Ceea ce trebuia să se întâmple se va întâmpla: S.U.A. se vor retrage din Tratatul I.N.F., după un alt ultimatum de şase luni, ce se adaugă celui de un trimestru care tocmai a expirat la 2 februarie. Oficial, la Bucureşti, N.A.T.O. a declarat că Rusiei îi revine răspunderea. Nu s-a suflat nici o vorbă despre reproşurile acesteia la adresa încălcărilor S.U.A. Dar cam aşa se procedează de peste două decenii. O schimbare există, totuşi. Altădată, Occidentul  asigura Rusia că orice pas strategic important în Europa nu este îndreptat împotriva ei. Acum nu a mai făcut-o, dimpotrivă, o ameninţă cu escaladări directe folosind, printre altele, toate acele acumulări de bune intenţii. Rusia a răspuns că va proceda în oglindă. De altfel, este greu de aflat cum ar mai putea funcţiona un tratat bilateral denunţat de una dintre părţi.

Ocupate cu migraţia, Ucraina, Brexit ori „Vestele Galbene”, analizele serioase au evitat să spună ce se va întâmpla mai departe ori s-au ferit, pentru a nu avea dureri de cap provocate de fraţii mai mari ori din corectitudine politică. Cuvenitele bravade ale secretarului general N.A.T.O., obligat la ele prin fişa postului, nu au estompat îngrijorările exprimate, totuşi, în surdină. La fel s-a întâmplat cu ani în urmă când Administraţia Bush jr. a denunţat Tratatul Antirachetă. Şi atunci opinia publică era preocupată de Osama, Hussein, Phenian, teme suficiente propagandei pentru a ţine minţile ocupate. Acel moment a iniţiat în mediul de securitate european procese care au distrus rapid măsurile de încredere ce contibuiseră substanţial la destructurarea bipolarităţii. Neîncrederea s-a extins şi, de atunci, lumea nu a devenit mai sigură, ci, treptat, mai dominată de neîncredere.

Dar, dincolo de acuzele reciproce de nerespectare a prevederilor sale, se pare că Tratatul I.N.F. incomodează în dinamica evenimentelor globale. Evoluţiile geopolitice din spaţiul european şi din Pacific scot tot mai mult în evidenţă faptul că superputerilor le lipseşte un important instrument de presiune, în condiţiile în care, nici măcar nu se întrevede perspectiva vreunui dialog politic reprezentativ pentru destindere. De asemenea, în strategiile militare se produc modificări care le vor deosebi fundamental de cele existente, iar rachetelor de teatru le va reveni un rol bine stabilit în viitoarele scenarii. Esenţa modificărilor constă în atingerea scopurilor politice cu concentrări minime de efective. Nu întâmplător preşedintele Trump renunţă la generali, colaboratori apropiaţi, legaţi de un anumit tip al realităţilor militare, victorioşi în bătălii, e adevărat, dar incapabili să stabilizeze teatrele de operaţii pe unde au comandat. Acestea au devenit imense găuri negre financiare generând, astfel, vulnerabilităţi politice.

