Cu un demers similar s-a adresat lui Nichita Hruşciov şi academicianul Artiom Lazarev, ministru al culturii din R.S.S.M., un autentic „moldovenist”. Merită căutat în arhive ce a răspuns biurocraţia imperială de la Kremlin la demersul „bunilor moldoveni”. Din câte ştiu, Lazarev a fost tras pe linie moartă.

Ipotetic, în 1991, nomenclatura transnistreană ar fi putut să-i îndemne pe românii (moldovenii) din regiunea Cernăuţi să declare Republica Bucovineană (R.B.). Aceşti băştinaşi din codrii Cosminului chiar erau îndreptăţiţi s-o facă. Au cutezat însă nişte colonişti din sudul Basarabiei, strămutaţi din Balcani de armatele ţariste, acum două secole. Urmaşii acestora, vreo sută treizeci de mii la număr, în august 1990, s-au proclamat Republică Găgăuză. Ulterior, R.B. cu centrul administrativ la Cernăuţi putea să adere la noua formaţiune statală post-sovietică - Moldova Mare. În asemenea context, asupra moldoveniştilor şi a stataliştilor, în majoritate rusolingvi, şi-ar fi aruncat privirea, probabil , alte forţe din exterior. Nu doar „gâştele colhoznice” de la Moscova şi Kiev, sau unele grupări ale mafiei economice transnaţionale.

Adevărul e că separatiştii erau, în esenţă, doar un instrument al Complexului militar-industrial sovietic. Şi, în ajunul deznodământului general, au procedat diametral opus. S-au aventurat să proclame Republica Moldovenească Nistreană (R.M.N.). Unii separatişti se hrăneau demult cu vise arzătoare: Marea Transnistrie şi Marele Bugeac. Şi, până în prezent, o mulţime de „gâştele colhoznice” de la Tiraspol şi Comrat sunt animate de mituri similare. Se evidenţiază în acest sens Andrei Safonov, Ivan Burgungi şi Leonid Dobrov. În fosta R.S.S.M. evenimentele se derulau aproape simetric. Internaţionaliştii alogeni din Transnistria au hotărât să „se adreseze Ucrainei cu rugămintea de a reveni la sânul ei”, iar naţionaliştii, în Basarabia, visau reunirea cu România. Îi ofer cuvântul lui Igor Smirnov: „La începutul anilor 90, eu, împreună cu tovarăşii de idei, am adoptat decizia de a ne adresa Ucrainei cu rugămintea să revenim în componenţa ei. Atunci   însă nu am reuşit să realizăm această intenţie. Dar cum stau lucrurile în prezent? Ce vă pot spune… Mă înţelegeţi, ideea noastră ar trebui să revină în capul oamenilor. Fiindcă dorinţă de a fi cu Ucraina, cred, nu a dispărut nicăieri. Fără îndoială, de la bun început aceasta era o idee a ucrainităţii şi va fi ideea ucrainităţii noastre. Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alţii faţă de aspiraţia de noastră”.[1]

Primul model de construcţie geopolitică lansat de moldovenii statalăşti rusofoni la Odesa şi Chişinău nu a zguduit lumea.[2] Oles Goncear, Alexandr Zankevici, Stepan Munteanu, Florian Krasko şi Ivan Kirioglu ne lămuresc cum se naşte o nouă ideologie naţională. Ei pun bazele teoretice ale Moldovei Mari. Din câte îmi dau seama, autorii proiectului reprezintă viziunea Kremlinului. Sunt specia de „gâşte colhoznice”, care îşi imaginează o Rusie, revenind în forţă, ca un nou Imperiu, de această dată, liberal.

Iată însă că, în 2012, a fost lansat pe piaţă un proiect, chiar în viziunea mea ironică, expusă mai sus. Tradiţional, unii zic mai bine mai târziu, decât niciodată. Mie însă mi se pare că mai bine niciodată, decât mai târziu. Autorul, Sviatoslav Mazur, şi-a intitulat proiectul Republica Federativă Moldova (R.F.M.). Din componenţa Federaţiei fac parte cinci subiecţi: 1. Moldova de Est (capitala Chişinău); 2. Moldova de Vest (capitala Iaşi); 3. Republica Bucovina (capitala Suceava); 4. Republica Moldovenească Nistreană (capitala Tiraspol); 5. Republica Găzăuzia (capitala Comrat). R.F.M. mai include şi Regiunea Autonomă Basarabia, ca parte componentă a Moldovei de Est.

