Duminică 31 mai 2015, am dat curs invitației familiei generalului Vasile Milea și m-am deplasat la Lerești (Argeș). Comunitatea și administrația locale, împreună cu lideri politici ai județului, l-au evocat și distins pe generalul Vasile Milea cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Lerești. După 25 de ani de la asasinat... În prezența unei numeroase asistențe și a unui mic grup de rude apropiate și prieteni ai familiei Milea, s-a dat citire Hotărârii Consiliului Local al Comunei Lerești, iar generalul în rezervă de vânători de munte Popescu, apropiat al răposatului general Milea, a ținut un discurs. Unul dintre nepoții generalului Milea, tânăr matematician, a mulțumit pentru distincție. Atât aprecierile din documentul Consiliului Local, cât și din discursul generalului Popescu au fost rostite la nivelul de înțelegere al numerosului auditoriu, fără abordări din adâncimea înspăimântătoare a evenimentelor din spatele cortinei menită să ascundă uriașa trădare a României din decembrie 1989, când capi ai Armatei și ai Securității și-au dat mâna cu serviciile speciale străine invadatoare, realizând împreună declanșarea revoltei populare, asasinate și lovitura de stat din dimineața de 22 decembrie, când a fost privat de putere și arestat președintele legal recunoscut al României și comandant suprem, Nicolae Ceaușescu. Nici nu era cazul și nici auditoriul nu era pregătit să înțeleagă marile adevăruri din decembrie 1989. Un lucru mi s-a părut remarcabil, respectiv faptul că în nici unul dintre cele două discursuri nu s-a mai promovat teza complet falsă potrivit căreia generalul Milea a refuzat să tragă în popor și, pentru a nu fi pus în această situație, s-ar fi sinucis. Aceasta a fost mereu teza mincinoasă a trădătorilor din Armată, din Securitate și a complotiștilor gorbacioviști (Iliescu & Co). În paginile revistei „Art-Emis"[1] am arătat, pe parcursul unor articole, publicate începând din ianuarie 2013, modul în care a fost asasinat generalul Vasile Milea[2], ultima piedică în calea loviturii de stat și a îngenunchierii depline a României. Cred că, în viitor, un număr tot mai mare de oameni va înțelege că meritul excepțional al lui Vasile Milea a fost acela de a fi refuzat să trădeze și de a fi continuat, în acele momente dramatice să-și facă datoria, până la moarte. De aceea este un erou. El ne apare ca un erou chiar dacă nu a făcut decât ceea ce trebuia să facă. Dar, în sediul C.C., în acea fatidică zi de 22 decembrie, generalul Milea era înconjurat numai de trădători, de care el s-a detașat cu claritate, momentul culminant fiind cel în care, în noaptea de 21/22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a propus generalului Vasile Milea să-l aresteze pe Ceaușescu, iar el a refuzat. Complotiștii și puciștii din decembrie 1989 i-au pătat memoria generalului Milea când, mințind în mod repetat, l-au declarat erou pentru că nu ar fi respectat legile și ordinele comandantului suprem și ar fi „trecut de partea poporului". Adică, erou pentru că ar fi fost la fel de trădător ca și ei. Timpul corectează, încet și greu, dar sigur, manipulările îndelungate, acele „teze din decembrie", cum le-a numit cercetătorul Cristian Troncotă.
Da, generalul Vasile Milea merită tot respectul pentru felul în care a înțeles să respecte legile țării și ordinele comandantului său suprem. În momente grele pentru țară, acest merit este foarte important. Vasile Milea a avut milităria în sânge. A fost ultimul militar patriot român, care nu a acceptat să-și trădeze țara și să se pună la cheremul forțelor străinătății, chiar dacă știa multe despre îndelungatele pregătiri făcute pentru debarcarea lui Ceaușescu și vedea greșelile repetate ale acestuia. Ceea ce nu știa Vasile Milea era că principalii săi subordonați, cu excepția gl. Ilie Ceaușescu, făceau parte din tabăra pucistă. Mă refer la generalii Gușă, Stănculescu, Hortopan, Eftimescu, col. Pârcălăbescu și vice-amiral Dinu. După generalul Milea, în Armata României nu am mai avut generali patrioți, ci doar supuși necondiționat față de „marii noștri aliați", ale căror interese le slujesc, adeseori în dauna celor românești.