N.A.T.O. sprijină gestul S.U.A., angajate din plin în eforturile de realizare a proiectului America first. Dar marea majoritate a aliaţilor este constituită din membri ai Uniunii Europene devenite, pentru actuala Administraţie, competitor suspect. Deocamdată, fără o dimensiune militară de luat în seamă, dar evoluţiile se cer ţinute sub control. Presiunile economice şi comerciale îndreptate împotriva aliaţilor europeni încep să fie însoţite şi de semnale sugerând viitorul relaţiilor transatlantice. Chiar preşedintele Trump a declarat că i se pare nedrept ca ţara sa să fie implicată de aliaţi într un război pe care nu şi-l doreşte. Deocamdată a obţinut de la membrii N.A.T.O. peste 100 mld. dolari în plus. În alte declaraţii susţine că intenţionează să retragă S.U.A. din războaiele declanşate de predecesorii săi. Aliaţii sunt prezenţi în majoritatea. Este greu de crezut că sunt vorbe în vânt şi nu este prea clar de ce o face, pentru că sunt greşite - cum a afirmat -, pentru a masca eşecurile sau pentru a pregăti resurse necesare altora. Nu înseamnă că S.U.A. vor renunţa la implicarea în Europa, mai curând îşi vor aşeza aliaţii într-o ordine a fidelităţii. Evoluţiile determinate de viitorul rachetelor de teatru vor fi un test. În acest scop invocarea pericolului rusesc va rămâne tema propagandistică necesară, de aceea a şi fost generată. De asemenea, prin instalarea la sol a acestui tip de rachete ori a celor de croazieră s-ar completa sisteme existente în Oceanul Pacific, Peninsula Coreeană ori alte regiuni unde S.U.A. au interese şi, bineînţeles, desfăşurarea va fi firească. Oricum, practica retragerii din tratate în care este actor principal sugerează că măreţia Americii va însemna viitoare arhitecturi nesubminate de obligaţii din alte vremuri.

Rusia, cealaltă semnatară a Tratatului I.N.F., va avea mâinile dezlegate pentru producerea şi desfăşurarea unui important instrument de descurajare şi nu prea are de ales. La graniţele sale europene se află într-o situaţie conflictuală de durată cu Occidentul şi va răspunde, probabil, simetric la orice pas ostil efectuat în proximitatea teritoriului său. Deja se află în căutarea măsurilor de contracarare a eventualei reduceri dramatice a timpului de executare a primei lovituri împotriva obiectivelor de pe teritoriul său. Printre acestea se vehiculează şi loviturile preventive. În Extremul Orient este, alături de S.U.A., actorul care nu dispune de rachete de teatru, în timp ce Coreea de Nord şi China le demonstrează, iar Japonia este pe aproape. Cursa odată declanşată, nu este exclus să vizeze şi alte zone geografice sensibile.

Anunţul denunţării Tratatului I.N.F. a fost făcut după întâlniri diplomatice care nu promiteau nimic. Imediat după ele S.U.A. şi-au declarat intenţia de a dezvolta în continuare scutul antirachetă terestru şi de-a finaliza rapid amplasarea în spaţiul cosmic a componentelor acestuia, inclusiv a celor de lovire, astfel încât să descopere toate lansările şi să lovescă orice rachetă pe întreaga traiectorie de zbor. Rusia a declarat că va răspunde adecvat şi nu va renunţa la sistemul incriminat că ar încălca prevederile tratatului. Ni se transmite că, de acum încolo, totul se va reduce la caracteristici tehnice şi moduri de exploatare a lor. Acuzele reciproce au rămas la intrasigenta opoziţie din ultimii ani: un sistem operaţional şi aflat în plină dezvoltare contra altuia tot operaţional, dar bănuit că ar încălca nişte parametri. Ministerul Apărării de la Moscova a organizat la Moscova un briefing pentru prezentarea mărului discordiei, racheta 9M729, dorind să arate că nu încalcă tratatul. Ataşaţii militari american şi din principalele state N.A.T.O. nu au participat, considerându-l pierdere de vreme. Oricum, a apărut o nouă tendinţă în abordarea problemei dezarmării, S.U.A. şi N.A.T.O. pretind ultimativ partenerului de ieri să-şi distrugă rachetele cu tot ceea ce este legat de ele, fără să ia în seamă şi obiecţiile lui. Se pare că la fel de unilateral vor încerca să procedeze şi cu celelalte state posesoare de rachete cu bătaie medie. Coreea de Nord va fi începutul.

