Românii naufragiaţi rar când îşi pun problema de „a schimba direcţia”. Noi nu ne batem capul cu proiecte pentru propria salvare. La nimereală! Avem o mentalitate conjuncturistă, de talcioc. Apare o chestiune vitală, cineva vine cu soluţia. Intervine specificul nostru naţional: „Nu se poate!”. De aproape un deceniu, tot strigăm „Jos Băsescu!”. De parcă până la el a fost mai bine. Aşa-i la noi! Prima reacţie a românului la rezolvarea oricărei probleme, e să caute probleme la soluţia propusă. Beţe-n roate! Drobul de sare! Sau lasă, bă, că merge şi aşa! Mai ales la moldovenii mei, din stânga Prutului. La tot buchetul de crize actuale, aceştia şi-au mai tras una - cea identitară. Nu ştiu ce vor. Nu ştiu ce sunt şi ce limbă vorbesc. Nu vor unirea cu România. Dar nici statul lor improvizat din aproape „şase judeţe şi o stână” nu şi-l consolidează. Cam la fel stăteau lucrurile şi prin 1990. În „criză identitară” se zbăteau scriitorii, tineretul studios şi adevăratele, dar puţin numeroasele elite naţionale. Nomenclatura sovietică basarabeană, antiunionistă şi rusofilă, avea un singur scop: să acapareze întreg patrimoniul complexului agro-alimentar. Iar nomenclatura imperială rusofonă din Transnistria vroia să pună stăpânire personală pe gigantul complex militar-industrial. „Ca să nu încapă cumva în mâinile odioşilor români”. Clerul ortodox-pravoslavnic, ca şi în timpul dominaţiei ţariste, era majoritar rusofil.
În decembrie 1990, am propus în parlamentul de la Chişinău: Crăciunul pe 25 decembrie, ca europenii,. Câţiva „deputaţi ai poporului” - popi şi preşedinţi de colhoz, au sărit ca arşi: „Nu se poate!”. Râdea atunci ministrul culturii şi cultelor Ion Ungureanu: „Deputaţii, agrarieni şi preoţi, au decis că prim-ministrul Mircea Druc este agentul Papei de la Roma!”. De-atunci mi-a rămas porecla: „Agentul Papei”. După două decenii, Mihai Ghimpu vine în parlament cu aceeaşi propunere: să celebrăm Crăciunul ca europenii. Aceeaşi reacţie vehementă de respingere. Iată că nu numai eu aş fi „dur cu ai mei”. În ziarul „Adevărul”, într-un editorial, Ramona Ursu mărturisea, cu amărăciune şi indignare, de ce nu-i plac moldovenii. Românii moldoveni, din dreapta Prutului: „Sunt moldoveancă din moşi-strămoşi, cu părinţi, bunici, străbunici născuţi şi crescuţi în partea asta de ţară. Toată viaţa am trăit în Iaşi. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni „nu se poate". Pentru că ne-am obişnuit să fim în topul handicapaţilor, al sărăntocilor, al beţivilor, al violatorilor ţării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu maşina la Vena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că nişte nenorociţi de aleşi judeţeni din Botoşani şi Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit nici un ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel internaţional din Iaşi, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de seminţe şi frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile staţiuni turistice din Bucovina şi Neamţ doar preţurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în „ghini", „uăi", „şî", „iaca", „şiapî", „jin", „chişioari" sau „cartoafi". Pentru că şi moldovean spunem greşit: „moldovian". Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată ţara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoşe ceauşiste în mână. Pentru că avem la Iaşi universităţi de nota 10, unde învăţăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâţia habotnici câţi am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învăţat să spun „vriau sî iemigrez!”.
