În data de 26 februarie 2013, regretatul mare istoric, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu mi-a trimis un e-mail, prin care mă informa despre Decizia Consiliului Constituţional al Franţei, ţară fondatoare a Uniunii Europene, cu privire la anularea neconstituţionalei impuneri prin lege a recunoaşterii, de către anumite state, a unor ipotetice genociduri, o reglementare legislativă ascunsă cu grijă în România. În spiritul democraţiei şi al libertăţii de exprimare, Franţa a avut înţelepciunea şi demnitatea să ia o decizie corectă şi să respingă această lege. Deşi au trecut aproape patru ani, „I.N.S.H.R.-E.W." (un fel de Gestapo de Bucureşti), „face legea" după bunul plac al capului acestei instituţii, aflată sub protecţia Guvernului României. Consumă banii contribuabililor în defavoarea lor şi plăteşte salarii „nesimţite" unor anti-români, care nu fac altceva decât să genereze şi să catalizeze în mod condamnabil sentimente anti-evreieşti în rândul cetăţenilor Ţării. Demolează busturi ale valoroaselor personalităţi româneşti, cere şi obţine retragerea titlurilor onorifice ale acestora, cere eliminarea unor tablouri din expoziţii, dictează românilor a cui memorie au sau nu au voie să cinstească, interzic vehicularea unor nume valoroase ale culturii româneşti, pe motive neîntemeiate. Astfel s-a ajuns ca toată floarea cea vestită a spiritualităţii Neamului românesc, începînd cu Ion Antonescu, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Grigore Gafencu, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Vulcănescu, Ion Gavrilă Ogoranu... să fie condamnată şi asasinată în fiecare zi a postdecembrismului anti-naţional. Deşi a primit suficiente sesizări privind neconstituţionalitatea legii-fără-de lege 217/2015, dar şi a altor aberaţii şi abuzuri legislative, aşa numitul „Avocat al poporului" nu a contestat niciunul dintre acestea. A dovedit, în repetate rânduri, că nu este altceva decât o paiaţă pusă pe mun scaun neportivit ca să execute ordine, nu să acţioneze pentru apărarea interesele poporului român. O spun miile de semnături recente, care cer demisia acestei marionete. Parlamentul României fabrică şi votează legi antistatale pe bandă rulantă! Preşedintele României tace (deformaţie genitală) şi promulgă!, Guvernul României tace! Academia Română tace! Poporul român tace, dovedind că afirmaţia profesorului sârb Miodrag Stanojevic este întemeiată: „Poporul român este imbecil de tolerant!"[1]. Ajunge! Redăm mai jos mesajul regretatului istoric Gh. Buzatu şi conţinutul deciziei Consiliului Constituţional al Franţei. Poate va înţelege ceva şi Curtea Constituţională din România (C.C.R.) şi se va autosesiza. (Ion Măldărescu).

Gheorghe Buzatu 02/26/13 à 4:56 PM
Corps du message - „Am primit acum, direct de la Paris: În Franţa nu se mai pune problema de a se pedepsi contestarea genocidurilor! Asta le trebuie domnilor de la „Wiesel". De-acum, Academia Română are temeiuri să-i pună la punct pe tovarăşii politruci de la « I.N.S.H.R.-Wiesel » şi « 22 »."
S-auzim numai de bine,
Gh. Buzatu
P.S. - Mai jos se află Decizia Consiliului Constituţional al Franţei şi, de asemenea, adresele de pe Google, pe care vă rugăm să le controlaţi pentru exactitate!
Iaşi, 26 febr. 2013.

Mesajul de la Paris

O foarte interesantă situație juridică. In Franța Consiliul Consituțional a declarat neconstituțională legea Fabius-Gayssot privind pedepsirea contestației existenței genocidurilor. Legea similară din România trebui atacată prin justiției pe această bază și declarată neconstitțională. Există acum un precedent juridic.

Cenzurarea legii privind negarea genocidului. (Traducere din limba franceză).

Printr-o decizie din 28 februarie 2012, Consiliul Constituțional a constatat că legea incriminează negarea genocidelor recunoscute de lege nu a fost în conformitate cu Constituția. El consideră, prin urmare, că Parlamentul a introdus o încălcare neconstituțională a libertății de exprimare prin pedepsirea negarea existenței și calificarea juridică a crimelor el însuși a recunoscut și calificat ca atare[2].