În absenţa altor evoluţii, superputerile vor reintroduce destul de repede noua categorie de rachete în înzestrarea armatelor lor, alăturându-se Chinei, Indiei, Pakistanului, Iranului ori Coreii de Nord, care nu au avut niciodată vreo obligaţie şi le-au dezvoltat fără restricţii pentru zonele lor de interes strategic. Când în S.U.A. şi Rusia, aceste rachete vor ajunge la potenţialul urmărit de planificatori, ele vor deveni unul dintre vectorii cei mai eficienţi în proiectarea violenţei armate, inclusiv în variantă nucleară, la distanţe neacoperite până acum datorită Tratatului I.N.F. Vor fi desfăşurate la sol şi nu vor prezenta inconvenientele specifice, celor instalate pe aparate de zbor ori nave de luptă. Rachetele cu bătaie medie desfăşurate terestru vor completa, astfel, performanţele celor de croazieră deja operaţionale, Tomahawk şi Kalibr, a căror bătaie este în jurul a 2.000 km. Împreună vor face posibilă realizarea scopurilor în teatrele de operaţii şi vor influenţa decisiv situaţia într-un război major, fără ca rolul dominant în rapoartele de forţe să-l aibă omul.

În aceste condiţii s-ar împlini, în sfârşit, visul dintotdeauna al războinicului, cel de a-şi învinge adversarul rapid fără a intra cu el în contact. Va deveni posibil războiul de la distanţă. În zilele noastre se experimentează astfel de confruntări şi, cu siguranţă, se perfecţionează. Confruntări de la distanţă se desfăşoară deja în spaţiile economice, informaţionale, cibernetice, electronice ori propagandistice. Ele pot fi covârşitoare şi de lungă durată, pot afecta grav relaţiile internaţionale, dar nu sunt însoţite de violenţă armată, deci în accepţiunea politică obişnuită este dificil să fie considerate războaie.

Rachetele cu bătaie medie împreună cu cele de croazieră, rachetele purtate de anumite categorii de aviaţie, drone de lovire şi armele de înaltă precizie ar putea realiza acea densitate a focului în spaţiul operativ al acţiunilor militare care să facă ineficientă dezvoltarea războiului spre nivel global. De aceea, cândva, această categorie de arme s-a numit şi rachete de teatru. Acolo, în teatre, prin lovirea unor obiective vitale atent selectate, vor putea fi atinse scopuri politice fără alte desfăşurări consumatoare de resurse. Oarecum, această nouă fizionomie a războiului de la distanţă a fost experimentată în Iugoslavia. Toţi vecinii a ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie şi-au pus spaţiul aerian la dispoziţia N.A.T.O., obiectivele puteau fi lovite din orice direcţie, astfel încât nu a fost deloc dificil să se folosescă vectorii aerieni ai violenţei armate, pentru ca Occidentul să-şi impună soluţiile politice fără operaţii cu participarea trupelor terestre. Câţiva ani mai târziu, în Irak, a fost necesară constituirea unei puternice grupări terestre multinaţionale, pentru că liderul ţintă nu dădea semne că va ceda, iar loviturile din aer puteau fi executate doar dintr-o singură direcţie, cel puţin până la cucerirea aerodromurilor irakiene.

Din punctul de vedere al efectelor şi densităţii focului cu armament convenţional, spaţiul operativ al acţiunilor militare va deveni oarecum asemănător celui tactic. Numai că în tactică obiectivele urmărite sunt preponderent militare, dar în spaţiul operativ, de teatru, obiectivele vor fi cele aparţinând în bună măsură infrastructurii teritoriale civile, economiei, unităţilor administrativ-sociale, victimele printre civili vor fi mult mai numeroase. Efectele violenţei armate vor avea un impact mult mai puternic asupra populaţiei civile şi opiniei publice.

Folosind încărcături nucleare, rachetele de teatru ar putea înscrie şi dimensiunea operativă în scenariile războiului nuclear global, cu momentele sale de escaladare, începând cu first use ori first strike. Spaţiul strategic aparţine încă armelor nucleare strategice de descurajare, însă se produc mutaţii interesante şi în conceptul descurajare. Pe de o parte, se diversifică şi miniaturizează loviturile nucleare, pe de alta, apar informaţii despre arme convenţionale cu efecte strategice. Toate acestea măresc probabilitatea izbucnirii războaielor între superputeri, deoarece se întrezăreşte alternativa limitării confruntării între ele pe alte teatre, iar propriile teritorii ar fi expuse unor distrugeri asumate, deci acceptabile. Aşa s-ar putea explica şi tonul unilateral ultimativ al oficialilor S.U.A. în raport cu Rusia, China şi Iran, şi comentariile despre aliaţii europeni ale preşedintelui Donald Trump, care ştie bine că rachetele ruseşti nu pot fi contracarate decât cu mijloace americane instalate pe continent, şi ideea armatei europene ca soluţie pentru evitarea transformării Europei în ostatic ş.a.m.d. Viitorul ne va lămuri.

