Dr. Vlad Hogea, art-emis„Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc”[1] , simţea Ţuţea, ca şi Mircea Vulcănescu, de altfel: „A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel. Ca atare, noţiunea de român nu este o soluţie alterabilă. Şi totuşi, în realitate, fiecare din noi este alterabil. Aici se impune o distincţie de planuri. Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă. Ce poţi face este s-o recunoşti, s-o identifici, să i te subordonezi sau s-o înlături. În ce măsură poţi s-o faci într-adevăr fără a te rata e altceva! Dar, în vreme ce fiecare individ viu (sau chiar colectivitatea, ca viaţă socială, ca realitate sui-generis între spirit şi natură) este alterabil, adică îşi poartă o dată cu viaţa riscul nefiinţei (şi pur şi simplu şi spiritual) - românitatea, ea, e inalterabilă în firea ei. I te poţi subsuma sau te poţi distruge, dar nu o poţi schimba”. Se ştie că „soldatul adevărat luptă nu pentru că urăşte ce e în faţa lui, ci pentru că iubeşte ce are în urmă”[2]  Nu de puţine ori ne-am întrebat de unde venim şi încotro ne îndreptăm, care sunt resorturile intime capabile să ne dea tăria de a merge mai departe, către atingerea obiectivului propus. Factorul intern, acumularea datorată generaţiilor anterioare, ştafeta nevăzută pe care am preluat-o de la moşii şi strămoşii noştri – aceasta este enigma pe care vom încerca s-o descifrăm. Naţiunea este un termen, o noţiune, o entitate de care auzim foarte des, dar, din păcate, sursele oficiale de informare sunt inapte s-o definească în mod corect. Strădaniile cercetătorilor de a face lumină (iar unii, din contra, întuneric!) în problematica naţiunii au fost încununate de succes parţial, lucrările rezultate făcând, în mod sistematic, obiectul unor furtunoase polemici ulterioare.

Cu atât mai mare este controversa, cu cât autorii care participă la aceste dueluri intelectuale provin din ramuri diferite ale ştiinţei. Astfel, trebuie să arătăm că nu mai puţin de 9 (nouă!) discipline ştiinţifice dezvoltă teorii asupra naţionalismului şi a statelor-naţiuni: geopolitica, relaţiile internaţionale, ştiinţele politice, antropologia culturală, psihologia socială, filozofia politică, dreptul naţional şi internaţional public, sociologia şi, nu în ultimul rând, istoria. Cinci autori au dominat discuţiile academice despre naţionalism în ultimele două decenii: Ernest Gellner (Nations and Nationalism, 1983), Eric Hobsbawm (Nations and Nationalism since 1780, 1992), Benedict Anderson (Imagined Communities: Reflection on the Origin and Spread of Nationalism, 1983), Anthony D. Smith (The Ethnic Origins of Nations, 1986), Walker Connor (Ethnonationalism: The Quest for Understanding, 1994). Gellner preda filosofia sociologiei, Anderson – relaţii internaţionale, Hobsbawm era un socio-istoric, Smith – sociolog, iar Connor – profesor de ştiinţe politice.[3]Să pornim în odiseea identificării unei definiţii potrivite pentru naţiune. Etimologic, termenul de naţiune vine de la natio, care în latină înseamnă naştere. Într-o manieră simplistă, am putea spune că naţionalismul este doctrina comunităţii de origine a indivizilor.[4] În încercarea de a furniza o definiţie a naţiunii trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
1) memoria colectivă a trecutului comun;
2) un păienjeniş de legături lingvistice şi culturale care înlesnesc comunicarea socială mai degrabă în interiorul grupului, decât în afara lui;
3) o concepţie vizând egalitatea tuturor membrilor grupului, organizat ca o societate civilă.