 7.000 găsite la căderea acesteia. Nu mult după aceea, pentru că nu și-a înțeles menirea, chiar dacă a avut ca dascăl pe unul din iluminații omenirii, sfârșește lamentabil, ca un sălbatec. Fără a-și înțelege menirea și fără a fi educat,  oricare altul, bântuit de ură și grobianism, dispare în negura vremurilor.

Pentru a fi și a ființa și a rămâne imanență pe pânza vremurilor sale,  omul trebuie să fie într-o relație concomitentă și echilibrată cu Natura, Creatorul și Lumea. Dacă ne imaginăm că cele trei forțe, de data aceasta, altfel materializate, formează un triunghi echilateral, el, omul, trebuie să se plaseze și să se miște în jurul centrului de greutate al acestuia. Doar din acel loc va putea fi permanent la o distanța egală față de latura manifestă a lui Dumnezeu, a Naturii, ca natură, și a Omenirii, ca lume. Doar rămânând în acel loc, în centrul de greutate al unui triunghi echilateral,  va viețui pașnic, într-un rotund-micro univers al său, cercul înscris în triunghiul echilateral, și, repet, doar dacă râmâne în acel loc va avea un macro-univers stabil, macro-univers creionat de cercul circumscris aceluiași triunghi. Fig. 2Fig 2

Pentru mai multă claritate:
Punctul „C” - vârf al triunghiului = Dumnezeu - centrul divinității;
Punctul „A” - vârf al triunghiului = Natura - latura manifestă  a naturii ca natură;
Punctul „B” - vârf al triunghiului = Lumea - latura manifestă  a omenirii ca lume;
Punctul M, ce reprezintă locul  în care trebuie plasat omul; centrul de greutate al triunghiului, precum și centrul cercului înscris și circumscris acestuia.
Punctele A, B, C se găsesc pe cercul de centru M. Cu alte cuvinte punctul „M” este centrul celor două universuri existențiale, de așteptare a omului, este locul ideal în care omul se află într-un echilibru existențial, cu toate celelalte forțe. Pentru a fi în această situație, omul trebuie să-și cunoască bine și locul, și menirea.
Unghiul A=B=C=60 de grade

Prin urmare, orice modificare a unuia dintre unghiuri, oricare mutare nefirească a omului, orbit, de cele mai multe ori, de forțe politice, de forțe obscure și de către el însuși, altfel spus, orice mișcare și manifestare utopică a individului, mai ales sub imperiul binelui comun, înseamnă, cum am spus, deformarea universului de așteptare, a universului existențial, apoi, pierderi și suferință umană de neimaginat.

P.S. Oameni buni, eu și toți asemenea mie am trăit în lume, altfel nu se poate. Pe de altă parte „lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi.” (Eminescu). Prin urmare, un gram de îndoială carteziană (Descartes), un fel de prudență logică în cunoașterea ei, a lumii, nu strică, ba mai mult, în anume situații, se impune. Din acest motiv, nu evitați pe cei mulți, nu vă ocoliți semenii, dar nici nu dați buzna în mijlocul lor, așa, hodoronc-tronc, fără o platoșă pusă... După cum ai văzut, pe parcursul vieții tot felul de gură-cască, de târâie-brâu.  Viața poate fi complicată, dar și simplă, în măsura în care o consideri, pe de o parte, un dar unic, pe care trebuie să-l prețuiești, pe de alta, o sumă de norme în interiorul cărora libertatea ta se sfârșește unde începe libertatea altuia.

În altă ordine de idei, triunghiul despre care am tot vorbit mai sus, are, pe oricare latură, în interiorul celor două cercuri, în fiecare punct de pe suprafața sa, subiectivitate cât cuprinde și doar ici, colo, raționalitate de context, susținută atât de experiența intelectuală, cunoaștere teoretică etc, câștigată cu trudă, în timp, cât și de experiența de viață.  Dacă raționalitatea e atât cât trebuie să fie, iar tu, ca om, vei putea oferi cel puțin cât  ai să ceri vieții, drumul tău, de-a lungul ei, îți va fi fără prea mari poticneli. Însă fericirea ta va veni doar din dragoste, când vei putea dărui, ierta, ajuta, iubi, punând suflet în tot ce ai să faci, fără a cere ceva în schimb.

Ar fi multe de zis, dar e de reținut și faptul că „fericiți sunt cei curați cu inima, căci aceea vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făuritorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor”. Restul, adică ăștia cu războiul pe buze și bălmăjeli în susținerea lui, ăștia cu minciuna, ura și pâra, sunt cel mult gargară scuipată în hasnaua istoriei!

----------------------------------------