Am fost şi suntem în continuare martori ai unor războaie hibride. Ele vor domina multă vreme relaţiile de putere în lume, vor deveni mai subtile şi, în dinamica atingerii unor scopuri majore, ar putea înlocui pe viitor conflictele clasice interstatale. Competiţia geopolitică internaţională generează firesc şi polarizări politice interne, care, la rândul lor, creează realităţi contradictorii, suficiente pentru a amorsa situaţia internă într-un eventual stat ţintă. Generarea războaielor hibride este dominată de exercitarea concertată şi coordonată a unor presiuni geopolitice, politice, diplomatice, economice, financiare, informaţionale etc. pentru a accentua vulnerabilităţile unei comunităţi ori ale unui stat. Vulnerabilităţile, adică acele realităţi insuficient protejate, sunt uşor de manevrat pentru a produce destabilizări progresive. Războaiele hibride pot fi cu greu încadrate în canoanele dreptului internaţional, mai mult sunt favorizate de oportunismele, ipocrizia şi dublele standarde atât de des întâlnite în practica internaţională. Quod licet Iovi, non licet bovi este constatarea Romei antice, nu surprinderea realităţilor de astăzi, unde fiecare actor internaţional speră ca finalul să-l găsească în tabăra învingătoare.

Războaiele hibride sunt pregătite timp îndelungat, factorii generatori potenţaţi şi orientaţi cu atenţie, energiile se acumulează şi polarizează progresiv până în momentul exploziei. Războiul informaţional îşi modifică rapid dominantele, în funcţie de evoluţiile din spaţiul confruntării, se radicalizează poziţiile actorilor internaţionali, organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale ş.a.m.d. Pentru apărarea unor valori sacre ale democraţiei, de pildă, se încalcă altele aparţinând aceluiaşi exerciţiu democratic. Apar apoi clasicele poziţionări internaţionale opozabile, care reflectă interese geopolitice majore, mai puţin premise pentru soluţii politice durabile. Peste toate acestea plutesc realitatea concretă a confruntărilor interne şi perspectiva folosirii în forme diverse a violenţei armate, inclusiv a intervenţiilor militare din exterior. Este ceea ce se petrece acum în Venezuela, după ce situaţia a fost din timp pregătită cu ajutorul străzii şi în cadrul unor exerciţii ale democraţiei. Acum ne aflăm în faza în care preşdintele ales este contestat. Unii actori internaţionali importanţi nu-l mai recunosc. Alţii îi cer să iniţieze alegeri anticipate, deci îi recunosc ultimativ rolul şi legitimitatea, dar exercită presiuni respectând aparenţele exerciţiului democratic. Opozantul este recunoscut într-o funcţie pentru care nu a fost ales, alţii, tot mai puţini, cer respectarea ordinii internaţionale, iar vecinii caută soluţii pentru a se asigura împotriva unor potenţiale complicaţii. Oricând de-acum încolo este posibilă invocarea unui pretext pentru o intervenţie armată în sprijinul valorilor democraţiei, fără nicio îndoială.