[5] Herder arăta că „naţiunea înseamnă unitate. Unitatea culturală a unei naţiuni intemeiată pe istorie, limbă, literatură, religie, artă şi ştiinţă constituie poporul ca individ, ca un corp unic înzestrat cu propriul său suflet spiritual, cu propriile facilităţi şi forţe. Deşi fiecare naţiune are o individualitate specifică şi inexplicabilă, se poate spune că fiecare naţiune este, în felul ei, unică. Fiecare naţionalitate este un popor care are propria sa cultură naţională şi propria sa limbă. Este o mică lume în sine, care cuprinde în interiorul ei centrul fericirii. Deşi se schimbă de-a lungul secolelor, îşi păstrează propria identitate spirituală. Istoria umanităţii poate fi spusă în termenii dezvoltării şi declinului organismelor naţionale ce interacţionează unele cu altele. Nu există pe lume două naţiuni care să aibă aceeaşi istorie; fiecare naţiune îşi are propria finalitate, potrivit talentelor şi darurilor specifice cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Nu numai că Dumnezeu nu doreşte amestecul diferitelor naţiuni, ci vrea ca fiecare naţiune să-şi urmeze propriul drum, refuzând să adopte modele artificiale, care i-ar afecta unitatea şi identitatea spirituală bazată pe acea unitate”.[6] 

Filosoful german este considerat părintele naţionalismului modern, al istoricismului şi al noţiunii de Volksgeist (spirit naţional), unul dintre conducătorii revoltei romantice împotriva clasicismului, raţionalismului şi credinţei în omnipotenţa metodei ştiinţifice.[7]  Datorită lui s-a dezvoltat acel tip de naţionalism cultural care preferă definiţiilor politice (sublinieri de libertate, egalitate şi fraternitate) ritualurile comune şi istoria colectivă.[8]  Trei idei noi se ivesc la Herder: populismul, convingerea că oamenii se pot împlini pe deplin numai ca membri ai unei culturi identificabile cu rădăcini în limbă, tradiţie, istorie; expresionismul, ideea că lucrările oamenilor sunt mai presus de orice voci care vorbesc, forme de comunicare care transmit o viziune totală a vieţii; pluralismul, recunoaşterea unei varietăţi indefinite de culturi şi sisteme de valori, aşa încât credinţa într-o cale universal valabilă pentru împlinirea umană devine incoerentă. Herder credea în rudenie, în solidaritatea socială, în Volkstum, naţionalitate, dar, până la sfârşitul vieţii sale, a detestat şi a denunţat orice formă de centralizare, constrângere şi cucerire, care erau întruchipate şi simbolizate, atât pentru el, cât şi pentru profesorul lui, Hamann, în statul blestemat. Natura creează naţiuni, nu state. Statul este un mijloc de fericire pentru un grup, nu pentru oameni ca atare. Nu există nimic împotriva căruia să tune şi să fulgere mai elocvent ca imperialismul - zdrobirea unei comunităţi de către o alta, eliminarea culturilor locale, călcate în picioare de cizmele vreunui cuceritor. Pentru Herder, a aparţine nu e condiţie pasivă, ci o cooperare activă, o muncă socială; a fi membrul unui grup înseamnă a gândi şi a acţiona într-un anumit mod, în lumina scopurilor, valorilor, imaginilor particulare ale lumii. Această proprietate comună nu este ocultă, nefiind nevoie de nici o facultate specială, non-empirică, pentru a o detecta; este un atribut natural şi e deschisă investigaţiei empirice. A corespunde unui asemenea model înseamnă a aparţine şi, din moment ce fiecare grup are dreptul de a fi fericit în felul său, e o aroganţă teribilă să afirmi că, pentru a fi fericiţi, toţi trebuie să devenim europeni.[9] Părintele naţionalismului german considera că energia vitală nu era întrupată într-un aşa-zis „europenism” („Pe cei separaţi de natură prin limbă, obiceiuri, caracter să nu-i unească nici un om în mod artificial prin chimie!”), ci în creaţiile geniului colectiv al popoarelor: legende, poezie eroică, mituri, legi, obiceiuri, cântece, dansuri, simbolismul religios şi laic, temple, catedrale, acţiuni rituale – toate erau forme de expresie şi de comunicare create nu de autori individuali sau de către grupuri identificabile, ci de imaginaţia şi voinţa colectivă şi impersonală a întregii comunităţi, acţionând la diferite niveluri ale conştiinţei; erau generate acele legături intime şi impalpabile în virtutea cărora o societate se dezvoltă ca un tot organic. Putem considera, ca o concluzie la această minimală analiză a gândirii herderiene, că naţionalismul modern s-a născut, într-adevăr, pe pământ german, dar s-a dezvoltat oriunde condiţiile s-au asemănat suficient cu efectul modernizării asupra societăţii tradiţionale germane.[10] 