Pe impetuosul Mazur, cu prenume predestinat Sviatoslav, îl percep ca românofob combativ. Mazur este prezentat cu insistenţă pe anumite portaluri, conduse de ruşi de profesie. Din acest motiv îmi vine greu să mă lămuresc în legătură cu proiectul Republica Federativă Moldova, pus în circulaţie de misticul patriot moldovean Sviatoslav Mazur. Masca sa de moldovenist şi statalist ascunde un fundamentalism   pravoslavnic sui generis. Prin speculaţiile sale mistice, Mazur îmi aminteşte şi de Pavel Globa. Un vizionar în vogă la începutul anilor '90. Profeţiile sale cu privire la Republica Moldova şi România coincideau cu ceea ce K.G.B. ar fi dorit să se întâmple în zona respectivă. Are afinităţi şi cu Vladimir Bukarski, cetăţean al mai multor state, inclusiv al Israelului, de unde a revenit la Chişinău, după o activitate controversată. Bukarski trece drept propagandist înaripat al ideii de Imperiu, axat pe ideologia şi lideranţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Deocamdată, la Chişinău pare să persiste varianta veche, sovietică, de moldovenism. Este alimentată de Vladimir Voronin, Vasilii Stati, Igor Dodon, Andrei Hropotinski, Victor Slobodeniuk, Gherasim Ghidirim, Nicolai Prisăcaru, Mihail Garbuz. Am putea identifica încă o grupare „patriotică”, pornind de la motivaţia acesteia. Mă refer la apărătorii Moldovei Vitalii Andrievski, Iulia Semenova, Serghei Elrih. Şi, cu anumite rezerve, i-aşi include în listă pe Dmitrii Ciubaşenko, Bogdan Ţârdea, Ivan Grek, Victor Borşevici şi Emil Ciobu. Sunt şi nuanţe mai recente de statalişti, cum ar fi Iurie Roşca, de exemplu. Urmează să ne documentăm mai bine, pentru a completa listele moldoveniştilor şi stataliştilor de la Chişinău. Patrioţii moldoveni de la Bălţi şi Comrat se pretează unei abordări separate.

Fiecare ideolog al moldovenismului îşi are propria ierarhie motivaţională. Iar liantul tuturor este românofobia, antiunionismul şi excesul de incursiune în Evul Mediu. Era mai nimerit să pornească din antichitate. Deviza stataliştilor este: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, care sunt români. Există totuşi un impediment în calea realizării unor construcţii de tipul Moldova Mare. E necesară o modificare substanţială a configuraţiei celor două state europene - Ucraina şi România. Mai e ceva: lipsa unei naţiuni civile multiculturaliste în Republica Moldova. Există însă „gâşte colhoznice” pline de elan.

Acum devin serios şi insist: anul 1918!. Cel mai important din istoria celor consideraţi în prezent români. El marchează o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Anul întreg şi nu doar data de 1 decembrie 1918. Chişinău - 27 martie, Cernăuţi - 27 noiembrie, Alba-Iulia - 1 decembrie reprezintă ora astrală a naţiunii. Expresia voinţei de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie - Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat - 23 august 1944 şi decembrie 1989. Autodenumiţi români, relativ recent şi poate impropriu, noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etnovalori eterne.

Republica Moldova a fost colonie sovietică. Basarabia este o parte a României şi invers, România este parte a Basarabiei, care poate avea sens doar ca o componentă a ceva. U.R.S.S. nu mai există. Europa nu-şi vede capul de trebi, iar România este membră a Uniunii Europene. Unirea cu România - o soluţie viabilă. Chiar dacă nu place patrioţilor moldoveni. Republica Moldova, aşa săracă şi coruptă cum este, poate, totuşi, intra în Uniunea Europeană. Depinde de voinţa fermă a elitelor, de capacitatea decizională a liderilor politici de la Chişinău şi Tiraspol. Adversarii sunt numeroşi, stimulaţi din exterior.