Spiritul militar constă tocmai în această respectare a disciplinei militare, a legalității și a ordinelor comandanților, cu deosebire pe cele ale comandantului suprem-conducător al statului. Militarii nu trebuie să fie analiști politici și comentatori „de specialitate", nu trebuie să analizeze ordinele după afinități politice și să decidă pe care dintre ele le execută și pe care nu le execută, sau când le execută. Momentul executării ordinelor este foarte important, în materie de siguranță națională și de ordine publică. La Timișoara, o intervenție la timp la casa parohială a lui László Tökés, ar fi condus la arestarea de îndată a primilor 10-12 provocatori și, ulterior, a celor 50-60 de „enoriași", vorbitori ai limbilor, maghiară, rusă și română cu puternic accent basarabean. Nu mai era nevoie decât de patrulări și de niște rapoarte cu învățămintele operațiunii și asta ar fi fost toată „revoluția română". Nu s-a întâmplat așa pentru că șefii Securității au trădat și au lăsat provocarea de la Timișoara să se deruleze, detonându-se astfel revolta populară. Represiunea Armatei, perfect legală de altfel, a fost de scurtă durată și neconvingătoare. În 19-20 decembrie 1989, când Ceaușescu a decretat starea de necesitate pe întregul cuprins al județului Timiș, încălcând ordinele lui Nicolae Ceaușescu și ale lui Vasile Milea, generalii Ștefan Gușă și Victor Athanasie Stănculescu au retras toate trupele în cazărmi, lăsând orașul în mâna revoltaților din stradă. Militarii nu sunt factori deliberativi, nu sunt cei care trebuie să decidă orientarea țării în planul politicii interne, sau al relațiilor internaționale. Militarii trebuie să fie supuși legilor în vigoare și ordinelor comandantului suprem al țării. Militarii ar trebui să fie executanți ai prevederilor legale și atât. În decembrie 1989, ordinele pe care le-au primit militarii din toate categoriile de arme au fost legale. Militarii nu sunt obligați să refuze executarea doar a ordinelor ilegale, ceea ce nu a fost cazul.
Pentru istoria României, pentru conștiința publică, pentru înțelegerea de către poporul român, mai ales de către majoritatea de etnie românească, a ceea ce ni s-a întâmplat și ni se întâmplă, ar fi fost foarte important ca cei care au acaparat România, în spatele unei revolte populare provocată, să fi fost nevoiți să atace România, să o cucerească cu tancurile, metru cu metru. Pierderile nu ar fi fost mai mari, decât câștigurile morale și de conștientizare ale poporului. În acest caz, poporul român ar fi înțeles adevărul la timp: în decembrie 1989 România a fost atacată de forțe străine și acaparată de niște conspiratori, trădători, care, ulterior, au predat-o corporațiilor internaționale, alături de care au devalizat-o. Dacă poporul român ar fi înțeles de la început acest mare adevăr, puteam să ne așteptăm la o altă evoluție istorică a țării. Trădătorii lui Ceaușescu au fost asasinii generalului Vasile Milea, ulterior ai generalilor Nuță și Mihalea, sau ai lt. col. Gheorghe Trosca, toți aceștia fiind asasinați pentru că au rămas loiali legislației în vigoare și ordinelor lui Nicolae Ceaușescu.
Cititorii noștri care nu sunt specialiști în domeniu, ar putea condamna ideea acceptării de către subsemnatul a faptului că pentru România ar fi fost mai avantajoasă o intervenție militară străină la vedere, decât o lovitură de stat dată de o armată acoperită străină (dovedită a fi cuprins efective de zeci de mii de luptători). Doresc să reamintesc că din datele deținute de Institutul Național de Statistică, din evidențele Curții de Conturi și din evaluările unor cercetători economiști, perioada „de tranziție" începută în 1990 a produs României pierderi economico-financiare mai mari decât cele două războaie mondiale la un loc. Trădarea a fost o racilă majoră a istoriei României. Primul domnitor al României, A.I. Cuza, a fost alugat de la conducere printr-o trădare a unor militari (10/11 februarie 1866), iar primul prim-ministru al României, Barbu Catargiu, a fost asasinat (20 iunie 1862). La noi, și regii au trădat. În 6 iunie 1930, prințul Carol, sprijinit de trădători din Armată și din serviciile secrete, a încălcat Constituția și a înlăturat Regența, condusă de patriarhul Miron Cristea, încoronându-se ca rege, sub numele de Carol al II-lea. La 23 august 1944, regele Mihai, în complicitate cu comuniștii, cu agentura din România a serviciilor secrete britanice și cu serviciile secrete sovietice, l-a arestat pe conducătorul statului, binefăcător al familiei regale, mareșalul Ion Antonescu, l-a predat sovieticilor, iar apoi l-a dat pe mâna celor care l-au executat. Asemănător s-a întâmplat și cu Nicolae Ceaușescu. După fiecare trădare, făptuitorii au manipulat poporul român și i-au „explicat" ce nenorociri mari i-ar fi așteptat dacă nu ar fi trădat ei. Din trădare în trădare, România a ajuns o colonie aflată pe ultimul loc din Uniunea Europeană, românismul a fost exterminat în mare parte, iar resursele generațiilor viitoare sunt exploatate pe nerăsuflate de companiile străine. Mari pericole externe, inclusiv dezmembrarea țării, planează asupra românilor.
