Reformă, descentralizare, privatizare. Trei termeni la care fac alergie. Vă veţi întreba: de ce? Întrebarea este firească şi legitimă, dar răspunsul aparent facil, ascunde o mare dezamăgire - aceea a întregului popor român, minţit, manipulat cu neruşinare şi sărăcit în favoarea „îmbogăţiţilor de război". Denumirilor menţionate li s-a dat cu totul alt sens decât cel declarat oficial. Viaţa postdecembristă a românilor s-a schimbat radical şi, din păcate, nu în bine, siguranţa socială putând fi comparată cu sănătatea precară a unui copil cu afecţiuni locomotorii. În haosul premeditat care a urmat evenimentelor din 1989 era firesc să apară şi „profitorii" de conjunctură, imitatori, copiatori ai personajelor de pe alte meleaguri şi ai metodelor practicate de acestea. Cunoscut multora, celebrul activist Jimmy Hoffa a deținut diverse funcții în cadrul confederației sindicale International Brotherhood of Teamsters, fiind președinte general al acesteia în perioada 1958-1971. Rolul deosebit de important în dezvoltarea acestei organizaţii, a permis ca în timpul președinției sale, să ajungă cea mai mare uniune sindicală nord-americană, cu peste 1,5 milioane de membri. Corupţia şi-a sus cuvântul. Condamnat la 13 ani de închisoare pentru mită și fraudă, abia după şapte ani de detenţie a demisionat din funcția de președinte al Teamsters (demisia sa a făcut parte dintr-o înțelegere cu președintele de atunci al S.U.A., înțelegere prin care Hoffa era scutit de pedeapsa cu închisoarea). Nu întâmplător v-am prezentat cazul lui Jimmy Hoffa, acesta putând fi comparat cu situaţia actuală a multor „Jimmy Hoffa" autohtoni, de la „vârful" icebergului şi până la nivelul micilor comunităţi, aflaţi „în treabă" şi purtători cu vorba între salariaţi şi guvernanţi.

Presa naţională a dezvăluit că pentru prima oară liderii de sindicat au fost obligaţi prin lege să-şi declare averile. În pofida tuturor strădaniilor lor de a bloca legea de funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), cei care s-au erijat în avocaţi ai sindicaliştilor s-au văzut nevoiţi să joace cu cărţile pe faţă şi să dea publicităţii averile uriaşe adunate din jocul mimetic cu puterea şi cu cei a căror drepturi trebuiau apărate de ei. Pe lângă salariile de nababi, hrăniţi în permanenţă de o mână politică, ei au urmărit/urmăresc cu obstinaţie dorinţa de căpătuire personală prin „inginerii" financiare intermediate de reţelele de spălare a banilor. Liderii de sindicat au ajuns astăzi să se numere printre cele mai înstărite persoane. Pe lângă marii rechini ai sindicatelor de la nivel naţional, care se scaldă de douăzeci de ani în lacurile tulburi ale mogulilor, trăiesc şi peştii răpitori din teritoriu, adică cei subordonaţi consiliilor judeţene sau locale, fiecare localitate având un Jimmy Hoffa în miniatură, subordonat centrului. În cele ce urmează voi prezenta câteva ipotetice aspecte, care pot sau nu avea legătură cu realitatea. România mileniului trei are o „sănătate" sărăcită şi bolnavă. „Birul" pentru sănătate al fiecărui contribuabil pleacă în sacul „bugetului", apoi, diluat substanţial, ajunge la unităţile spitaliceşti, ceea ce ascunde o „deturnare de fonduri" din partea guvernanţilor. Marşând pe „melodia" impusă din exterior, însuşită de păpuşarii descentralizării, Guvernul României a hotărât ca toate spitalele şi şcolile să treacă în administrare locală, fără însă a le „preda" în condiţii corespunzătoare, şi mă refer în primul rând la aspectul financiar. Era în „firescul" scenariului să apară şi elementul omniprezent, „Jimmy Hoffa" local, încorporat - nu se putea altfel - în echipa de conducere a celei mai mari unităţi spitaliceşti din judeţul