„Iubeşte-ţi şi respectă-ţi părinţii şi nu te înjosi de numele lor, dacă soarta n-a fost darnică cu ei. Înalţă-i, fă-i fericiţi, oferă-le ceea ce viaţa nu le-a putut oferi la un moment dat."

Îngăduie, distins Cititor, de a-ţi adresa o invitaţie: Aceea de a te ridica o clipă peste condiţia de muritor, de a-ţi lăsa inteligenţa liberă şi imaginaţia creatoare să zburde peste secole şi milenii, de a pune în valoare informaţiile percepute, venite din toate izvoarele, de la semeni, din trecutul îndepărtat, din antologia preistoriei, din izvoarele scrise şi nescrise, de la piatră şi iarbă, de la păsări şi din tăcerea expresivă a gânditorului de la Hamangia, de la plăcuţele scrise de la Tărtăria (cel mai vechi scris de pe planetă), de la plăcuţele de la Sinaia şi tăcerea Sfinxului, de la înălţimea Ceahlăului, de la mânăstirile din nordul Olteniei şi nordul Bucovinei, de la coloanele lui Hercule şi amazoane, până la Marea Linie Dacică pe care o formează zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Băiţa şi Vârful Omu (orientată 15º N-V), care reprezintă de fapt constelaţia Dragonului (complexul construit de daci reprezentând în mare o anumită poziţie a dragonului faţă de polul nord ceresc şi faţă de celelalte constelaţii – Sarmisegetuza Regia apare ca steaua Alfa a Ursei Mici, actualul pol nord ceresc) şi de la atâtea lucruri minore care dau marile adevăruri, lăsând deci imaginaţia să zburde în trecut ce ar putea fi văzut: Un tărâm de vis, munţi împăduriţi, câmpii roditoare, ape cristaline şi învolburate, Marea Sarmatică şi Marea Neagră în care se vărsau Istrul şi Danubiul, la rândul lui formând o deltă cu şapte braţe ale cărui ape ajungeau până la Insula Albă (Insula Leuce, Insula Şerpilor). Lângă ape, aglomerări de populaţie, probabil pelasgii sau cine ştie cine vor fi fost. Oameni aprigi, legaţi de glie, cultivând pământul sau ocupându-se şi cu vânătoarea. Va fi fost poate un cataclism puternic care a zguduit pământul, dar şi oamenii. Dovadă stau gropile abisale de la Cazane, mai adânci decât Marea cea mare. Locuitorii îşi vor fi schimbat deprinderile şi se vor fi adaptat la situaţia de fapt. Poate pe aici a trecut Ulise în cei zece ani de peregrinări, pe aceste tărâmuri îşi va fi tras corăbiile pe uscat.

Insula Albă, insula lui Ahile va fi avut de suferit după cutremur, deschizându-se strâmtorile Bosfor şi Dardanele, apele Mediteranei năvălind în Marea Neagră. De pe aceste tărâmuri vor fi plecat tracul Diomedes cu caii săi albi, Hippolite şi Penthesileia, regine ale amazoanelor, participanţi la războiul troian, precum şi zeităţi împrumutate de mitologia greacă, Apollo şi Artemis - zeiţa vânătorii, tracul Orfeu, vestit cântăreţ din liră, a cărui afecţiune pentru soţia sa, Euridice şi durerea cântată pe strune determinând omorârea sa de către bacante. Şi cum altfel, decât cu pietre. Aceste generaţii vor fi construit primul pod peste Dunăre, când apele fluviului erau scăzute, pod refăcut apoi, de Apolodor din Damasc, vestit arhitect al antichităţii. Va fi fost marea încercare a lui Burebista de a cuantifica moştenirea de limbă şi tărâm, un tezaur al acestuia fiind descoperit în apropiere de Bratislava. Acele insule de locuitori vorbitori ai aceleiaşi limbi se vor fi aflat în toată peninsula balcanică, dar şi în peninsula hispanică, pe coastele Mediteranei, până şi în Bretania, dar şi pe coastele de nord ale Mării Negre, la Moncastro, de unde mai târziu, marele Ştefan îşi va lua soţie, pe Maria de Mangop. A urmat apoi istoria cunoscută, marea încleştare cu romanii, victoria acestora şi ocuparea militară a zonelor de interes, care produceau aur şi bogăţii ce stârneau lăcomia şi patimile omeneşti. A fos un teritoriu restrâns la interesul cuceritorului vremelnic. În cea mai mare parte a teritoriului, rămasă neocupată, populaţia şi-a urmat convieţuirea, urmându-şi calea, crescând copiii în respectul tradiţiilor şi a străbunilor, apărându-şi vatra cu încrâncenare. A urmat aproape un veac de necunoaştere şi de întuneric,întreţinut poate, de intenţii diabolice, biblioteca Vaticanului păstrând informaţii despre această perioadă. Apar date şi înscrisuri despre primele cnezate şi voivodate, primele lupte cunoscute pentru pământul strămoşesc, despre bătăliile nesfârşite pentru neatârnare.