Celălalt mare profet al naţiunii, Fichte, evidenţiază elementul lingvistic: “Cei care vorbesc aceeaşi limbă sunt uniţi între ei de o infinitate de legături; ei se înţeleg unii pe alţii şi au puterea să se facă înţeleşi din ce în ce mai clar; ei aparţin aceleiaşi entităţi şi formează, de la natură, un întreg unic şi indivizibil”.[11]  Spengler pune ideea de naţiune sub zodia culturii: „Un popor ce are un stil cultural, prin urmare un popor istoric, se numeşte naţiune. Atâta cât trăieşte şi luptă, o naţiune are un stat, nu numai ca stare a mişcării, ci, mai întâi ca Idee. În sensul cel mai elementar al cuvântului, statul poate fi la fel de bătrân ca şi viaţa în general, aflată în mişcare liberă în spaţiu, astfel încât stolurile şi turmele, chiar genurile foarte simple de animale, au o „constituţie” anumită, care la furnici, albine, unii peşti, păsări migratoare şi castori atinge o perfecţiune uimitoare: dacă este un stat de mare stil, vârsta lui este întotdeauna vârsta celor două ordine - nobilimea şi clerul, şi nu mai mult. Ele se nasc odată cu cultura şi mor împreună cu ea, destinele lor fiind în mare măsură identice. Cultura este existenţa naţiunilor sub formă de state”.[12] Cultura unui popor este, aşadar, cartea lui de identitate, respiraţia lui spirituală şi paşaportul pentru un viitor care ia forma destinului.[13] Naţionalitatea, puterea creatoare a culturii umane, este dată de locul naşterii (jus soli) şi de origine (jus sanguinis) şi se deosebeşte de cetăţenie, care este non-etnicizată, individualistă şi universală.[14]  Naţiunea este un suflet şi un principiu spiritual - posesiunea comună a unei bogate moşteniri de amintiri, dar şi înţelegerea prezentă, dorinţa de a trăi laolaltă, voinţa de a perpetua valorile indivize ale trecutului istoric moştenit. Deşi reprezintă puteri diferite şi adeseori opuse, naţiunile participă la opera comună al civilizaţiei; fiecare este o notă în marele concert al umanităţii, care, ca rezultantă, este cel mai înalt ideal pe care aspirăm să-l atingem”.[15] Se vede că nu e nici o incompatibilitate de coabitare între naţional şi universal, dacă lumea în ansamblu este o lume a specificităţii, a diferenţei, şi nu una a uniformizării şi asimilării forţate. Naţiunea este gruparea umană cea mai cuprinzătoare întemeiată pe mitul unor strămoşi comuni sau, altfel spus, naţiunea este compusă dintr-un grup de indivizi care au convingerea unor legături ancestrale. Naţionalismul înseamnă loialitate faţă de un grup etnic; aceasta poate fi analizată, dar nu poate fi explicată pe cale raţională.[16]  Ideea de naţiune presupune o comuniune de sânge, un strămoş comun (care poate fi o figură istorică dar, de cele mai multe ori, este doar un personaj mitologic)[17], adică o comunitate care împărtăşeşte mitul originii comune, posedă o memorie colectivă asupra istoriei sale şi o cultură de masă comună, un teritoriu demarcat ca atare, economie comună, precum şi drepturi şi obligaţii legale asumate în comun.[18]  

„Lipsa rădăcinilor e cel mai mare dintre păcate, iar termenii ca dezrădăcinat sau cosmopolit poartă incărcătura celui mai mare oprobriu. Tipii de o inteligenţă superficială şi cu o şmecherie urbană de suprafaţă, care pot să-şi asume orice limbă, dar fără să fie obligaţi faţă de nici una, alcătuiesc modelul patologiei morale. Aceştia, înainte de toate, urmează a fi dispreţuiţi, evitaţi şi excluşi. Omul trebuie deşteptat să vadă identitatea sa naţională şi imperativele politice pe care aceasta le implică, nevoia de a proteja cultura naţională, înzestrând-o cu propriul său strat protector, nevoia de a demasca, neutraliza şi elimina străinii care vor s-o destabilizeze şi s-o distrugă. Naţiunea noastră a existat dintotdeauna, este o entitate eternă, indestructibilă, mai presus de fiinţele şi generaţiile în care este tranzitoriu încarnată. Naţiunile sunt pietrele de temelie ale omenirii, iar existenţa lor nu e un fapt neesenţial şi irelevant din punct de vedere moral, ci, dimpotrivă, unul esenţial pentru împlinirea umană”.[19] Ne raliem şi noi acestei teorii, cum că tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.