Tehnologia războaielor hibride se perfecţionează continuu, puţini sunt cei care se pot considera invulnerabili, strada - acest câştig colosal al oricărei societăţi democratice - va deveni un combatant tot mai greu de controlat în desfăşurarea lor, fenomenele destabilizatoare - tot mai sofisticate. Ameninţarea cu violenţa armată va suferi modificări importante. În viitor, intervenţia militară clasică ar putea fi înlocuită cu lovituri rapide şi prin surprindere cu rachete, inclusiv cu cele de teatru. Rachetele vor constitui, când va fi nevoie, cel mai potrivit instrument pentru distrugerea potenţialului de putere al adversarului, fără operaţii militare costisitoare şi riscante, chiar dacă acel potenţial înseamnă obiective şi populaţie necombatantă. Aşa s-a întâmplat în Iugoslavia, la fel a fost iniţial în Siria, unde teroriştii au iniţiat violenţa, armata a intervenit, apoi acolo lucrurile au luat cu totul altă întorsătură. În Siria ni s-a oferit şi un exemplu al modului în care împotriva unei grupări teroriste, apărute nu se ştie de unde, acţionează de ani de zile armata statului, alte organizaţii siriene, forţe speciale ale multor puteri militare şi forţe aeriene ale superputerilor. Nimeni nu a explicat convingător care au fost sursele puterii Statului Islamic şi ce se va întâmpla cu ele după ce organizaţia va fi declarată învinsă, probabil cu mult spectacol.

În perioada de preaderare politicienii noştri nu încetau să demonstreze cât va câştiga securitatea europeană prin extinderea alianţei la Marea Neagră, ignorând pur şi simplu realitatea strategică că pentru Rusia, cu vechi tradiţii în susţinerea propriilor interese strategice, este o zonă vitală, mult mai importantă decât pentru S.U.A. Astăzi România este membră N.A.T.O., americanii sunt, în sfârşit, aici şi peste tot prin jur, dar cele mai mari îngrijorări vin exact dinspre Pontul Euxin, adică din zona care trebuia să genereze securitate. Pentru a salva aparenţele, Alianţa Nord-Atlantică trimite din când în când în zonă câte o navă sau un avion, spre îmbărbătare, la fel ca pe timpul bipolarităţii, când dorea să inflameze atmosfera. Estimările naţionale au avut grijă să mascheze realitatea că principala problemă a securităţii la Marea Neagră este competiţia militară ruso-americană. Acum, pentru România, Rusia nu există decât ca actor estimat colectiv, de către organizaţiile din care facem parte. Între statul român, suveran şi independent, şi vecinul eurasiatic estic nu există de ani de zile dialog politic, nici măcar simbolic. Ca lucrurile să fie clare, superputerile nominalizează direct ţara noastră în competiţia lor strategică, cu indicatori cât se poate de concreţi. Oficiali americani declară România aliat de nădejde, cei ruşi o consideră stat ai cărui politicieni acţionează împotriva intereselor lui reale. În această competiţie noi nu controlăm decât geografia.

Pare surprinzător că elita politica românească nu a luat în calcul reacţia Rusiei - superputerea nucleară -, când trupe şi tehnică de luptă americane vor ajunge în imediata proximitate a teritoriului ei. Tot aşa de surprinzătoare pare şi uşurinţa unanimă cu care a acceptat regenerarea în Est a dezamorsatei competiţii militare sovieto-americane din centrul continentului. Probabil tentaţia cailor mari a fost mai puternică. Această mutare strategică a permis ca state central şi vest-europene să ajungă în relativa linişte oferită de adâncimea spaţiului confruntării. Aflate în afara contactului direct cu potenţialul inamic, ele au oferit generos României onoarea de a se afla la contact. Propaganda românească a folosit tot arsenalul posibil pentru a camufla această realitate. Politicienii români au ales acest mod de acţiune exact în perioada în care, în Europa, carierele liderilor politici încă se construiau prin susţinerea reducerii competiţiei militare. De fapt, nimic nu este surprinzător. La noi generaţia politică post-decembristă a speculat tocmai competiţia ruso-americană, stimulând-o după posibilităţi, încurajată de cei interesaţi ca o eventuală confruntare să fie cât mai departe de propriile teritorii. Pentru această generaţie de politicieni, surprinzătoare este doar realitatea că tot ea - şi nu cele care vor urma - este nevoită să rezolve probleme la geneza cărora a contribuit. Şi nu are soluţii. Dar surpriza nu ar trebui să fie surpriză, pentru că s-a mai întâmplat.