Consiliul Constituţional al Franţei

Având în vedere Constituția;
Având în vedere Ordonanța de 58-1067 din 7 noiembrie 1958 legea organică privind Consiliul Constituțional;
Având în vedere Legea cu privire la libertatea presei din 29 iulie anul 1881;
Având în vedere codul penal;
Având în vedere observațiile guvernului înregistrat la data de 15 februarie 2012;
Având în vedere observațiile de răspuns prezentate de către deputați solicitanți, înregistrate la douăzeci și unu februarie 2012;
Raportorul a fost audiat;

1. Deputații și senatorii reclamantele susțin legislației Consiliului Constituțional de a pedepsi negarea genociduri recunoscute de lege;

2. Având în vedere că articolul 1 din actul menționat în Legea inserțiile cu privire la libertatea presei din 29 iulie anul 1881 Articolul 24b; acest articol pedepsește, în primul rând, la o pedeapsă de un an închisoare și 45.000 de euro amendă cei care au « provocat sau reduse la minimum atât de scandalos », indiferent de mijlocul de exprimare sau angajații publici de comunicare, « existența unuia sau a mai multor infracțiuni de genocid astfel cum sunt definite la articolul 211-1 din codul penal și recunoscut ca atare de legea franceză »; Articolul 2 din actul menționat modifică articolul 48-2 din Legea din 29 iulie anul 1881; se extinde dreptul de anumite asociații pentru a aduce părții civile, în special, să atragă consecințele creării acestei noi infracțiuni;

3. Având în vedere faptul că, potrivit autorilor sesizării, statutul menționat încalcă libertatea de exprimare și de comunicare proclamată prin articolul 11 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 și principiul legalității infracțiunile și sancțiunile care rezultă din articolul 8 din această declarație; prin suprimarea doar o singură mână, genocidele recunoscut de dreptul francez și, pe de altă parte, genocid excluzând alte crime împotriva umanității, aceste prevederi méconnaîtraient, de asemenea, principiul egalității; că europarlamentarii reclamanta susțin de asemenea că legiuitorul a încălcat propria competență și principiul separației puterilor în stat prevăzute la articolul 16 din Declarația de la 1789; care ar ignora, de asemenea, principiul sancțiunilor necesitate menționat în articolul 8 al Declarației 1789, libertatea de cercetare și principiul care rezultă din articolul 4 din Constituție, potrivit căruia părțile își desfășoară activitatea în mod liber;

4. Având în vedere că, în primul rând, în conformitate cu articolul 6 din 1789 Declarația de: « Legea este expresia voinței generale ... ». Rezultă din acest articol ca și al tuturor celorlalte norme constituționale referitoare la obiectul legii, sub rezerva dispozițiilor speciale din Constituție, legea își propune să ofere norme și trebuie în consecință, să fie acoperită cu un normativ;

5. întrucât, pe de altă parte, în conformitate cu articolul 11 din 1789 Declarația de:
- « Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase ale omului: fiecare cetățean poate, prin urmare, vorbi, scrie și să publice în mod liber, cu excepția pentru a răspunde la abuzul acestei libertăți în cazurile determinate de lege »;
- că articolul 34 din Constituție prevede: « Legea stabilește regulile ... drepturile civile și garanțiile fundamentale acordate cetățenilor pentru exercitarea libertăților publice »;
- că, pe această bază, este deschis în fața Parlamentului să adopte norme cu privire la exercitarea dreptului de comunicare liberă și libertatea de a vorbi, a scrie și de imprimare;
- că este, de asemenea, permisă, ca atare, să instituie o legislație care să scoată în afara legii abuzul de exercitarea libertății de exprimare și de comunicare, care subminează ordinea publică și drepturile părților terțe; întrucât, cu toate acestea, libertatea de exprimare și de comunicare este tot mai valoros ca exercitarea acesteia este o condiție prealabilă pentru democrație și una dintre garanțiile respectării altor drepturi și libertăți; atacurile asupra exercitării acestei libertăți trebuie să fie necesară, adecvată și proporțională cu obiectivul urmărit;

6. Considerând că o prevedere legală care are ca scop să « recunoască » un genocid nu poate, în sine, să fie acoperit cu semnificația normativă pe care o acordă legii;
- întrucât, cu toate acestea, articolul 1 din statut menționat reprimă dezacordul sau reducerea la minimum existența unuia sau a mai multor infracțiuni de genocid, « recunoscut ca atare de legea franceză »;
- că, prin pedepsirea negarea existenței și calificarea juridică a crimelor el însuși a recunoscut și calificat ca atare, parlamentarii au purtat o încălcare neconstituțională exercitarea libertății de exprimare și comunicare;
- întrucât, în consecință, fără a fi necesar să se ia în considerare celelalte motive, articolul 1 din actul menționat trebuie să fie declarate neconstituționale;
- că articolul 2, care nu pot fi separate trebuie, de asemenea, să fie declarată neconstituțională.

Grafica - I.M.

---------------------------------------
[1] http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1526-transilvania-nu-a-fcut-parte-din-regatul-ungar.html
[2] Sursa C.N.E.D. http://www.campus-electronique.fr/actualite@laune/Mailing/2013/Cnedac0213.htm
şi http://www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2012/2012-647-dc/decision-n-2012-647-dc-du-28-fevrier-2012.104949.html 

Textul original în limba franceză

Censure de la loi sur la contestation de l'existence de génocides
Par décision du 28 Février 2012, le conseil constitutionnel a estimé que la loi pénalisant la négation des génocides reconnus par la loi n'était pas conforme à la Constitution. Il considère ainsi que le législateur a porté une atteinte inconstitutionnelle à la liberté d'expression en réprimant la contestation de l'existence et de la qualification juridique des crimes qu'il aurait lui-même reconnus et qualifiés comme tels[3].

