România, după Marea Unire, a devenit nu doar o țară de mărime mijlocie ci și o prezență relevantă în Europa. Personalități ale României Mari s-au remarcat în diferite domenii de vârf ale științei și culturii de pe bătrânul continent. Gândiți-vă la aviație, la medicină, la extracția petrolului etc. Dar în această analiză doresc să mă refer doar la vocația românului pentru diplomație. La aportul deosebit al României, adus prin bărbații săi de mare calitate, la această știință de însemnătate majoră, prin care un stat își înfăptuiește obiectivele de politică externă, armonizând relațiilor internaționale între state, sau participând la stingerea conflictelor.

Imediat după Marea Unire, se remarcă Nicolae Titulescu, format la școala lui Take Ionescu și Vintilă Brăteanu, cum singur mărturisea, și influențat de cultura și diplomația franceză, devine unul din vârfurile diplomației europene. După înființarea Societății Națiunilor, în 1919, este reprezentantul permanent al României. Datorită activității sale diplomatice deosebite, este ales de două ori - între anii 1931 și 1932 - președinte al acestei organizații Mondiale. Diplomația României era la apogeu! În urma negocierilor de la Londra între Nicolae Titulescu și diplomatul sovietic Maxim Litvinov, obține printr-un „gentlemen's agreement", pentru prima dată, recunoștea de către Uniunea Sovietică, a suveranității României asupra provinciei sale Basarabia. (va fi și pentru ultima dată, din păcate).

Am făcut un scurt remember despre diplomația României imediat după Marea Unire, și între cele două războaie mondiale, când am urcat în prim-planul diplomației. Interesații pot citi: Nicolae Titulescu, Discursuri, București, Editura Științifică, 1967.
Dar, după Al Doilea Război Mondial, înafara perioadei când eram ocupați militar de către U.R.S.S., am reprezentat noi ceva în diplomația internațională?

După ce armele au tăcut, națiunile s-au reunit pentru a conveni aspra unei noi ordini mondiale. Astfel, 20 de state au hotărât la San Francisco fondarea celei mai importante organizații mondiale: Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), cu sediul în New York. Carta Națiunilor Unite a fost semnata la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Potrivit Cartei sale, O.N.U. are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. În prezent O.N.U. are 193 de state membre.

România nu am fost printre fondatori; deși a solicitat admiterea încă din anul 1946, a fost admisă abia în anul 1955. De aceea nu se pot reliefa eventuale acțiuni inițiate de diplomația română, și nici chiar după acea data, cât timp eram un satelit al U.R.S.S., diplomația noastră a fost aproape inactivă. Abia după Declarația din aprilie 1964, ce a echivalat cu o Declarație de independență în politica externă față de Uniunea Sovietică, am putut să exprimăm opinia noastră la O.N.U. Primul vot contrar „indicațiilor" sovietice, a fost în noiembrie 1963, când România a avut o poziție diferită la O.N.U., susținând o rezoluție privind denuclearizarea Americii Latine.