În diverse perioade istorice, italienii, irlandezii, spaniolii, portughezii şi mulţi alţii au emigrat masiv. Timp de încă un deceniu, e de preferat ca să nu-i acuzăm pe românii din teritoriile înstrăinate că fug în toată lumea. Era atât de greu şi umilitor pentru ei să obţină aprobări de la şeful partidului, organizaţia comsomolistă şi sindicate, ca să iasă din ţară măcar ca turist. Nimic nu a fost mai frustrant, mai distructiv, decât anii de captivitate. A rămas o sechelă psihică pentru două generaţii. Un remediu terapeutic pentru toate popoarele din fostul lagăr socialist: să plece cât mai mulţi. Peste un timp, să revină cine doreşte. Acum, românii din Basarabia trimit un miliard de euro pe an acasă. Cu mult mai mult decât fondul de salarii şi de pensii al Moldovei sovietice din 1985. La Politehnica din Chişinău primeam 120 de ruble pe lună ca lector superior. Cât câştigam în Uniunea Sovietică şi cât câştigă oamenii acum? Eu, la 16 ani, eram tractorist la frontiera cu China, iar tinerii basarabeni de azi merg la lucru în Portugalia. Unde o fi mai bine? Setea de libertate este normală. Şi eu nu-i condamn pe românii care pleacă. Nici pe ruşi, nici pe ucraineni, nici pe alţi emigranţi. Omul vrea să vadă cum este în Dubai şi se întoarce la el în Ferentari. Mulţi români pretind că în perioada interbelică ne descurcam mai bine. Dar nu eram decât nouăsprezece milioane, având şi Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Cadrilaterul. Aşa că, ar putea să mai migreze două milioane de români în străinătate. Aşadar, amici şi inamici de pretutindeni! N-aveţi decât să fiţi „moldoveni, munteni, ardeleni” şi să vorbiţi „moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte”! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice despre Ţara mea - România. Dar, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România; Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România).
Mă interesează orice comparaţie etnopsihologică. Între sârbi, croaţi şi sloveni, bunăoară. Denumirile „Serbia” „Croaţia” şi „Slovenia” ca de altfel şi „Moldova”, „Muntenia” şi „Transilvania” or fi mai vechi decât „Iugoslavia” şi „România”. Aceste două noţiuni or fi ele inventate de duşmanii bravilor sârbi, croaţi, sloveni şi, respectiv, ai deştepţilor de moldoveni, munteni, ardeleni. Istoria recentă ne arată că vecinii noştri trăiesc perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb-iugoslav”, ca la Chişinău „moldovean-român”. Este o polemică neproductivă, lipsită de bunul simţ. Nu putem sugera fariseic că „partea a devenit Întreg”. Că fostul cnezat Moscovia, de exemplu, nu mai este Rusia. Iar partea guberniei Novgorod devine uite acuşi, un „întreg”, ca să intre într-o Uniune Vamală, inexistentă, a Ţărilor Baltice, de exemplu.
Aflu de la istorici, că unioniştii moldoveni, la 1859, iniţial au decis că noul stat independent se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidenţiind geneza „noi suntem urmaşii lui Traian”, sperau să mai tempereze „trufia hunilor” şi a altor „venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că şi împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg” sub vechea denumire „Dacia”. Şi, desigur, Întregul urma să-i aparţină, ca domeniu al Imperiului Rus în expansiune.
În anii de studenţie, ca să mă întreţin, lucram în timpul vacanţelor ghid şi translator la „Inturist”. Fără exagerare, învăţasem aproape pe de rost textele obligatorii ale excursiilor. Am cunoscut marele centre din U.R.S.S.: Moscova, Leningrad, Kiev, obiectivele turistice din Ţările Baltice, Transcaucazia şi Asia Centrală. Mi-am dat seama treptat ce înseamnă Etnoenergia produsă de reactorul moştenirii culturale. Potenţialul creator al naţiunii se acumulează timp de milenii. Aveam momente când exclam: arhitecţi şi compozitori, două profesii de invidiat! Realizările în arhitectură şi muzică mă fascinează şi în prezent mai mult ca orice. Desigur, fiecare început de secol sau de mileniu îndeamnă la o reevaluare, inclusiv a creaţiilor arhitectonice. Recunosc, am rămas indiferent faţă de aspectul oraşelor din Basarabia. Ceea ce a supravieţuit în timpul războiului nu mi-a trezit nici un fel de sentimente. Şi nici cartierele din perioada sovietică. Urbanistica Basarabiei e marcată de reminiscenţe arhitectonice din diverse epoci: case din timpul ţarilor şi a ghetoului evreiesc, vile româneşti din perioada interbelică, „modernismul stalinist”, „barăcile socialismului”, blocurile anilor 80 din panouri.