Gelu, Glad, Menumorut, Litovoi, nume cu rezonanţă de legendă.

A fost Posada care a înfrânat pofta de cucerire a puternicilor momentului. Despre câte Posade vor fi fost înainte şi după bătălia intrată în istorie, putem doar să bănuim. Au urmat un şir de domnitori preocupaţi de moştenirea şi viitorul românilor, dintre care merită menţionaţi Vlad Ţepeş (fiul lui Vlad Dracul, derivat din Dragon, ordin cavaleresc, cu rezonanţă în constelaţia Dragonului şi în Marea Linie Dacică), Iancu de Hunedoara şi cele două piscuri, Ştefan cel Mare şi Sfânt cu bătălia de la Vaslui, dar şi cu bătăliile din întreaga domnie, o luptă pentru glia străbună, şi Mihai Viteazul cu al său "Termopile al românilor", bătălia de la Călugăreni, brav conducător, rămas în memoria istorică ca unificator al românimii, al spiritului românesc, model peste veacuri. A mai fost şi zvâcnirea Brâncoveanului, mort în credinţa străbună. „Bătălia de la Zărneşti din 21 august 1690, câştigată de Brâncoveanu cu armata română şi turcească, fu cea din urmă în care vechile noastre legiuni se luptară în mare bătălie rânduită. Aici, românii îşi luară adio de la slava militară", arată Nicolae Bălcescu. Vor fi fost şi alte eforturi, Bobâlna şi Gheorghe Doja, mărturii ale luptelor pentru libertate şi vatră. După Brâncoveanu a urmat aproape un secol de împilare, de netrebnicie, de jefuire a teritoriilor româneşti, devenite teatru de bătălii şi „zonă de exploatare" pentru asigurarea subzistenţelor armatelor imperiilor (austro-ungar, ţarist şi otoman). Românii încep să-şi recapete conştiinţa de sine, apartenenţa la aceeaşi limbă, colectivitate şi teritoriu, româneşti, preocuparea pentru binele comunităţii căreia îi aparţineau. Se conştientizează dorinţa de unitate naţională şi de integritate teritorială.

Au fost Horia, Cloşca şi Crişan, morţi pentru Neamul Românesc, a fost Tudor Vladimirescu cu al său aforism „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor", a fost Bălcescu şi revoluţia de la 1848, generalizată pe întreg teritoriu românesc, a fost Avram Iancu şi lupta gigantică care a mai adăugat o filă de istorie, de eroism şi jertfă pe altarul Neamului. Vor mai fi fost şi acele rezistenţe ale insulelor româneşti, Moscopole, cetate a românilor macedoneni, care a rezistat turcilor două secole şi care a dat Europei oameni de afaceri moderni, a mai fost şi Ali Tebelin, paşă de Ianina, cu ascendenţă românească, al cărui teritoriu a fost ocupat de turci cu largul concurs al consilierilor militari francezi. A urmat Alexandru Ioan Cuza, cu măsuri radicale de unificare, de emancipare, de scuturare de sub apăsarea străinătăţii, care a pus bazele unei armate şi a unor instituţii naţionale, specifice statului care se năştea.
Apoi românii au avut parte de un domn străin, format la şcoala germană,provenit din vechea aristocraşie prusacă, dar care s-a integrat în totalitate cu năzuinţele şi speranţele Neamului care l-a chemat şi l-a aşezat în frunte. Noţiunile de onoare şi demnitate mai reprezentau repere cardinale de conduită, mai erau respectate. A urmat marea încleştare a independenţei, prima mare încercare la care Neamul Românesc de pretutindeni i-a făcut faţă. Sângele românesc a curs pe câmpiile Bulgariei, consfinţind prin jertfă prima mare realizare - Independenţa. Cu aceeaşi cerbicie şi eroism legendar, sfidând moartea fără cea mai mică urmă de teamă, românii s-au mobilizat pe câmpul de luptă şi în Ţară, dar şi în bătăliile diplomatice, pentru a-şi recâştiga drepturile milenare. A urmat apoi alipirea Dobrogei şi încoronarea ca rege al României a principelui Carol. Însuşi coroana regală a fost confecţionată din oţelul unui tun turcesc, capturat la Plevna. A fost apoi a doua mare încercare a istoriei - Războiul pentru reîntregirea României, cu gigantice lupte şi jertfe.

