O întrebare mă urmărește aproape obsesiv, din copliărie: „cine sunt eu"? Poate întrebarea mă urmărește și grație obiceiului sătenilor de a te întreba „al cui ești" și dacă salutai și dacă nu, evidend cu alte consecințe, intrai oricum în discuțiile despre buna sau proasta creștere, în raport cu morala general acceptată a comunității. Poate atunci mi s-a sădit în minte ideea că trebuie să știi cine ești, și „al cui ești". Dacă scriu aceste rânduri, nu înseamnă neapărat că sunt un mare scriitor. Pentru scris, trebuie să ai un anume har, trebuie să ştii nu numai ce scrii, dar şi cum scrii. Da, este vorba de har, nu un oarecare talent. Ar fi ceva de scris, am zis eu cu ani în urmă, dar voi rezolva problema talentului căutând un partener care ştie să scrie, eu voi contribui doar cu o parte a conținutului. Şi-am căutat, cam zece ani un colaborator la tema ce propuneam, o idee care dezvoltată pe baze științifice, să conducă la răspunsul căutat: „cine sunt eu"? Curios, n-am găsit pe nimeni care să adere la ideile mele. Am găsit în schimb, unul care nici nu scrie nici nu prea citeşte, dar mi-a spus că nu contează dacă ştii să scrii sau nu, oricum nu citeşte nimeni. La noi, la români, zice el, n-a fost remarcat nimeni „trebuie neapărat un aviz extern" (!?) Așa-i la noi, și la un spectacol, indiferent de care și indiferent cu cine, nu găsești bilete de intrare, și-s scumpe. Oare de ce? Și-mi spune tot el, fără să clipească, fie din invidie , fie de teamă să nu fie o prostie ce susții, caz în care aderentul este luat drept prost, şi asta nu-i posibil la români. Da, zic eu, dar nici neutralitatea asta nu-i prea onorantă, nu avantajează, rămâi aparent deştept, atât. Mai ciudată mi s-a părut opinia, şi nu a unui oarecare, aceea că fiind român, chiar din acest motiv, inevitabil, apar şi semnele de îndoială(?!)

Și cum nu mă las ușor, am mai încercat, și am găsit, primul care să m-asculte, și eu zic și el m-ascultă, dar mă oprește brusc din „spunerea mea" și puțin răstit, se remarcă el; ,,Mă, dar tu n-ai știut astea până acum"? Nu, n-am știut! Se uita la mine cu o privire aparte, c-am înghețat, avea mutra semnului mirării de parcă el era originalul după care s-a făcut și semnul. Ne-am despărțit, dar eu aveam bucuria succesului, am scăpat ușor îmi ziceam eu aproape alergând spre locuri mai sigure, și-l cunoșteam bine, așa știam eu. Mai bine ești singur, mă îmbărbătam eu, mai bine singur. De unde era să știu eu ce periculos e să scrii? De unde să știu?! Am plecat scuipându-mi în sân de sperietură, ce l-a apucat? Chiar ,,opinia" asta m-a convins să scriu, aşa se face că am scris singur „Universul ciclic", ce cuprinde o nouă teorie, a unei existenţe ciclice, cu convingerea că trebuia scrisă. E rău să fii sigur, dar nici de asta nu sunt sigur, de unde știi că dacă ai un partener este bine? E bine să nu știi, sau să fii singur? Mi s-a părut ciudată atitudinea oamenilor faţă de o ideee nouă, indiferent cum ar fi propunerea respectivă, bună sau rea, dar cred că poţi emite o părere măcar, preferabil documentată. Dar mi-a rămas în minte, altă întrebare, oare-i mai bine singur ? Dacă nu știi ceva, pe cine întrebi? Trebuie să știi tot ca să poți fi singur, absolut tot, dar atunci nu poți fi om. Petre Tuţea spunea că „un om singur este o absurditate". În asta cred.

Dacă vreau să aflu cine sunt, iar un amic mi-a recomandat elegant să mă uit în buletin, fac asta, deoarece am credința că am aflat cum a luat naştere Universul, și vreau să văd legătura mea cu el, și așa făceau anticii, filosofii, poeții, ei intuiau și asta. De ce consider teoria corectă? De aici pornesc! Avea dreptate Laiu când spunea, și iată că tot la el ajung; mă, e mai bine că nu știm ce este după ce murim, că dacă- am ști, ne-am căuta și-am îcurcat-o! Când mai vii, îți spun eu cum stă treaba și cu asta, când mai vii nu acum, acum dau la marve, așa spun localnicii la animale. Avea și oi, avea câteva și rumegau de parcă nu auzise de criză. Măgar n-avea! Auzi mă orășanule, a intuit el mirarea mea, când mergi acasă să te uiți pe câmp, și dacă vezi multe oi, să știi că sunt și măgari, stau între oi, vezi și oile și măgarii mă, așa să faci, să te uiți! Să vezi!