În oraşul nopţilor albe, în Veneţia nordică s-a înfiripat şi visul meu: renaşterea vechii Dacii. Vedeam aievea un nou centru administrativ al Basarabiei - Nistrudava. Oraşul simbol pe Nistru. Şi un megapolis al secolului al XXI-lea la Pont Euxin, care să unească în sine trăsăturile antice şi aspectul emoţionant a unui oraş futurist. Iar în Carpaţi, chiar în inima munţilor noştri, o nouă capitală - Dacodava. Acesta este idealul meu. Întruchiparea „eternei întoarceri” a dacilor liberi în centrul geografic al ţării, în ecosistemul lor. Imaginaţia contura centrele urbane ala Viitorului. Construcţii avangardiste, turnuri, palate, forme şi culori inedite, etaje ce urcă în sus şi coboară adânc, în subteran. Şi principalul: un sistem de transport urban funcţional - de suprafaţă, acvatic, aerian şi, prioritar, transportul subteran.
Ce legătură au toate astea cu faptul că-mi amintesc prea des de Aqmola (Akmolinsk, în rusă). Când am ajuns eu pe acolo, la 17 ani, oraşul se numea Ţelinograd, rebotezat recent în onoarea epopeiei lui Hruşciov - „Desţelinirea”. După ieşirea din Imperiu, conducerea Kazahstanului independent a transformat orăşelul provincial sovietic înr-un megapoles. Astana, a devenit un simbol al reînnoirii. Eu am rămas cu visul tinereţii - renaşterea Daciei ca Etnosistem. Pe planul arhitectonic al capitalei Daciei renăscute văd schiţele marilor inovatori: Le Corbusier, Norman Foster, Kisho Kurokawa, Oskar Niemeyer. Viitoarea capitală, în imaginaţia mea, reprezintă o simbioză: arhitectura ultra modernă şi mitologia geto-dacică. O apoteoză, o materializare a idealului nostru în formele şi curentele arhitecturale şi urbanismul modern. Mă bucur sincer. Naţiunea kazahă renaşte, inclusiv prin îmbinarea modernismului cu mitologia strămoşilor. Teritoriul capitalei kazahe ar fi o zonă sacrală, având din totdeauna aura ei specifică. Proiectanţii au pus la baza proiectului teoria cosmologică, trecerea de la principiul mecanicist al Trecutului la Principiul Vieţii. Astana este menită să încarneze inovaţia, simbioza, metabolismul, ecologia, adică prioritatea „principiului Bio”.
Destinul m-a purtat prin diverse ţări. Acum locuiesc în ţara mea, România. Sunt cetăţean de onoare a oraşului american Miami şi a oraşului românesc Buşteni. Când mă întreabă cineva care-i oraşul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuţi, desigur. Fiecare om are un „oraş natal”. Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îţi aminteşti, la noi la Cernăuţi, era…”. Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad. Şi despre Chişinău, Bucureşti, Moscova, Rio de Janeiro, Brasilia? Despre fiecare oraş, în care am locuit, aş putea discuta aparte. Afirm însă, cu tărie: nici raţiunea, nici sufletul nu vor admite vreo dată că „la Cernăuţi, în Nordul Bucovinei, n-aşi fi la mine acasă”. În acelaşi timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la Chişinău, în Basarabia mea.
Au trecut peste două decenii de la colapsul Imperiului ideocratic sovietic. Mă conduc în continuare de dictonul lăsat în 1990: „Cugetă şi acţionează ca şi cum România ar fi fost reîntregită”. Ca unionist, mă consider învingător. Unirea încă nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. În ultimii 20 de ani, calitativ şi chiar cantitativ, am reuşit mai mult decât în cei 20 de ani, când Basarabia era în componenţa României regale. În 1990, aveam o singură speranţă şi o singură certitudine. Speranţa că Imperiul Sovietic se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an. Şi certitudinea? Prima undă seismică a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei. A urmat a doua undă seismică şi a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia şi Nordul Bucovinei. În prezent, barierele în calea Unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele, dezindustrializarea galopantă, privatizarea frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav. Astăzi, destinele Unirii depind în mod preponderent de voinţa elitelor de la Chişinău şi Bucureşti. Acutizarea „luptei de clasă” şi politicianismul din România, precum şi mafia economică din Basarabia şi Transnistria reprezintă obstacole serioase.