Măria Sa, Ţăranul Român a făcut Unirea cea Mare, plătită din nou cu alte valuri de sânge românesc. Stau mărturie peste timp şarjele de la Robăneşti şi Prunaru, bătălia de pe Argeş - pentru Bucureşti, odiseea detaşamentului Cerna, retragerea în Moldova şi refacerea armatei române în cumplita iarnă 1916-1917, încleştarea titanică de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, mobilizarea armatei şi campania din 1919, dar şi eforturile româneşti din Bucovina, Basarabia şi Transilvania. Şi a fost România Mare. Imaginează-ţi, distins Cititor, că eşti pe treptele mausoleului de la Mărăşeşti sau Soveja, de mână cu fiul sau nepoţii. Pătruns de sentimentul de pietate, înfiorat de jertfa miilor de români care îşi duc somnul de veci, le vorbeşti acestora de eroismul românesc, de sacrificiul suprem pentru neam şi Ţară, pentru graiul strămoşesc, pentru care se mai moare încă. A urmat o scurtă perioadă de acalmie, de aşezare a Ţării, de reforme structurale şi de stabilizare a instituţiilor fundamentale ale statului. Valul de negură care a cuprins Europa, ciocnirea intereselor marilor puteri a influenţat şi destinul românesc. A fost ultimatumul sovietic din 1940 urmat de un act de război - ocuparea Bucovinei şi Basarabiei şi evacuarea teritoriilor româneşti - un alt pas pe drumul Golgotei făcut de suflarea românească. A urmat o altă mare şi dificilă încercare - Războiul pentru Apărarea Fiinţei Naţionale – căci aceasta a reprezentat pentru Români cel de al doilea război mondial. Neamul Românesc a lăcrimat cu lacrimi de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi apoi, purtat de legile războiului, dar şi de interese străine, până la Stalingrad, în Caucaz, dar mai ales în Crimeea. Retragerea, cu pierderi umane, eforturi şi suferinţe de nedescris, au mai adăugat otrava cucutei la paharul suferinţei româneşti. Încercările oamenilor vremii, care conduceau destinele naţiei, de a asigura o ieşire din război cât mai onorabilă pentru interesul naţional, pentru onoarea şi demnitatea naţională, dar şi pentru populaţia greu încercată, au fost zădărnicite de o şleahtă de trădători, parveniţi care şi-au urmărit numai interesele personale. Jucată la ruleta intereselor celor mari şi puternici, Ţara intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale, sub ocupaţie sovietică, aservită economic, evoluţia întregii societăţi fiind strict influenţată de organele de represiune subordonate ocupantului-eliberator. Sunt distruse preconceput şi diabolic, instituţii de cultură şi educaţie, intelectualitatea cu vederi progresiste, naţionale, cadrele militare cu educaţie aleasă, pentru care sentimentele de onoare, demnitate, cinste, corectitudine, devotament erau repere cardinale ale conduitei. Sub pretextul despăgubirilor de război, ţara este spoliată timp de douăzeci de ani.

