Vine Bau-Bau! Anunţul recent de pe 21 martie al secretarului de presă al Casei Albe, Spicer, că președintele Donald Trump va participa la summitul N.A.T.O. 2017 de la Bruxelles, a declanşat acolo instantaneu o stare de alertă portocalie, pe alocuri către roşu. Opiniile s-au împărţit în trei. Optimistul-şef a fost secretarul general al organizaţiei. Jens Stoltenberg a exultat că prezenţa preşedintelui american la reuniune este „semnalul clar" - Statele Unite nu abandonează şi preţuiesc Alianţa Nord-Atlantică. „Traducem" vorbele lui, este semnalul limpede că şeful suprem se află pe calea cea bună, că devine o persoană rezonabilă. La acest ultim punct, oficialităţi americane au exprimat temeri că preşedintele, copleşit de atenţia tuturor, ar putea deveni chiar excesiv de amabil şi ar face promisiuni pe care nu va fi în stare să le susţină. Opusă lui Stoltenberg, o altă tabără a fost cea a mediei şi eurocraţilor de pe axa Hollande-Merkel - din iubire pentru două oraşe superbe ale Europei nu băgăm în discuţia aceasta cuvintele Paris şi Berlin. Ostilă preşedintelui american, ea a dat a mia oară replay la atacurile împotriva declaraţiilor lui Trump cu 2% pentru N.A.T.O. şi cu „vasta datorie" către bugetele Americii şi N.A.T.O., a Germaniei, pentru serviciile de pază şi protecţie furnizate de contribuabilul american Europei.

Apoi, în stil de Big Brother, secretarul de stat Tillerson a apărut surprinzător, la 31 martie, la Bruxelles, adunând acolo 28 de miniştri de Externe împrăştiaţi pe tot continentul, cu o săptămână mai devreme decât fuseseră programaţi, sub motivul că va fi ocupat în zilele următoare cu vizita premierului chinez la Washington (sic). După acest show de forţă al lui Tillerson, desprins din cartea lui Donald Trump, „Arta de a face afaceri" (Art of the Deal), bestsellerul anului 1987 în S.U.A., a apărut, în premieră, a treia tabără, a scepticilor N.A.T.O., natosceptici aş spune, după modelul euroscepticilor. Ei n-au siguranţa că America va rămâne garantul suprem al Alianţei; sunt alarmaţi că Trump ar putea să caute o înţelegere cu Moscova, peste susţinerea pe care U.E. şi N.A.T.O. o dau, încă, guvernului prooccidental al Ucrainei şi că aşa ceva ar echivala cu recunoaşterea „de facto", de către Washington, a revenirii Crimeii la Rusia. Spun şi ei că venirea liderului american la N.A.T.O. este pozitivă, dar că preşedintele, aşa cum a dovedit-o de mai bine de peste trei luni încoace, este o persoană imprevizibilă, şi că poate strica totul într-o secundă, cu o propoziţie simplă, doar cu subiect şi predicat.

Pe de altă parte, indiferent cum se va încheia summitul N.A.T.O. de la sfârşitul lunii mai, evoluţia evenimentelor din ultimii anii vădeşte o mutaţie esenţială, în viziunea ambelor părţi – S.U.A. şi U.E. De partea Americii, ceea ce se constată astăzi este faptul că noul patron al N.A.T.O. a cautat gâlceavă, a pus condiţii financiare nu uşoare, este dur, pare să aibă alte gânduri despre viitoarea apărare a Europei. Că vrea, probabil, să se întoarcă la o securitate europeană colectivă - S.U.A., Europa, Rusia - ca în vremea fostului „echilibru nuclear al terorii", din Războiul Rece I, drum pe care nu se împiedică de Ucraina sau de baltici, aşteptându-se că ruşii nu vor ataca acolo, cât va fi el preşedinte. De asemenea, pentru a semnala şi justifica această poziţie a sa, şi-a scos generalii din lesele puse pe grumaz de Obama - astăzi, cu bani mai mulţi de la Casa Albă, săptămână de săptămână, ţară după ţară, Pentagonul se bate adevărat cu terorismul şi al-Quaida, în Somalia şi Yemen, împinge insistent ISIS către deznodământ în Siria şi Irak, la Mosul şi Raqqa. E foarte bine, Trump se ţine de cuvânt, indiferent ce spun eurocraţii.