Nu pierd ocazia şi-i îndemn ironic pe munteni şi transilvăneni: urmaţi exemplul moldovenilor de dincolo de Prut! Uite ce minunăţie de portal şi-au pus la punct![3]   Contrapuneţi, sub orice aspect, trecut, prezent şi viitor: moldoveni-munteni-transilvăneni. Expuneţi-vă argumentele comparând. Scrieţi monografii, faceţi masterate, doctorate, filme documentare şi de lung metraj, compuneţi poezii şi cântece! Participaţi la dezbateri, la radio şi TV. Convingeţi Europa, o lume toată: noi, moldovenii suntem…, noi muntenii suntem…, noi transilvănenii suntem… Suntem deştepţi, frumoşi, laborioşi. Suntem cei mai, cei mai… N-avem cuvinte. Şi, concomitent, moldoveni, munteni şi transilvăneni, fiecare separat, demonstraţi că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale statului român contemporan sunt, în marea lor majoritate, nişte terchea-berchea.

Sau procedaţi sincer, autocritic, precum Ramona Ursu. La 19 mai 2010, tânăra jurnalistă mărturisea în ziarul „Adevărul”: „Sunt moldoveancă din moşi-strămoşi, cu părinţi, bunici, străbunici născuţi şi crescuţi în partea asta de ţară. Toată viaţa am trăit în Iaşi. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni « nu se poate ». Pentru că ne-am obişnuit să fim în topul handicapaţilor, al sărăntocilor, al beţivilor, al violatorilor ţării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu maşina la Viena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că nişte nenorociţi de aleşi judeţeni din Botoşani şi Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit nici un ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel internaţional din Iaşi, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de seminţe şi frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile staţiuni turistice din Bucovina şi Neamţ doar preţurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în « ghini », « uăi », « şî », «iaca», «şiapî», « jin », « chişioari » sau « cartoafi ». Pentru că şi moldovean spunem greşit: « moldovian ». Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată ţara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoşe ceauşiste în mână. Pentru că avem la Iaşi universităţi de nota 10, unde învăţăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâţia habotnici câţi am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învăţat să spun «vriau sî iemigrez! »”.

E neplăcut, nu-i aşa, fraţi moldoveni? Veniţi atunci cu citate din alţi autori - munteni şi transilvăneni. Mulţi dintre ei adoră vechea capitală a Moldovei, municipiul Iaşi. Sau Chişinăul, capitala Basarabiei, precum marele actor Florin Piersic. Unii invocă Moldova istorică, leagănul culturii româneşti, locul de naştere al poeţilor, compozitorilor, savanţilor. Cunosc români „supăraţi foc” pe Bucureşti, Craiova sau Cluj, oraşe în care au văzut lumina zilei. Comparând, ei scot în relief neajunsuri care dezonorează Muntenia şi Transilvania.

Am speranţa că o reformă administrativă bine concepută ar elimina nu numai proliferarea birocraţiei, ci şi „patriotismul regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor” noastre istorice. Noi, românimea, suntem marcaţi de o serie de complexe. Şi acestea ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile. Mai întâi, înregistrăm un „complex de deşteptăciune”. „Deştepţii” se evidenţiază în Muntenia, în special, în Bucureşti şi a Oltenia. Vine apoi „complexul de nobleţe”, de superioritate, de mândrie aristrocatică, al celor din Transilvania. Îl regăsim întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii, am fost Imperiu, cu austriecii”. În această ctegorie se încadrează şi complexul „Banatul e fruncea!”.

Îmi vine în memorie o întâmplare amuzantă. Era în toamna lui 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină doi funcţonari din M.A.E., şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era muntean, altul adelean şi eu, bucovinean-basarabean, moldovean, cum doriţi. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. N-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea cea mai proastă. Replica munteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam, împăciuitor, cu exemple performante din artă culinară a Munteniei şi Transilvaniei. Dincolo de Focşani, văzând că cei doi conaţionali se înteţesc, am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Să menţonăm, în fine, şi vehiculatele complexe ale moldovenilor: sindromul „drobul de sare” sau „la noi nu se poate”. Basarabenii, recte moldovenii dintre Prut şi Bug, se înfumurează şi ei, ca ardelenii, ca bănăţenii „Noi am fost intr-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii. Nu ca al vostru, cu ungurii şi austriecii. Am zburat şi în cosmos!”. Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii „moldovean” printre „ucraineni”. „Superioritatea” ucraineană e alimentată obsesiv de bancurile cu moldoveni. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „român” printre „moldoveni”.