Generalul Vasile Milea nu s-a raliat operațiunilor efectuate de serviciile străine și de puciștii conduși de generalii Iulian Vlad și Victor Stănculescu și a plătit cu viața. Era român. Român get-beget. Omorându-l pe generalul Vasile Milea, trădătorii au preluat controlul asupra Armatei și au adus la putere o conducere formată din minoritari etnici: Ion Ilici Iliescu (0,25% evreu, 50% țigan, 25% român)[3], Petre Roman (Neulander; 50% evreu, 25% basc, 25% catalan), Silviu Brucan (Saul Brukner; 100% evreu), Nicolae Militaru (Lepădat; 100% țigan), Virgil Măgureanu (Imré Asztalos; 100% ungur). Acești cinci lideri ai F.S.N. aveau în mână toată puterea din România. În afara lor, un mare număr de minoritari au devenit peste noapte politicieni, miniștri, funcționari superiori, conducători ai camerelor parlamentului etc., numiți în funcții de către cei menționați mai sus. Încet, încet, dar sigur, românii au fost trecuți în plan secundar. Minoritățile naționale, în numele găselniței numită „discriminare pozitivă", au preluat o influență tot mai mare, foarte mare, cu mult mai mare decât procentul pe care îl reprezintă din totalul populației țării. Pentru specialiștii în istorie nu mai este nici un secret că, pe lângă contribuții social-culturale și economice importante, minoritățile naționale au reprezentat, în diverse momente istorice, un factor de risc pentru securitatea națională a României[4].
Cu sau fără supărare, trebuie să arătăm că și astăzi, după 25 de ani de la lovitura de stat, românii sunt periferizați. La ora scrierii acestor rânduri, punctele cheie ale conducerii României sunt deținute tot de minoritari: președintele României, guvernatorul general al B.N.R., directorul S.R.I., directorul interimar al S.I.E., ministrul de Externe, ministrul de Finanțe și am spus deja destul, deși mai sunt și alții. Nu incriminăm în mod individual pe nici unul dintre ei pentru nimic, îi incriminăm pe toți la un loc pentru dezastrul național și distrugerea românismului. Lăcomia minoritarilor de a se cocoța pe creștetele românilor este cel puțin imorală. Cu sprijin străin ei acaparează din mâna românilor și ultimele posibilități de decizie și de apărare a majorității naționale. Ce mai este în țara aceasta „nu ne mai aparține"[5]. În afara minoritarilor etnici menționați, între timp, s-au consolidat pozițiile consilierilor străini (din S.U.A. și din Germania), de la principalele instituții ale statului. Recomandările lor au valoare de ordine. Românii și românismul sunt într-o fundătură care pare fără ieșire. Din acest punct de vedere, al românismului, orice altă situație decât cea actuală ne apare ca fiind mai bună și că ar putea oferi o speranță. Generalul Vasile Milea a fost asasinat în 22 decembrie 1989. După el au fost asasinați generalii Nuță și Mihalea, lt. col. Trosca și Ceaușeștii. Toți erau români. Asasinii și complicii lor au ieșit în fața poporului indicând cu degetele semnul victoriei. Da, a fost o victorie! Dar a fost o victorie împotriva României și a etniei române.
----------------------------------------------------
[1]http://www.art-emis.ro/istorie/1402-decembrie-1989-la-bucuresti-1.html (serial în 7 episoade)
[2] Vezi în mod deosebit articolele Corvin Lupu, Reprimarea revoltei populare din Decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea, în revista Art-Emis, nr. 5/20 ianuarie 2013 http://www.art-emis.ro/istorie/1402-decembrie-1989-la-bucuresti-1.html
și Corvin Lupu, Din nou despre asasinarea generalului Vasile Milea, în revista Art-Emis, nr. 95/24 decembrie 2013 http://www.art-emis.ro/istorie/2013-din-nou-despre-asasinarea-generalului-vasile-milea.html
[3] Vezi Vladimir Alexe, Ion Iliescu-biografia secretă: „Candidatul manciurean", Editura Australian-Romanian Association, București, 2003. Autorul explică documentat originea etnică a lui Ion Ilici Iliescu și educația sa judeo-bolșevică.
[4] Problematica minorităților etnice din România ca și factor de risc pentru securitatea națională am detaliat-o și în capitolul cu acest titlu din lucrarea Corvin Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", 2013.
[5] Parafrazare după acad. Dinu C. Giurescu.