[20] „Adevăratul eu, eul spontan”,  spunea Maurras, “este un noi, sau este lipsit de sens. Un om obişnuit să reflecteze cu rigoare, care gândeşte cu atenţie tot ceea ce este în afara sinelui, este îngrozit de îngustimea şi mizeria micului său domeniu strict personal. Suntem strămoşii noştri, învăţătorii noştri, înaintaşii noştri. Suntem cărţile noastre, tablourile noastre, statuile noastre; suntem peisajele noastre, suntem călătoriile noastre. Ideea de naţiune nu înseamnă gloată, cum spun anarhiştii, ci este reprezentarea în termeni abstracţi a unei realităţi concrete. Naţiunea este cel mai larg dintre cercurile comunitare puternice şi durabile. Dacă spargem acest cerc, individul va rămâne gol-goluţ, îşi va pierde sistemul imunitar, legăturile şi reazimul din trecut. Tot ce este, tot ce are, tot ce iubeşte - e condiţionat de existenţa naţiunii. Într-un cuvânt, naţiunea este promontoriul ideilor politice. Ea trece înaintea tuturor grupurilor, întrucât apărarea întregului se impune asupra părţilor. În ordinea firească a lucrurilor, mai întâi sunt naţiunile”.[21] 

Naţiunea este acea entitate capabilă să inspire loialitate generală şi, cel puţin din punct de vedere teoretic, atât creativitate culturală, cât şi acţiune politică de masă, singurul garant al drepturilor sociale şi politice ale tuturor celor ameninţaţi de procesul mondializării capitaliste. Simplul fapt al naţionalităţii comune îi uneşte pe oameni, le dă profunzimea apartenenţei şi a rădăcinilor străvechi. Matricea etnospirituală, tiparul moştenit din generaţie în generaţie, întrepătrunderea profundă şi permanentă - toate acestea duc la concluzia că trăsăturile indivizilor care compun grupul sunt aceleaşi cu cele ale grupului şi nu pot fi înţelese în mod separat. Modelul de viaţă în societate este similar cu acela al unui organism biologic, iar nevoile acestui organism social determină idealul suprem al tuturor membrilor săi. Nu suntem toţi plămădiţi din aceeaşi bucată de lut celest, aşa că fiinţele umane nu sunt indivizi şi atât, nu sunt membri anonimi ai unei umanităţi abstracte, ci, în virtutea unei identităţi multifactoriale, se grupează în comunităţi naţionale şi culturale. Naţiunile sunt diferite între ele, asemenea indivizilor. Există giganţi şi pitici, tineri şi vârstnici, schilozi şi oameni bine-făcuţi; unii sunt superstiţioşi, prostănaci, leneşi, neinstruiţi, barbari; alţii sunt luminaţi la minte, activi, descurcăreţi şi civilizaţi. Statul este expresia supremă a colectivităţii naţionale[22]  ; statul nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea[23] -  formată din oameni care au conştiinţa unităţii lor în cadrul unui grup social omogen, bazat pe aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi aceeaşi religie. S-a spus că definiţia cea mai bună pentru o naţiune este aceea a conştiinţei naţionale: „O naţiune este conştiinţă naţională; cât valorează una, atât valorează cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este hotărârea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor”.[24]  Interesant este şi firul logic al unei teorii contemporane: „Doi oameni sunt de aceeaşi naţionalitate dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură (unde cultura semnifică, pe rând, un sistem de semne, idei şi asociaţii, tipuri de comportament şi căi de comunicare) şi, în al doilea rând, dacă şi numai dacă se recunosc reciproc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele convingerilor, devotamentelor şi solidarităţii oamenilor. O comunitate devine o naţiune dacă şi când membrii categoriei îşi recunosc ferm şi reciproc anumite drepturi şi îndatoriri comune în virtutea apartenenţei lor la aceeaşi comunitate. Faptul că se recunosc reciproc drept tovarăşi de acest fel este ceea ce-i transformă într-o naţiune, şi nu celelalte atribute comune, oricare ar fi ele, care doar separă această categorie de nonmembri”.[25]  Naţiunea trebuie deosebită de popor, care desemnează: 1) o formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală;

2) totalitatea locuitorilor unei ţări. Diferenţa esenţială constă în faptul că membrii unei naţiuni au conştiinţa comunităţii lor de origine, limbă şi destin (caracteristică absentă în cazul componenţilor unui popor, a căror evoluţie în comun se poate baza pe elemente circumstanţiale, de ordin geo-politic).