Principiile pe care le-am formulat în campania electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Unirii ireversibil. E vorba de sincronizare, interferenţă şi transplant pentru orice acţiune tactică în această direcţie. Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceşte cu cele 6 judeţe basarabene şi cu cele cinci raioane transnistrene, care constituie, de fapt, două state, din care unul chiar recunoscut la O.N.U.. Oponenţii aderării la Uniunea Europeană, se comportă ca nişte elevi indolenţi, care nu vor să-şi facă temele. Şi vorba şi gândirea acestora sunt copleşite de expresii şablon, stereotipuri şi ideologeme din perioada sovietică: „prietenia popoarelor”, „polietnie”, „multiculturalism”, „sărăcia noastră”, „incultura noastră”, „nimeni nu ne doreşte în Europa”. Complexele blochează raţiunea, căutarea soluţiilor. Unii alogeni, demagogic, agită „specificul” Republicii Moldova: „stat multinaţional şi multilingv”. Nu ţin cont că Ţările Baltice sunt deja membre ale Uniunii Europene. Analizaţi structura demografică a acestor state şi comparaţi-o cu cea a Republicii Moldova. Iată procentul autohtonilor în fiecare din aceste state: letoni - 59%, estonieni - 71,8%, lituani - 84,6%, moldoveni (români) - 78%.
Apropo, „ruşii de profesie” se lamentează că balticii îi tratează cu cea mai mare răceală, chiar adversitate. Paradoxal însă ei sunt aceia care nu au nici o poftă să plece din Ţările Baltice în Federaţia Rusă. Un exemplu: din Estonia, în perioada 2007-2009 au plecat doar 20 de persoane. Şi aceasta în cadrul programului de strămutare benevolă în Rusia la care au participat, în perioada respectivă, circa 7.000 de oameni. Iar împreună cu membrii familiei au emigrat din fostele republici unionale către Rusia peste 15.000 de persoane. Şi, ironia destinului, străvechiul pământ german, Koenigsberg (regiunea Kaliningrad) este locul unde preferă să se repatrieze „rusofonii” - 41% din totalul celor trecuţi prin programul de strămutare liber consimţită. Din Republica Moldova, cea mai tolerantă din fostele colonii sovietice, au emigrat către Rusia 9,1% din numărul total de participanţi la programul respectiv. Un alt paradox: Kremlinul agită fin răsputeri aderarea la Uniunea Eurasiatică (inexistentă), în Uniunea vamală Rusia-Kazahstan-Belarus. În acelaşi timp 33,3% din numărul strămutaţilor benevol în Rusia sunt cetăţeni ai Kazahstanului. Din Ucraina au plecat 12,1%, din Uzbekistan 16,3% .
Doreşte cineva accelerarea procesului de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană? În acest caz am putea dizolva „fără efort şi durere” populaţia R.M. în cea a României astfel: moldoveni/români (78%), ucraineni (8,4%), găgăuzi (4,4%), bulgari (1,9%) şi alte etnii (1,0%). Structură etnică a României fiind următoarea: români (90%), maghiari (6,6%), ţigani (1,80%), germani (0,3%), ucraineni (0,29%), ruşi (0,2%). Împreună, turcii, găgăuzii şi tătarii constituie - 0,3%. Printre minorităţile naţionale se numără de asemenea evrei, bulgari, sârbi, polonezi, greci, italieni, armeni şi alţii.
Ar fi absurd să presupunem că, după unirea celor două state româneşti, toate cele trei milioane şi ceva de locuitori ai Republicii Moldova se vor muta peste Prut. Sau şi mai grav, că milioane de cetăţeni români din vechiul regat vor da buzna în Basarabia. În prezent, conform datelor statice, mereu în schimbare, circa 260 de mii de oameni cu paşaport moldovenesc se află peste hotarele republicii. Motivele fiind din cele mai diverse. Iar peste trei milioane de cetăţeni ai României lucrează în străinătate. În atare situaţie pentru unele sectoare, de exemplu, sănătatea, agricultura, întreaga sferă a culturii, afluxul resurselor umane din Basarabia ar fi o soluţie benefică. Platforma Civică „Acţiunea 2012” cere stoparea tendinţelor de confruntare etnică în Republica Moldova şi informarea corectă a populaţiei despre beneficiile reunirii celor două state. La 22 septembrie 2013, la Chişinău s-a desfăşurat cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Etniilor „Unitate prin diversitate”. În cadrul festivalului se desfăşoară acţiuni culturale ale etniilor din Republica Moldova: expoziţii de carte, concursuri, expoziţii de lucrări de artă decorativ-aplicativă, arte plastice, artizanat și programe artistice desfăşurate pe aleile Grădinii Publice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Zeci de tineri voluntari, membri ai Platformei Civice „Acţiunea 2012”, au împărțit flori și pliante în limba română, rusă, ucraineană, găgăuză și bulgară. Aceștia au informat participanții despre beneficiile de care se vor putea bucura etniile din Republica Moldova în cazul unirii cu România. „România este unul dintre puținele state din lume care oferă cele mai multe drepturi minorităților etnice. Astfel, orice cetățean al Republicii Moldova indiferent de apartenența etnică, în cazul unirii celor două state, va fi tratat ca cetățean al unui stat european cu drepturi depline. Peste 5 milioane de euro revin, în medie, fiecărei minorități etnice din România, astfel încât să fie asigurat dreptul fundamental la păstrarea identității. Etniile vor avea dreptul să fie reprezentante în Parlamentul României, vor avea dreptul la păstrarea proprii limbi prin predarea în limba maternă în școli, licee, facultăți, statul român chiar oferă burse speciale pentru aceștia”.