Au urmat conjuncturi internaționale favorabile diplomației românești, în care premierul Ion Gheorghe Maurer și ministrul de externe Corneliu Mănescu au devenit actori de Oscar în filmul evenimentelor. Prima ieșire din rând a fost stabilirea de relaţii diplomatice la rang de ambasadă între România şi R.F.G., în ianuarie 1967. Relațiile reciproce cu S.U.A., în anul 1967 se extind incredibil! România este solicitată să ofere bunele oficii în conflictul S.U.A.-Vietnam; viitorul președinte Richard Nixon, în iarna anului 1967, vine în România și solicită sprijinul României pentru a facilita reluarea relațiilor americane cu China, acțiuni finalizate pozitiv. Dar culmea încrederii în România s-a manifestat în urma poziției sale în „Războiului de 6 zile", 5-10 iunie 1967, când Israelul a fost atacat de o coaliție arabă, dar după 6 zile, învinge și ocupă teritorii în Cisiordania. Moscova dă ordin țărilor socialiste să rupă relațiile cu Israelul. România refuză, menține ambasada și se abține să considere Israelul stat agresor. Curtoazia americană se amplifică, culminând cu primirea la Casa Albă a premierului Ion Gheorghe Maurer și a lui Corneliu Mănescu, în 26 iunie 1967, ocazie cu care președintele S.U.A. are cuvinte de laudă la adresa politicii externe a României. Gheorghe Maurer profitând de conjunctura favorabilă lansează ideea că România ar fi interesată de președinția Adunării Generale O.N.U., funcție pentru care ar propune pe ministrul Corneliu Mănescu. Preşedintele Lyndon B. Johnson ar fi răspuns: „Știm că dumneavoastră vreți să ocupați postul de președinte al sesiunii O.N.U. ce va urma. Deși noi nu obișnuim să spunem înainte dacă sprijinim sau nu pe cineva, vă anunț că noi avem încredere în acest om. Am auzit lucruri bune despre dumneavoastră".

Urmare acestei activități diplomatice de mare eficiență la 19 septembrie 1967, ministrul de externe al României Corneliu Mănescu este ales preşedinte al Adunării Generale al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 122 de voturi pentru, cinci abţineri şi un vot împotrivă, cel al Tanzaniei. Știți ce a urmat: plimbări în calești regale, fanfare și gărzi de onoare, covoare roșii, admitere în Interpol, în F.M.I. etc.

Aceste două episoade istorice, se consumau în epoci trecute, le-am amintit pentru a fi comparate cu diplomația de după 1990, când România a devenit, cum scrie în Constituția României, art.1, (1): „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Deci, e liber să promoveze o diplomație performantă! Am analizat doi ani consecutivi, 2015--2017, activitatea de politică externă globală, inclusiv la O.N.U., abordând nu doar „jocurile actorilor" pe scena mondială, ci și figurația României, care lipsea din distribuție. În materialul ocazionat de alegerea noului Secretarul General, la 13 octombrie 2017, a profesorului portughez António Manuel de Oliveira Guterres, citam viziunea sa: „O.N.U. este expresia instituțională a comunității internaționale, piatra de temelie a sistemului nostru internațional și actorul-cheie al multilateralismului eficient. Este instrumentul esențial al statelor membre să se confrunte cu provocări comune, să gestioneze responsabilitățile comune și de a exercita o acțiune colectivă. [...] Odată cu orizontul 2030, accentul este pus pe acțiune, iar cuvântul de ordine este punerea în aplicare, punerea în aplicare, punerea în aplicare".

Să ne bucurăm! Ziua Cartei Naţiunilor Unite, ce va fi sărbătorită pe data de 24 octombrie, nu mă îndoiesc, cu mare fast, va găsi aşezat pe fotoliul Secretarului General un latin: António Manuel de Oliveira Guterres.Aş fi dorit să strecor în acest material, pe undeva, un aport al politicii noastre externe la O.N.U.. În afară de alocuţiunea premierului Dacian Cioloş, în Adunarea Generală O.N.U. din 22 septembrie 2016, pe tema terorismului şi a creierii Curţii Penale internaţionale împotriva terorismului, dar nu am cu ce să ilustrez contribuţia noastră internaţională efectivă[1]. Apropos! Știți cum se numește ministrul plenipotențiar român la O.N.U.?... Am înțeles. Nu-l cunoașteți. Dar activitatea sa o știți, a fost evidențiată prin ceva? Există vreo acțiune relevantă inițiată de reprezentanța noastră la O.N.U.? Da! O declară ambasadorul Ion Jiga: Prioritatea zero este candidatura României pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate

Documentându-mă, am stabilit că România a mai fost aleasă ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate al O.N.U. în patru rânduri (1962, 1976-1977, 1990-1991, 2004-2005). Vă rog să mă credeți, la examenul de la Drept internațional public, anul IV, mi-a căzut Consiliul de Securitate. Am învățat după Tratatul de Drept Internațional Public al eminentului profesor și diplomat Grigore Geamănu. Profesorul Gheorghe Moca mi-a dat nota zece. Știu importanța unui membru nepermanent în Consiliul de securitate: una minoră, nesemnificativă! O simulare de participare multinațională la deciziile O.N.U., cu privire la operațiuni de menținere a păcii, instituirea de sancțiuni internaționale, sau autorizarea de acțiuni militare. Consiliul de Securitate emite rezoluții obligatorii pentru membrii O.N.U.