De partea Uniunii Europene, de asemenea se vede că aceasta se gândeşte serios să iasă de sub umbrela americană şi să-şi edifice un sistem de apărare propriu. Astfel, în 2014 şi următorul, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat în repetate rânduri că a venit vremea pentru crearea unei armate a Europei unificate. Şi tot în iulie 2015, atunci când şi-a început drumul către Casa Albă, candidatul Donald Trump a vorbit şi el, pentru prima oară, de „mai puţin" N.A.T.O. şi de bani relocaţi pentru „America First". Adică exact aşa cum grăise Juncker pe 8 martie 2015, în germanul „Welt am Sonntag", tot despre „mai puţin" N.A.T.O.! „Duelul" a continuat şi iarăşi Juncker i-a aruncat lui Trump mănuşa. În septembrie 2016, în Raportul anual privind „Starea U.E." el a susţinut fără ocolişuri ideea creării unei forţe militare europene, care să dea Comisiei (adică lui) mai multă putere în materie de apărare comună. „Europa nu-şi mai poate permite să se bizuie pe forţa militară a altora. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a ne apăra interesele şi modul de viaţă european. Fără o structură (militară) permanentă nu putem să acţionăm efectiv", a spus el acolo. Mai pe româneşte, a zis: „dă-te la o parte America şi N.A.T.O., dă-te la o parte domnule Trump". Peste două luni, domnul Trump a devenit preşedintele S.U.A. şi a hotărât, de atunci încoace, să onoreze insolenţa dlui Juncker. I-a arătat că se poate da la o parte, dacă va fi cazul.

Comunicatul M.A.E. al României privind prezenţa ministrului de Externe, Teodor Meleşcanu, la reuniunea de la 31 martie, la Bruxelles, şi schimbul de opinii cu secretarul de stat american Tillerson nu a lăsat să răzbată absolut nimic din disensiunile care macină Alianţa, a fost laconic şi scris într-un limbaj dintr-un lemn atât de tare, încât ar stârni invidia chiar şi a Agerpresului de pe vremuri. El menţionează eronat „atenţia deosebită acordată eforturilor de combatere a terorismului, provocărilor de securitate din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordului Africii şi posibilul răspuns al Alianţei etc.", de fapt atenţia şi răspunsul altora, nu al N.A.T.O. şi europenilor, ci al Pentagonului şi al preşedintelui S.U.A., în combaterea al-Quaida şi ISIS în acele locuri. Dar, să lăsăm M.A.E. român să se odihnească liniştit, într-un splendid cartier-parc al BucurEştiului, şi să ne întoarcem la N.A.T.O. Ce-i cu Alianţa? Cum a trecut ea peste decenii şi cum a ajuns până aici?

În aprilie 1949, la Washington, occidentalii au încheiat o alianţă ideologică şi militară către care se îndreptau, în fapt, de peste doi ani, de la primele începuturi ale Războiului Rece şi angajamentele Americii de a opri expansiunea fostei Uniuni Sovietice către Vestul Europei. Semnatari au fost S.U.A., Canada, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia, Danemarca şi Norvegia. Li s-au alăturat mai târziu Portugalia, Islanda, Grecia, Turcia şi Germania Federală. Alianţa a fost un aranjament militar pentru protecţie reciprocă. Contribuţia materială majoră a venit de la Statele Unite, comandantul suprem a fost un american, noi forţe militare americane au fost încartiruite pe Rin, iar în Germania numărul diviziilor aliate a crescut la 50. Pe lângă rolul său principal, cel militar, N.A.T.O. a mai exprimat şi solidaritatea între democraţiile occidentale şi a stimulat politici comune care se vor regăsi, în anii următori, în construcţia comunitară europeană. Alianţa N.A.T.O., cea dintre 1949 şi 1991, şi-a făcut admirabil datoria. Apoi, după căderea Zidului Berlinului şi a comunismului, N.A.T.O. a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată împotriva U.R.S.S., peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea" în fostele ţări satelite din Estul Europei. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. În deplină onoare şi deplin respect, N.A.T.O. putea să părăsească scena. Dar liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov, în timpul negocierilor pentru reunificarea Germaniei (Alianţa nu va înainta „nici un inch" către Est), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate", urmărind extinderea controlului S.U.A. asupra statelor europene individuale şi a U.E., în general.