Am plecat că se făcea noapte, iarna noaptea-i lungă, ai timp să cugeți, să gândești, și dacă nu faci nimic tot lungă-i, așai iarna, e lungă noaptea, poți căuta și lumina dacă vrei. Așa am făcut și eu într-o noapte, am căutat tainele Universului până s-a făcut lumină, și mi-am dat seama că în prezent toate teoriile cosmologice, cu toate pretenţiile de demonstrare matematică, pornesc din nedeterminare matematică. Matematica modernă permite ieşirea din nedeterminare, dar nu vrem, sau nu observăm însă un lucru: acela că ieşirea din nedeterminare nu rezolvă problema reală, transformăm problema de fizică în una de matematică. Asta înseamnă că nu facem diferenţa dintre real şi abstract. Astfel, în funcţie de ipotezele iniţiale, vom fi capabili să inventăm o sumedenie de universuri, chiar o infinitate de soluţii cum spunea Dawking, tratate corect matematic dar ireale, abstracte. La ce ne foloseşte o asemenea abordare? Dacă ipoteza unui bang iniţial este justificată, și pentru explicarea mişcării observate la nivel universal, problema preexistenţei unui spaţiu nemărginit, chiar infinit, devine o absurditate. Da, chiar asta scoate în evidență nedeterminarea matematică. Se poate extinde raționamentul şi la problema timpului, remarcând că nu s-a reuşit separarea eternităţii de timpul universal real, ca şi o definire fermă a acelui mult căutat între „înainte şi după". Dacă spațiul ar fi nemărginit, iar soluțiile ar fi o infinitate, atunci activitatea cosmologică ar semăna cu ghicitul adevărului, și nu se justifică nici gălăgia cu care se neagă Creația.

Curios sau nu, filosofii antici greci, puneau perfect problema existenţei, una care îngloba și Universul. Am convingerea, că ei, anticii, puneau problema cunoașterii, filosofau, tocmai pentru a afla cine sunt ei, ce legătura au ei cu Universul, intuiau o astfel de legătură. Căutam bine, îmi ziceam eu. Sau știau ceva de ea, de existența toată, aveau informații? Te infioară un asemenea gând! Frumusețea Cerului însemna oare altceva pentru ei? Eu cam asta cred, filosofia pare separată de poezie, dar nu chiar așa de separate, mai ales că exprimarea gândului era de multe ori în vers, adică poetic, tratau existența toată și a Universului, poetic și așa era frumos. Da, da, vedeau anticii lumea ca pe o peozie, ca o lume a muzicii, pricepeau sau poate doar intuiau armonia Universului și a lumii lor. Clar, trăiau altfel, iar noi credem că erau primitivi, sau aproape primitivi și naivi. O știre în aparent hazlie, dar din zilele noastre, afirma că tehnica rece și impersonală ne anunța, să știm, că Soarele nostru, în trecut divinizat, emite sunete de chitară de parcă am ști că numai Soarele ar face asta. Este o ştire surprizătoare, doar prin neintuirea prealabilă a fenomenului, unul explicat științific. În general declarăm că știm cam tot, așa că poezia devine ca și filosofia un moft, o îndeletnicire fără rost și rol. Curios, uneori, pare a fi mai bine să nu știi, ești astfel într-o permanentă descoperire și trăiești poezia cunoașterii, muzica descoperirii noi, dar muncești mult pentru asta, foarte mult. Vor spune unii, ce treabă au poeții sau filosofii cu existența, poate nimeresc și ei ceva, dar au dovezi? Da ce, ar zice alții, ce știința are mai mult decât verificarea matematică? Zic și eu, au și experimentele care pot fi și ele interpretate altfel decât sunt acum, și nu puține. Dar ce știu ei poeții, filosofii, ce matematică au ei? Chiar așa, ce matematică au ei, ce matematică avea Eminescu, care a intuit, a visat și a spus despre viteza luminii înaine de Einstein, înainte de a o bate el în cuie? Da, dar el, Eminescu, era mai credibil, te lega de steaua lui, devenea și steaua ta, și tu a ei și-o țineai minte, îți intra în suflet, dar și în minte, erai și tu și steaua același întreg perfect și la fel de nemuritor. Da, cunoașterea poate deveni o poezie, muzică, dacă o abstractizăm cu sufletul, ne integrăm în cunoaștere și cultură, devenim real nemuritori, și de aici trebuie să pornesc, așa-mi spuneam. Ce să mai zic de Brâcuși cu coloana lui Infinită, ea arată mai mult decât urcușurile și coborâșurile vieții. Sunt prea evidente să nu le vezi. Se poate spune la fel despre „Poarta sărutului", da poarta Iubirii originale, a originii noastre, a motivării Creației.