Adunarea Generală O.N.U., întrunită în cea de a 73-a sesiune, s-a deschis la 25 septembrie a.c., și are ca temă generală de dezbatere: „transformarea ONU într-o organizație relevantă pentru toți: o forță mondială fondată pe responsabilități comune pentru societăți pașnice, echitabile și sustenabile". Să monitorizăm câteva discursuri ale participanților și să decelăm cum este perceput acest obiectiv strategic de către cei 130 de șefi de stat și de guvern, printre care și Președintele nostru, profesor Werner Klaus Johannis.

Prin cutumă, după discursul de deschiderea a Secretarului General, primul care își rostește mesajul este Președintele Statelor Unite, Donald Trump. După cum remarcau observatorii, acesta a sosit cu întârziere și a părăsit prematur adunarea, vădind o atitudine arogantă. Cât privește alocuțiunea sa, aprecierile presei europene sunt devastatoare. După unii, intervenția sa a fost o „nebunie periculoasă", drept „apocaliptică" (presa germană!), alții consideră speech-ul său „vulgar și incoerent, plin de formulări șocante" (presa franceză!); presa americană anti-Donald Trump remarcă faptul că: „Discursul a fost o combinație ciudată între politica externă republicană și naționalismul primar al lui Trump". Fără a elogia excesiv sau a critica discursul, presa pro -Trump remarcă: „Cu siguranță, toată lumea ascultă, dacă nu a făcut-o până acum", scrie National Review. Discursul lui Trump a fost ascultat, studiat, analizat, vor fi evaluate consecințele, nu numai de presă, ci și de oamenii politici ai lumii. Reacțiile contrare sunt elocvente, chiar acuzatoare, în deosebi ale președintelui Franței Emmanuel Macron, care s-a delimitat în mod evident de „unilateralismul lui Trump" şi în care le-a cerut liderilor prezenţi la discuţii, să procedeze la fel, să se delimiteze de mesajul lui Trump.

Dacă mi se permite și mie, care am citit discursul, să am o părere, apreciez că președintele Donald Trump a lansat un exercițiu inedit de diplomației eclectică, ce a acuzat, a amenințat, a elogiat, a propus, a promis sau a criticat poziția prezentă a națiunilor relevante ale O.N.U., fără a omite blamarea severă a „guvernanței globale" și promovarea „realismului principial", denumire dată doctrinei naționalismului lansat de Trump, sintetizat în sloganul: „America is to Americans! America first!". În ceea ce mă priveşte, în afara unor exagerări de limbaj, conținutul discursului și mesajul transmis globaliștilor mi-a plăcut. Nu intru în esența mesajului, și a temelor concrete abordate, dar, folosind expresii dezavuate de globaliști, și nu numai, apreciez că mesajul a fost unul patriotic, naționalist, favorabil poporului american.

Dar noi, România, domnul președinte Johannis, care revendică șefia politicii externe, cu ce aport novator va contribui la „transformarea O.N.U. într-o organizație relevantă pentru toți"? - ce mijloace va disponibiliza România pentru coagularea unei „responsabilități comune pentru societăți pașnice, echitabile și sustenabile" - obiectivul de atins al prezentei sesiuni.