Expansiunea Alianţei urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ar fi dus la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca N.A.T.O. să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, a dispărut, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate", de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar ei nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii" şi nici „arcul de instabilitate". În fapt, motivele reale pentru extinderea N.A.T.O. n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Semnificativ la vremea respectivă a fost faptul că americanul George Kennan, „cel mai influent diplomat al secolului XX" (Council on Foreign Relations, C.F.R.), consilier al fostului președinte Truman, autor şi arhitect, decenii la rândul, al „Politicii de stăvilire" a Uniunii Sovietice şi de apărare a Europei Occidentale în tot cursul Războiului Rece (1947-1991), definea în 1994 decizia extinderii N.A.T.O. în Europa de Est ca „o greșeală grosolană, de proporții epice".

Pentru Statele Unite, „chemarea" către Est (sau „Drang nach Osten", cum s-ar fi spus în literatura proto-romantică germană...) şi perspectiva unui N.A.T.O. lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri, România printre ei, a însemnat revanşa faţă de fosta opresiune totalitară, prin apartenenţa la un club occidental select, şi a avut mai degrabă o valoare psihologică decât una militară. Trebuie imediat spus că, intrarea în N.A.T.O., în 2004, împreună cu rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul aceluiaşi an şi instalarea regimului proamerican Traian Băsescu, pentru următorul deceniu, au însemnat pentru România ieşirea ei din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990 sub administraţia Ion Iliescu şi intrarea în cea a S.U.A.

Prin extinderea în Est, acoperind toate ţările regiunii, şi-au luat cumva Statele Unite (şi N.A.T.O., deci) riscul de a-i proteja cu orice preţ pe noii membri? Răspunsul nu este sigur da sau, aşa cum spunea recent un respectat politician al Americii, venerabilul Pat Buchanan, republican, adresându-se noului locatar de la Casa Albă: „Articolul 5 al tratatului N.A.T.O. ne-ar putea cere să considerăm o mişcare rusească în Baltice, ca un atac împotriva Statelor Unite. Dar niciun preşedinte în toate minţile sale nu va porni un război cu o Rusie nucleară pentru Estonia. Niciunuia dintre preşedinţii noştri din vremea Războiului Rece nu i-a trecut prin cap o asemenea acţiune. Mai degrabă, decât să rişte un război, Ike Eisenhower, de pildă, a refuzat să trimită o singură puşcă, un singur glonţ, rebelilor eroi maghiari, în 1956. O spun deloc fericit, dar Ike a pus atunci America înainte de toate, aşa cum şi Trump a promis acum să o facă... ".

Rusia s-a împotrivit extinderii N.A.T.O. în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu înseamnă că a acceptat-o. A reacţionat, reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici europene, caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea N.A.T.O. să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Dar, de atunci încoace, confruntarea a fost, din fericire, evitată. Kremlinul a fost şi rămâne încredinţat că petrolul, gazele naturale, zestrea siberiană, investiţiile în Vest, ofensiva mediatică, credinţa Ortodoxă, familia creştină, naţionalismul, valorile tradiţionale şi rusoaicele frumoase, câştigătoare ale turneelor de tenis de la Wimbledon, Roland-Garros şi U.S. Open, sunt, toate la un loc, mai puternice decât învăţăturile lui Lenin...
- Va urma -
Grafica - I.M.