LE CONSEIL CONSTITUTIONNEL,
Vu la Constitution;
Vu l'ordonnance n° 58-1067 du 7 novembre 1958 modifiée portant loi organique sur le Conseil constitutionnel;
Vu la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse;
Vu le code pénal;
Vu les observations du Gouvernement, enregistrées le 15 février 2012;
Vu les observations en réplique présentées par les députés requérants, enregistrées le 21 février 2012;
Le rapporteur ayant été entendu;
1. Considérant que les députés et sénateurs requérants défèrent au Conseil constitutionnel la loi visant à réprimer la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi;
2. Considérant que l'article 1er de la loi déférée insère dans la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse un article 24 ter ; que cet article punit, à titre principal, d'une peine d'un an d'emprisonnement et de 45 000 euros d'amende ceux qui « ont contesté ou minimisé de façon outrancière », quels que soient les moyens d'expression ou de communication publiques employés, « l'existence d'un ou plusieurs crimes de génocide défini à l'article 211-1 du code pénal et reconnus comme tels par la loi française » ; que l'article 2 de la loi déférée modifie l'article 48-2 de la même loi du 29 juillet 1881 ; qu'il étend le droit reconnu à certaines associations de se porter partie civile, en particulier pour tirer les conséquences de la création de cette nouvelle incrimination;
3. Considérant que, selon les auteurs des saisines, la loi déférée méconnaît la liberté d'expression et de communication proclamée par l'article 11 de la Déclaration des droits de l'homme et du citoyen de 1789, ainsi que le principe de légalité des délits et des peines résultant de l'article 8 de cette Déclaration; qu'en réprimant seulement, d'une part, les génocides reconnus par la loi française et, d'autre part, les génocides à l'exclusion des autres crimes contre l'humanité, ces dispositions méconnaîtraient également le principe d'égalité ; que les députés requérants font en outre valoir que le législateur a méconnu sa propre compétence et le principe de la séparation des pouvoirs proclamé par l'article 16 de la Déclaration de 1789 ; que seraient également méconnus le principe de nécessité des peines proclamé à l'article 8 de la Déclaration de 1789, la liberté de la recherche ainsi que le principe résultant de l'article 4 de la Constitution selon lequel les partis exercent leur activité librement;
4. Considérant que, d'une part, aux termes de l'article 6 de la Déclaration de 1789 : « La loi est l'expression de la volonté générale... »; qu'il résulte de cet article comme de l'ensemble des autres normes de valeur constitutionnelle relatives à l'objet de la loi que, sous réserve de dispositions particulières prévues par la Constitution, la loi a pour vocation d'énoncer des règles et doit par suite être revêtue d'une portée normative;
5. Considérant que, d'autre part, aux termes de l'article 11 de la Déclaration de 1789: « La libre communication des pensées et des opinions est un des droits les plus précieux de l'homme: tout citoyen peut donc parler, écrire, imprimer librement, sauf à répondre de l'abus de cette liberté dans les cas déterminés par la loi »; que l'article 34 de la Constitution dispose: « La loi fixe les règles concernant... les droits civiques et les garanties fondamentales accordées aux citoyens pour l'exercice des libertés publiques » ; que, sur ce fondement, il est loisible au législateur d'édicter des règles concernant l'exercice du droit de libre communication et de la liberté de parler, d'écrire et d'imprimer ; qu'il lui est également loisible, à ce titre, d'instituer des incriminations réprimant les abus de l'exercice de la liberté d'expression et de communication qui portent atteinte à l'ordre public et aux droits des tiers; que, toutefois, la liberté d'expression et de communication est d'autant plus précieuse que son exercice est une condition de la démocratie et l'une des garanties du respect des autres droits et libertés; que les atteintes portées à l'exercice de cette liberté doivent être nécessaires, adaptées et proportionnées à l'objectif poursuivi;
6. Considérant qu'une disposition législative ayant pour objet de « reconnaître » un crime de génocide ne saurait, en elle-même, être revêtue de la portée normative qui s'attache à la loi; que, toutefois, l'article 1er de la loi déférée réprime la contestation ou la minimisation de l'existence d'un ou plusieurs crimes de génocide « reconnus comme tels par la loi française »; qu'en réprimant ainsi la contestation de l'existence et de la qualification juridique de crimes qu'il aurait lui-même reconnus et qualifiés comme tels, le législateur a porté une atteinte inconstitutionnelle à l'exercice de la liberté d'expression et de communication; que, dès lors, et sans qu'il soit besoin d'examiner les autres griefs, l'article 1er de la loi déférée doit être déclaré contraire à la Constitution; que son article 2, qui n'en est pas séparable, doit être également déclaré contraire à la Constitution.
--------------------------------------------
[3] Source C.N.E.D. http://www.campus-electronique.fr/actualite@laune/Mailing/2013/Cnedac0213.htm
En savoir plus: cliquer ici http://www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2012/2012-647-dc/decision-n-2012-647-dc-du-28-fevrier-2012.104949.html