Mai întâi aș vrea să prezint cadru ambiental al discursului. Președintele a fost programat pentru a doua zi, fiind al 17- lea vorbitor, seara, după orele 19, și a durat 12 minute. Posibil ca oficialii O.N.U. să-l fi considerat neimportant? Mă întreb! Apoi, înafara delegației române, de şase persoane, Teodor Meleșcanu ministrul afacerilor externe, Ana Birchall, viceprim-ministrul pentru implementarea parteneriatelor strategice, ambasadorul român la O.N.U. Ion Jiga și încă trei consilieri prezidențiali, în sală mai erau vreo 15 - 20 persoane, care vorbeau la telefon ori priveau în ecranul gadgetului din față, dacă nu chiar se „hodineau", fără să sforăie. Cei 110 șefi de stat, și de guvern, din cei 130 prezenți, care au lipsit din sală, să fi considerat intervenția Președintelui României derizorie? Întreb iar! Dar bănuiesc răspunsul.

Mai multe publicații românești, semnalează cu titluri incredibile - mă jenez să le reproduc, dar nici nu le pot omite, dacă semnalează fapte reale. Iată câteva titluri: „Preşedintele Klaus Iohannis s-a facut iar de râs. Nimeni de la O.N.U. nu s-a arătat interesat de discursul lui. El a vorbit miercuri unei săli goale. E fără precedent pentru un președinte"(Sokant.ro), „Klaus Iohannis a vorbit la O.N.U. în fața unei săli aproape goale" - Q Magazine etc. Personal, am vizionat ambientul pe YouTube: dezolant!

Apoi discursul, plin de platitudini și de clișee: „Suntem în slujba popoarelor noastre atunci când lucrăm alături de Națiunile Unite [...] Este necesar să explicăm că ne confruntăm cu amenințări grave la adresa securității [...] România este determinată să sprijine ONU în activitățile sale de promovare a păcii și dezvoltării pentru toți membrii săi [...] România este determinată să consolideze parteneriatul U.E.-O.N.U." etc. Menționând preluarea președinției U.E. de la 1 ianuarie 2019.

Anunțul făcut de Președinte, că România candidează pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate pentru perioada 2020-2021, a fost supraevaluat, declarând că „ne asumăm partea noastră de responsabilitate în efortul de a spori eficacitatea Consiliului". Care este „partea noastră de responsabilitate"? Care poate fi implicarea noastră în „menținerea păcii și securității internaționale"?
Vă declar sincer, „sine ira et studio", că un membru nepermanent este mai mult de decor. Fără „voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți" nu pot fi luate hotărâri în Consiliul de Securitate. Dacă unul din cei 5 membrii permanenți - Franța, China, Marea Britanie, Statele Unite și Rusia - opune veto-ul său, hotărârea nu se aprobă. Pot să voteze toți ceilalți 10 membrii nepermanenți, deși ar părea că există majoritate, ei nu contează, dacă ceilalți se opun. Dar, dacă România are acest obiectiv, poporul nu se opune!

Mulți, chiar și eu, consider că participarea președintelui Klaus Johannis a fost infructuoasă. Era previzibilă, anunțată, prin scrisoarea președintelui Donald Trump, înainte de summit-ul „Inițiativa celor Trei Mări", în care „se scuza" că nu-l va putea întâlni la Sesiunea O.N.U. din septembrie.
Nu poți fi primit de președintele S.U.A., cel mai bun prieten al statului Israel, când tu acuzi guvernul României, că „face înțelegeri secrete cu evreii", iar liderul partidului care îl susține pe Johannis, face plângere penală împotriva primului ministru al României, pentru Înaltă trădare, în urma vizitei oficiale efectuate în Israel și a contactelor cu primul ministru israelian. Nu plângem după vremuri trecute, dar, valoarea activității diplomatice actuale este la cel mai scăzut nivel după 1990. Pe alocuri, chiar penibilă.

Aranjament grafic - I.M.

----------------------------------------------
[1] Alexandru Bochiș Borșanu,Geopoliică și terorism, Ed. Concordia, 2017, pag. 84.