Personal, în proiectul „Republica Independentă Moldova” nu am investit nici o speranţă. De aceea nu încerc sentimente de frustrare. Pe rusofonii „statalişti şi „moldovenişti” îi întreb retoric: ar putea regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? Dar fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Moscova, s-ar putea uni cu Estonia? Aşa, din simple interese mercantile, pentru a se integra, la o adică, în Uniunea Europeană? E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut: proiecte de constituirea, în Siberia şi Extremul Orient, a unor state separate de Rusia? În principiu, totul e posibil. Important e să doreşti cu ardoare. Însă, esenţa problemei constă în cu totul altceva. Merită să croieşti un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari? Face să crezi în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populaţie de cinci sute de mii de oameni? Da, merită, dacă obiectivul, urmărit de artizanii stătuleţului respectiv, constă în cimentarea biurocraţiei, care naşte corupţie şi duce, în final, la o degenerare cumplită.
Mircea Druc nu recunoaşte Republica Moldova? Atunci să fi refuzat şi „Ordinul Republicii” înmânat de preşedintele Mihai Ghimpu. Logic, nu-i aşa? Evident, este un paradox, o inconsecvenţă din partea mea. Am ezitat: să merg la Chişinău sau să comunic că renunţ la decoraţie. Oameni demni de tot respectul au venit cu argumente serioase. Refuzând, îsemna să-l desconsider pe Mihai Ghimpu. Să uit de prietenia cu Simion Ghimpu. Să profanez sacrificiul camaradului Ghorghe Ghimpu şi al generaţiei noastre. Aşa cum nici luptătorii români din Transnistria nu puteau să refuze participarea la ceremonia decorării. Consider distincţia acordată de Mihai Ghimpu o ofrandă adusă luptei pentru eliberarea naţională din Basarabia. Există însă paradoxuri şi mai evidente. Un antiromân „de carieră”, promotor al politicii imperiale în Basarabia este decorat cu „Steaua României” de către preşedintele Emil Constantinescu. E vorba de antiunionistul Petru Lucinschi. În regimul Bodiul-Brejnev acesta a eradicat cu exces de zel orice nuanţă românescă din viaţa Basarabiei. Iar pe Mircea Druc şi pe alţi luptători basarabeni pentru cauza naţională nu-i invită nimeni măcar la recepţia de la Cotroceni, când sărbătorim Marea Unire. Nu reproşez nimănui nimic, e o simplă constatare. Aşadar, nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe incomplete din perioada interbelică, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol, care s-au proclamat „republică moldovenească”. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, cu centul la Comrat, şi având pretenţia nostimă de „republică găgăuză”. În condiţiile secolului XXI, să-i impui unui european un atare „patriotism de cătun” este din cale afară de puţin şi injust. De aceea nici uneia din cele trei pretinse republici nu pot să-i jur credinţă de cetăţean.
Patria pentru mine înseamnă ecosistemul moştenit. Noţiunea de Patrie include cinci ecovalori: Carpaţi, Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Nu-mi pot imagina o Patrie fără cotă parte din aceste cinci comori ale Naturii. Şi, binecuvântată fie ziua când am depus actele, solicitând să-mi fi restabilită cetăţănia română, obţinută prin naştere. Cetăţănie la care nu am renunţat şi nu voi renunţa niciodată.
------------------------------------------------------
[1] www.moldovanova.md
[2] Игорь Смирнов: Приднестровье - территория Украины. В интервью газете "Украина молодая", 4 ноября 2911 года
[3] vezi: «Фундамент Великой Молдовы. Как рождается новая национальная идеология. Аналитика журнала Moldova Today.net, 2008, Кишинев-Одесса».
[4]Afară de www.moldoveni.md, să mai avem încă două portaluri: www.munteni.mn şi www.transilvăneni.tr