Este atacat poporul român în însăşi esenţa sa, clasa ţărănească („dacă dispare ţăranul român, dispare şi spiritualitatea românească", spunea părintele Cristian Pomohaci), este sabotată credinţa ortodoxă. Revirimentul din aprilie 1964 a început să dea încet, încet, o altă orientare societăţii româneşti. Încet, dar sigur interesul naţional este conştientizat, linia de evoluţie socială intră pe făgaşul normalităţii, se fac investiţii de durată, cu efecte benefice asupra nivelului de trai în industrie, infrastructură, agricultură.
Se neglijează însă aspectul educaţional, de profunzime, al înţelegerii şi conştientizării la nivel de masă al mecanismului evoluţiei sociale. Se încearcă o echilibrare a egalităţii economice, sociale, dar cu îngrădire a libertăţilor. Inducerea în eroare, minciuna, sfidarea intereselor individului, devin instrumente de conducere. După 1989, când nemulţumirea răbufneşte, dirijată şi sprijinită cu abilitate din exterior, evenimentele duc la distrugerea unui sistem şi instaurarea unei forme sociale care dă iluzia libertăţii.Dar care scade dramaticP.I.B.- ul, duce la dispariţia totală a unei industrii competitive dar şi periculoase pentru parteneri de afaceri şi la o înjositoare înrobire şi dependenţă economică. Situaţie identică cu cea existentă înainte de războiul independenţei, care arată adevăratele intenţii ale,, păpuşarilor,, din 1989.România trebuie redusă la nivel de colonie, fără educaţie, fără sănătate, fără agricultură şi industrie, fără mijloace de producţie cumpărate fără ruşine la preţ de fier vechi, revopsite şi comercializate pe bani buni în străinătate în folosul lupilor, hienelor şi şacalilor moderni ,care spoliază România, în frunte cu guvernanţii „aleşi" în mod democratic. Pare că nicicând soarta n- a fost mai ingrată cu România. Toate aceste eforturi, toate realizările acestei Naţii, au fost făcute cu sudoare şi sânge, cu jertfa de sine a multor generaţii, necunoscuţi trecători prin timp, conştienţi de menirea lor, ca oameniai acestui pământ românesc. O altă mentalitate socială este în curs de fomare, o altă lume. Viitorul însă, nu trebuie să constituie un salt în necunoscut. El se încheagă din cunoaşterea adevărată a trecutului, a tradiţiilor, a folclorului, a legendei - aflată la confluenţa folclorului cu istoria. Oferiţi celor tineri, care au intuiţia adevărului, şansa de a- şi cunoaşte şi a - şi respecta înaintaşii. Să nu îngropăm viitorul copiilor noştri sub greşelile trecutului.Să nu luămcopiilor poveştile, modelele de conduită ale istoriei noastre adevărate.

Ne place să credem - şi năzuim către această credinţă - că totuşi, la capătul drumului, lăsăm ceva în urma noastră. Un nume, o casă, un destin, o carte. Sau măcar un pom.De fapt, un strop de amintire în memoria nu ştiu cui, că n-am făcut degeaba umbră pământului. O singură întrebare, din cele trei întrebări de bază ale filosofiei, ne oferă iluzia răspunsului: Cine suntem? Ne putem privi în adâncul acestei întrebări ca într- o oglindă magică. Ştim cine suntem, ştim că am luptat, adeseori cu sacrificii uriaşe, să ajungem ceea ce suntem, ştim că la temelia propriului nostru eu am aşezat eforturi, renunţări şi speranţe. Şi nu de puţine ori,ne facem din propria noastră imagine un scop în sine,uitând să trăim clipa ce ni s- a dat. Dar dincolo de imagine? Dar în spatele oglinzii, ce chip ascundem? Întotdeauna însă, trebuie să conştientizăm chipul Patriei, această mamă bună, răbdătoare şi iubitoare pentru toţi fii ei: „Când ridicăm un bulgăre de glie/ În el respiră- un frate legendar,/ El s – a luptat cât l- a ţinut fiinţa/ Să ţină trează borna la hotar.// Eroii noştri sunt stejari şi vulturi/ Şi flori de câmp,tot câmpul românesc./ Când sfărâmaţi un bulgăre de glie,/ Să ştiţi că-i trup din trupul strămoşesc."

Ideea subliniată cu atâta elocvenţă de poetul-comandor(r) Adrian Mierluşcă, trebuie să stea la baza edificiului educaţional al cunoaşterii istoriei acestei Naţii; este datoria de conştiinţă a tuturor celor care contribuie, sub o formă sau alta, la formareaşi educarea generaţiilor României viitoare. Omule, călător prin timp, apleacă- te la căpătâiul celor care, mai presus de orice interes, au pus Neamul şi Ţara, transmite copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor sentimente de pietate, respect şi consideraţie faţă de cei care au fost şi nu lăsa împrejurările vremurilor vitrege să risipescă această comoară românească.