Cea mai nocivă teorie asupra naţiunii îi aparţine lui Benedict Anderson, care statuează că naţiunile nu sunt date de la natură, nu au istorie şi nu pot fi explicate prin faptul că membrii lor au aceeaşi origine etnică şi împărtăşesc aceeaşi cultură, ci mai important ar fi ataşamentul pe care ei îl dovedesc. Autorul explică, simplist, totul prin relaţia cauză-efect: „Comunicarea creează comunitatea. [...] Comunicaţiile şi mass-media facilitează naşterea naţiunilor, [care sunt] comunităţi virtuale/imaginate/proiectate vizual. Numai contactul fizic, faţă în faţă, este în măsură să asigure existenţa comunităţilor; naţiunile sunt, întrucâtva, o iluzie!” (sic!). Acelaşi cercetător, total rupt de realitate, dar tenace în a-şi susţine cu aplomb tezele mincinoase, dezvoltă următoarea definiţie ştiinţifico-fantastică a naţiunii: „Naţiunea este o comunitate politică imaginată, limitată şi suverană. Este imaginată pentru că, în ciuda faptului că până şi membrii celei mai mici dintre naţiuni nu îi vor cunoaşte vreodată pe majoritatea conaţionalilor, nu-i vor întâlni sau nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia este vie imaginea comuniunii dintre ei. Este limitată fiindcă până şi cea mai mare dintre naţiuni are graniţe limitate (chiar dacă elastice), dincolo de care sălăşluiesc alte naţiuni. Este suverană deoarece conceptul s-a născut în epoca în care Iluminismul şi Revoluţia distrugeau legitimitatea Lumii Vechi, bazate pe principiul dinastic, pe cel ierarhic şi pe cel al ordinii de inspiraţie divină. În fine, este o comunitate pentru că este concepută ca o camaraderie profundă, organizată pe orizontală”.[26]  Îngrijorător ni se pare faptul că o parte din aşa-zisa intelectualitate din ţară şi străinătate se raportează la ideile dubioase de mai sus ca la nişte adevăruri imuabile, provenite de la o sursă extrem de autorizată. Valoarea ştiinţifică a unor asemenea teorii mediocre şi otrăvitoare poate fi evaluată, cu mintea limpede, în condiţii de normalitate, de către orice om de bună-credinţă. După cum superb statua Iorga: „Mai este naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni, nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă răsărire în afară, ca arborele care-şi închide vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”.[27] De la naţiune ajungem la patrie. Cu secole în urmă, Friedrich cel Mare făcuse o mărturisire de conştiinţă: „Îmi iubesc ţara cu pasiune. Ei îi datorez educaţia, norocul, întreaga mea existenţă. Dacă aş fi avut o mie de vieţi, le-aş fi sacrificat cu plăcere pe toate, dacă prin aceasta i-aş fi făcut ţării un serviciu, sau i-aş fi arătat întreaga mea recunoştinţă”. Charles de Gaulle, completa, peste ani: „Sentimentul îmi inspiră această idee în aceeaşi măsură ca şi raţiunea. Ceea ce există la nivel afectiv înlăuntrul meu îşi imaginează în mod natural Franţa ca pe o prinţesă din poveşti sau ca pe Madona din frescele murale, hărăzită unui destin eminent şi excepţional. Am, din instinct, impresia că Providenţa a creat-o pentru desăvârşite succese sau pentru nenorociri exemplare”.[28]  În stilul său binecunoscut, Machiavelli susţinea că “patria e bine apărată oricum ar fi apărată, fie cu mijloace josnice, fie cu cinste. Unde este vorba de mântuirea patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de dreptate sau de nedreptate, nici de milă sau de cruzime, nici de cinste sau necinste; ci dimpotrivă, lăsând la o parte orice alte lucruri, să se urmeze în totul calea care o ţine în viaţă şi îi apără dreptatea”.[29] Aceeaşi idee o întâlnim şi în scrierile de tinereţe ale lui Emil Cioran: „Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală”.[30] [30]. Câtă dreptate avea şi Cicero, când proclama: „Lupta aceasta este o luptă dreaptă, se cade să lupţi pentru legile noastre, pentru libertatea noastră, pentru patria noastră“.[31  