Până şi palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, suferă şi ea de complexe regionale: „nordişti”, zona Cernăuţi-Bălţi; „centriştii” - zona Bălţi-Chişinău; „sudiştii” - zona Hânceşti-Dunăre-Marea Neagră. Transnistria are şi ea complexaţii săi: „şefii de profesie”, sau „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuţi la Chişinău, din toamna lui 1957 până în primăvara lui 1960, mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe desupra: „Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!”. Uneori colegul Petru Dudnic avea accese de umor sumbru: „Mircea! Drug! Ia aminte, frăţioare! Eu sunt de peste Nistru! Să mă stimezi, să nu-mi ieşi din cuvânt! De ce? Păi, noi şantiştii de pe malul stâng, construim socialismul din 1917. Dar voi, basarabeni «procleţi», pe malul drept, abia din 1940”

Când eu, un basarabean „proclet”, am ajuns, totuşi, prim ministru în 1990, unii încercau să mă tămâieze ca să le dau posturi. Mă luau cu asalt membri ai guvernului, deputaţi, sufletişti: „Ştiţi, domnule prim ministru, noi aiştia de la nord….” În sensul că am fi buricul pământului. „Noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut. Acum şi preşedintele şi prim minstru tot de la noi. „Nordiştii” au fost…, sunt… şi vor fi…. Nu ca cei din jurul Chişinăului: tone de vin şi casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!”. Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiştii, bogătani din speculă! Cu „Jiguli”, cu două case mari în curte! La zece gospodării un singur copil. Toamna abia aduni o calasă de-a întâia!”.

Încerc mereu să judec imparţial. Exclud orice complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări. Nu importă unde te-ai născut, pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăştur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele. De aici să pornim confruntarea.

Plutind acum pe o „arcă multiculturalistă” în derivă, ce-am putea întreprinde? Motoarele s-au defectat, cala e plină de breşe, echipajul în panică şi discordie. Englezii, probabil, ar căuta să facă rost de o altă ambarcaţiune, abandonând-ne pe noi ceilalţi. Germanii ar propune să reparăm cala, să înlocuim motoarele. Nostalgicii Imperiului Ideocratic, ar lansa apeluri patetice: „Дружба народов! Мир во всем мире!”. Conştiente de situaţia tragică, seminţiile mai puţin numeroase, ar începe să înveţe a înota. Primul lucru pe care l-ar face românii, ar fi să-l spânzure pe căpitan. „Am plătit bani grei domnilor! Să ne daţi şampanie şi bal mascat, că aşa-i prevăzut în programul de croazieră!”. Un singur matelot va formula corect soluţia: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat ! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare. Şi noi şi nava!”

Cărei etnii aparţine matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian a reuşit să refacă Imperiul ţarilor ruşi, prăbuşit în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii, aromânii, ar avea un cuvânt de spus.

Mă întreba Viorel Patrichi dacă nu sunt prea dur cu românii, cum mă acuză unii compatrioţi. Posibil! Dar sunt ai mei, de aceea îmi permit să îngroş culorile. Am dreptul, căci vorbesc despre mine, nu mă menajez. După Marea Unire din 1918, elitele plutocrate au băgat România Reîntregită în impas. Şi atunci l-au chemat pe Mareşal. Ca s-o salveze. Iar peste patru ani l-au servit pe tavă sovieticilor. Ca să-l împuşte. Mă mândream că sunt român. România stabilea relaţii diplomatice cu RFG fără avizul Moscovei. După războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte ţări socialiste. N-a intrat în Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varşovia. Ceauşescu rezista la presingul lui Brejnev... A făcut metrou în capitală. A început canalul Bucureşti-Dunăre şi alte lucruri de folos ţării.

Ungurii n-au întors armele. L-au ajutat pe Horthy să rămână în viaţă. Şi a murit în Portugalia, de bătrâneţe. Iar astăzi îi fac monumente. Janos Kadar a fost un trădător, colaboraţionist. L-a vândut pe Imre Nagy, eroul revoluţiei maghiare, executat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului intervenţia armată, ca să înăbuşe „Primăvara de la Praga”. Timp de treizeci de ani,   dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit el şi Moscova. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, nemţii nu le-au făcut nimic. Conducătorii lor au murit de moarte bună. Românii ortodocşi însă, în ziua de Crăciun, l-au împuşcat pe adevăratul patriot, ca pe un câine.