Indubitabil, Alexandru Manafu-Târgovişte este, la acest moment, unul din cei mai importanţi istorici militari români. Şi-a câştigat această binemeritată postură prin excepţionalul său travaliu, în care şi-a asumat riscul de a rosti adevărul, de multe ori ascuns din interese ocult-conjuncturale, sau la comandă politică, şi din afara fruntariilor ţării şi din lăuntru, transmisă de puterile politice aflate într-un moment ori altul la cârma statului, repet, adevărul, pe seama istoriei militare a românilor - pe genul de armă - cu stringente şi persuadante conexiuni cu istoria în general. De astă dată, colonelul doctor Alexandru Manafu care, dintr-o irepresibilă iubire pentru oraşul său natal Târgovişte, şi întru cinstirea-i, i-a adăugat numele la numele său de familie, întâlnindu-se în acest gest cu un celebru concetăţean, academicianul medic Constantin Ionescu-Târgovişte s-a aplecat cu impresionantă luare aminte asupra istoriei unei arme străvechi, şi în lume, şi pe pământ românesc, şi care a făcut istorie: cavaleria. Astfel că i-a dăruit două volume întru neuitare.

De la primul stat dac centralizat al lui Burebista - ca să luăm ca punct de referinţă acest moment excepţional din istoria noastră naţională, şi pe care, din păcate, astăzi, unii bolnavi de oportunism antiromânesc sulfuros îl contestă - şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, (războiul pentru apărarea finţiei naţionale, cum îl denumeşte autorul, pentru prima dată de altfel, în istoriografia românească) Cavaleria a fost arma care cu jertfă şi devoţiune faţă de Patrie, „câmpurile de onoare", şi-a aşternut în iureşul şarjelor semnătura pe cartea de istorie a românilor şi a contribuit la măreţia şi dăinuirea acestei istorii. Am citit această excepţională istorie, aş putea spune, pe nerăsuflate, atât din imboldul istoricului cât şi din cel al jurnalistului care sunt, nesăţioasa-mi curiozitate fiindu-mi satisfăcută cu preaplinul de informaţii capabil să schimbe unele concepte suferind de antrasaje... academice, developând, în ceea ce-l priveşte pe autor două ipostaze care-l onorează: patriotismul ardent, manifest exprimat, într-o vreme când spirite maştere ne toarnă în suflete otravă globalizatoare antiromânească şi respectul, de o profundă responsabilitate ştiinţifică, atunci când asemenea lui Nicolae Bălcescu, se osteneşte cu nobilă strădanie să descifreze „sfânta carte unde se află înscrisă istoria României". Dar ceea ce m-a impresionat, dincolo de descrierea, cu minuţie, a evoluţiei şi rolului cavaleriei, a implicării sale în mersul istoriei la români, de emoţionanta portretizare a unor personalităţi militare de excepţie (Marin Manafu, Andrei Cristescu, Aurel Racoviţă, Nicolae Sebastian, Radu Ionescu-Galaţi, C.I. Bucur, Marin Badea Dragnea, Paul Popescu, Lorenz A. Alexandru, Ioan Rusu), este curajul şi demnitatea exprimate în cartea a doua „Moştenirea cavaleriei. Împliniri, speranţe şi deziluzii", un curaj cu risc asumat datorită deconspirărilor - pentru mulţi dintre cei ce vor citi această carte spectaculară, senzaţională chiar - care, în aparenţă, n-au nici o legătură cu istoria cavaleriei, dar au cu istoria şi destinul, nu o dată crucificat al României. Aşa cum este cazul unui document incendiar vizând dezmembrarea Statului Naţional Unitar Român, amintind de celebra falie geopolitică a lui Huntigton şi care tranşează, ca la abator, patria românilor, pe criterii religioase, între catolicism şi ortodoxie, Transilvania fiind... arondată Ungariei. De altfel, România este - precizează documentat autorul - asasinată de două decenii încoace de trădătorii mancurtizaţi dintre români şi care sunt killeri la ordinul mogulilor mondializării, a celor care operaţionalizează strategia letală „New Age". Şi astfel înţelegem avertismentul din final al autorului: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte. Nu mai este doar un imn, ci rugăciunea Învierii, pe care, în lipsa noastră, când suntem oleacă plecaţi din istorie, o doineşte râul şi ramul".

Alexandru Manafu-Târgovişte nu numai că, dintr-un visceral sentiment patriotic lansează acum când încă nu este prea târziu (sau poate este) un avertisment, un S.O.S. România, dar ne oferă, totodată, o lecţie sinceră de istorie naţională. Şi o face, şi ca pe o obligaţie, şi ca pe o datorie. Cu dăruire. Merită, deci, recunoştinţa noastră a fortiori.

Notă: Dr. George Coandă, Professor Honorificus al Universităţii „Valahia", Târgovişte este membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe din S.U.A.