Energia colosală pe care ţi-o dă proiecţia mentală a Idealurilor Naţionale l-a făcut pe Iorga să constate, pe jumătate întristat de silniciile istoriei, pe jumătate mândru de vigoarea Neamului Românesc: „Oricari alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, cînd s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.[32] Patria este, în egală măsură, un izvor de drepturi, dar şi unul de obligaţii: “patriotismul autentic este şi trebuie să ramână o pasiune arzătoare, bazată pe cultivarea solidarităţii organice a naţiunii concepută ca o entitate spirituală ce are o misiune unică pe pământ. Datoria liderilor politici este de a contribui la educarea cetăţenilor în acest spirit naţionalist şi la apărarea unităţii culturale a naţiunii. Dragostea de patrie devine astfel un sinonim al ataşamentului necondiţionat, instinctiv, faţă de cultura, limba, religia şi istoria naţiunii căreia îi aparţii. Cetăţeanului de rând i se va cere de acum înainte loialitate absolută şi disponibilitatea de a-şi sacrifica viaţa pentru a proteja la nevoie unicitatea şi puritatea naţiunii”.[33] Mazzini împletea componenta naţională (eternă) cu aceea socială (prezentă): „O Patrie nu e doar un teritoriu: teritoriul său specific reprezintă numai temelia ei. Patria este ideea că se ridică pe acea temelie; este sentimentul de dragoste; de tovărăşie care-i leagă laolaltă pe toţi fiii acelui teritoriu. Atâta timp cât unul dintre fraţii tăi nu e reprezentat de propriul vot în dezvoltarea vieţii naţionale – atâta timp cât fie şi numai un singur individ vegetează, needucat, printre semenii săi educaţi – atâta timp cât fie şi numai un individ capabil şi dornic să muncească lâncezeşte în sărăcie din lipsă de lucru – nu ai o Patrie cum ar trebui ea să fie, Patria tuturor şi pentru toţi”.[34] Guicciardini ne dezvăluia latura tristă a patriotismului: „Tot ce a fost în trecut şi e şi în prezent, va fi şi în viitor; căci se schimbă doar numele şi înfăţişarea lucrurilor, astfel încât cel care nu are ochiul străbătător nu le recunoaşte, nici nu ştie să tragă învăţăminte sau să judece plecând de la asemenea observaţie. [...] Toate cetăţile, toate statele, toate regatele sunt pieritoare; fiecare lucru, fie prin însăşi firea lui, fie prin accident, se sfârşeşte sau îşi găseşte capătul. Dar un cetăţean care vede cum patria i se prăbuşeşte, nu trebuie să-i plângă soarta mai mult decât pe a sa proprie: căci patria şi-a găsit sfârşitul, cum trebuia să se întâmple odată, dar cu atât mai nefericit e acela căruia i-a fost dat să se nască în clipa când patria se găseşte în pragul sfârşitului”.[35] De fapt, dacă ţinem seama de preponderenţa perioadelor de insatisfacţie şi neîmpliniri, în raport cu acelea de fericire colectivă, ajungem şi noi la aceeaşi concluzie. Nu e, oare, istoria naţiunilor, un lung şir de idealuri nerealizate sau, mai rău, nerealizabile?! Un aforism englez spune că “oamenii inventează idealuri noi, pentru că nu cutează să le fructifice pe cele vechi; ei se uită înainte cu entuziasm, fiindcă le e frică să privească în urmă”. Sau, poate că truda neîncununată de rezultate imediate a naţionaliştilor din orice ţară şi din orice vreme se datorează faptului că realizarea Binelui presupune perfecţiunea, pe când Răul se întruchipează pretutindeni, slut şi imperfect, cu mult mai multă uşurinţă. Important este să nu ne pierdem speranţa şi să nu uităm, nici măcar o clipă, că de la miezul nopţii începe Soarele să se ridice…

(2002-2005; text revăzut și adăugit)

[1] 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, 2000.