Vâlcea. Preluând din mers situaţia „de facto", actualul director al acesteia a căutat să se adapteze, să atenueze şocul ingratei poziţii în care se află, deopotrivă, medicii, personalul medico-sanitar şi pacienţii. Apelând la o serie de firme generoase, în măsura permisibilului şi a reducerii drastice a personalului auxiliar, o serie de saloane au fost modernizate, dotate cu accesorii tehnologice de actualitate. În timp ce directoarea spitalului se luptă pentru drepturile celor pe care-i coordonează şi îi reprezintă, un lider de sindicat creează probleme. Înregimentat politic, cu antene în rândul mediilor politice şi politizate, apreciază că orice atitudine îi este permisă. Prin contractul colectiv de muncă (?), firesc, hotărârile nu pot deveni „lege" fără aprobarea sindicatelor. Jimmy Hoffa vine cu sugerări „subtile": tichetele de masă ar putea fi livrate de firme preferate (desigur fără licitaţie), eventualele sponsorizări direcţionate şi controlate sunt condiţionate de „vămuire" în favoarea „interesele sindicale" şi numeroase alte asemenea „inginerii" avantajoase lui. Jimmy Hoffa pretinde şi stabileşte sume care consideră că i s-ar conveni şi exercită presiuni pentru a convinge să-i fie direcţionate şi de ce nu, „personalizate". Despre afacerile sale dubioase, ilicite, a curs ceva cerneală şi s-a vorbit pe la colţuri. Indivizii asemenea lui continuă să prospere în urma unor achiziţii şi licitaţii dubioase, însuşindu-şi cu neruşinare profituri grase. Nu vă imaginaţi prezentarea publică a condiţionărilor. Nu! S-a procedat discret, iar respingerea categorică a fost tratată cu „represalii. În urma unor afirmaţii de genul „asta-i o mizerie de spital!", aruncate la vedere, dar nu în consiliul director, ci pe la colţuri sau în intervenţiile televizate, reacţia medicilor umiliţi dar şi revoltaţi de neaprecierea eforturilor pe care le fac în condiţiile de criză, nu a întârziat să apară. Pentru cineva care nu a contribuit cu nimic la buna funcţionare a instituţiei, la crearea unor condiţii umane de tratare a pacienţilor, dar şi la o minimă satisfacţie firească, o „minima moralia" a personalului, pretenţiile lui Jimmy Hoffa frizează absurdul. De parcă nu era suficient, „Mafia" medicamentelor nu este nici ea străină de starea financiară precară în care se află astăzi Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea. Licitaţiile publice în sistem electronic derulate sub supravegherea reprezentantului oficiului juridic şi al observatorilor DFS, sunt departe de a fi pe placul „Mafiei". Cu toată tevatura iscată de fiecare dată, semnalele de alarmă trase au rămas fără ecou, iar lucrurile au continuat pe acelaşi făgaş ajungându-se în prezent ca Jimmy Hoffa să hotărască „prin sugestii şi propuneri" cum se cheltuiesc banii instituţiei spitaliceşti...

După 1989 nu cred să fi existat afacere mai profitabilă decât aceea de a deveni lider de sindicat. Ce reprezintă un Jimmy Hoffa autohton? Un imens potenţial de profit şi de rang, neadministrat de stat şi nici de puterile politice. Cum ajunge un lider de sindicat miliardar? Aparent nu e necesar să facă ceva ilegal, el are o mare putere de influenţă şi de opinie. Liderii de sindicat, discreţii miliardari, nevăzuţi în mulţime decât la unele „demonstraţii", au copiii - şi ei un fel de iluştri nimeni, salutaţi smerit de cunoscători - aşezaţi în locuri cheie. Acum pe timp criză, se fac greve şi demonstraţii - apă la moara campaniei neîntrerupte şi acerbe pentru „popularitate". Ceea ce ignoră mulţi „Jimmy Hoffa" din România prezentului este trezirea la realitate a celor pe care-i reprezintă, dar pe care-i vămuieşte metodic şi fără scrupule.
Trăim într-„o lume nebună, nebună, nebună"!