[2]  G.K. Chesterton, ILN, 14 ianuarie 1911.
[3]  Paul Treanor, Structures of Nationalism, 1997.
[4] ] Sigurd Skirbekk, Nationalism – Subject of Study and Term of Abuse.
[5] Miroslav Hroch, From National Movement to the Fully–formed Nation: The Nation–building Process in Europe, 1996; vezi şi Anthony D. Smith, Gastronomy or Geology? The Role of Nationalism in the Reconstruction of Nations.
[6]  Johann GottfriedHerder, Auch eine Philosophie; Idee zur Philosophie der Geschichte der Menschheit, in Sammtliche Werke; Briefe zu Beforderung der Humanitat.
[7]  Robert M. Burns, Classical Historicism.
[8] Cf. Grete Tartler, Europa naţiunilor - Europa raţiunilor, Ed. Cartea Românească, 2001.
[9]  Cf. Isaiah Berlin, Vico and Herder, 1976.
[10]  Vezi Isaiah Berlin, Nationalism: Past Neglect and Present Power, 1972.
[11] Johann Gottlieb Fichte,Reden an die Deutsche Nation, 1806.
[12] Oswald Spengler, Declinul Occidentului, Ed. Beladi, 1996.
[13]  Tomislav Sunic, A Global Village and the Rights of the Peoples.
[14] Catherine Wihtol de Wenden, Naţiune şi cetăţenie, un cuplu de asociaţi-rivali – în vol. Naţiuni şi naţionalisme, Ed. Corint, 2002.
 [15] Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation?, 1882.
 [16] Walker Connor, Ethnonationalism: The Quest for Understanding, 1994; vezi şi Hans O. Melberg, Nationalism. Is it Definable, Important and Worthy of Attention?, 1997.
[17]] Peter Ravn Rasmussen, Nations or States – an Attempt at Definition, 2001.
[18] Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, 1986.
[19] Ernest Gellner, Naţionalismul, Ed. Incitatus, 2001.
[20] Ernst Bertram, Nietzsche – încercare de mitologie, Ed. Humanitas, 1998.
 [21] Charles Maurras, Mes idées politiques, Paris, 1937.
 [22] Mihail Manoilescu.
[23] Mihai Eminescu.
[24] Ion I.C. Brătianu.
 [25] Ernest Gellner, Nations and Nationalism, 1983.
[26] Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflection on the Origin and Spread of Nationalism, 1983.
 [27] Nicolae Iorga, Înapoi la naţiune! - în “Neamul Românesc”, 17 mai 1940.
 [28] Charles de Gaulle, Memoires de guerre, Paris, 1954.
 [29] Niccolo Machiavelli, Opere, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A.P. Iliescu, E.M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.
 [30] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936.
 [31] Cicero, Opere alese.
 [32] Nicolae Iorga, Cetind Istoria Românilor - în “Neamul Românesc”, 23 iunie 1940.
 [33] Vezi Aurelian Crăiuţu,Patriotismul: un concept desuet? - prefaţă la cartea lui Maurizio Viroli, Din dragoste de patrie, Ed. Humanitas, 2002.
 [34] Giuseppe Mazzini, Dei doveri dell’uomo, 1885.
 [35] Francesco Guicciardini, Opere, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A.P. Iliescu, E.M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.