De asemenea, s-a trecut sub tăcere faptul că pe timpul bipolarităţii ţările membre N.A.T.O. aveau poziţii foarte diferite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, tocmai pentru a nu tensiona inutil atmosfera. Unele găzduiau trupe şi obiective militare importante, altele doar comandamente aliate, unele şi-au oferit teritoriul pentru arme nucleare tactice şi de teatru, altele s-au ferit să-şi asume acest risc. Islanda nu dispunea de armată proprie, Franţa avea pe teritoriul ei doar forţe naţionale, inclusiv nucleare etc. Alianţa Nord-Atlantică a funcţionat, iar în bună măsură situaţia este la fel pe teritoriile vechilor state membre. Chiar şi după reînceperea lărgirii au existat un timp mecanisme de colaborare între N.A.T.O. şi Rusia, inclusiv la Marea Neagră. Totul s-a schimbat din momentul apariţiei primelor declaraţii despre iminenţa instalării pe teritoriul României, apoi în Polonia, a rachetelor scutului antirachetă. Au urmat, apoi, desfăşurări şi dezvoltări ale efectivelor terestre şi aeriene americane şi N.A.T.O. în zone care ar lăsa puţine state fără reacţie. Dacă ne amintim bine, când rachete sovietice au fost descoperite în Cuba acum câteva decenii, lumea a fost cât pe ce să sară în aer. Dar acela a fost şi momentul de început al destinderii, cu efectele ei globale.

La competiţia S.U.A.-Rusia, România nu poate participa decât punându-şi teritoriul la dispoziţie, armata ei nu contează în raportul de forţe ce se profilează, cu atât mai puţin în războiul de la distanţă. A fost şi altădată într-o asemenea situaţie. Singurul element de putere real oferit de ţara noastră este teritoriul său, pus la dispoziţia unui stat care nici măcar nu-şi mai ascunde ostilitatea faţă de Rusia. Am intrat, astfel, în veşnicul cerc vicios creat în asemenea situaţii: pentru a elimina percepţia ameninţării se escaladează acumulările militare care, până la urmă, transformă percepţia în realitate. Dintr-un asemenea cerc nu se poate ieşi decât prin mijloace politice.

Paradoxal, dar sub directul control al viitorilor aliaţi şi cu contribuţia generoasă a tuturor responsabililor noştri, Armata României, cea care ar trebui să constituie elementul dinamic central al puterii militare a statului român, a fost redusă la statut de simbol. Într-un anumit fel, se poate spune că pentru noi, dimensiunea militară a Tratatului de la Paris din 1947 abia acum un deceniu s-a finalizat. Pornind de la datele publice, construcţia militară a Armatei României este adusă la nivelul comandamentelor de divizie, adică la cel tactic. Acesta este eşalonul la care conducerea ei se pregăteşte în mod real de ani de zile. Datele apărute despre viitoarele înzestrări ale trupelor terestre sugerează că tot nivelul tactic este vizat, nicidecum războiul de la distanţă. Forţele aeriene şi navale depind de parametrii spaţiali ai armelor cu care sunt echipate. Putem presupune că cele câteva avioane F-16 dispun de rachete care le-ar permite să acţioneze la distanţă, dar într-un conflict major ele se vor epuiza din primele minute. Rachetele Patriot sunt destinate combaterii unei categorii specifice de ţinte. Corvetele care vor veni cândva ar trebui să aibă în vedere că oponentele lor ruseşti sunt înzestrate şi cu rachete Kalibr, ce le oferă performanţe specifice categoriilor superioare de nave etc.

Cam aceasta este situaţia Armatei iubite de toţi politicienii şi căreia în Constituţia României, în Articolul 118, punctul 1, i s-a ordonat: Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. În trei decenii s-au produs mutaţii interesante. Pe măsură ce Armata României se diminua, iar înzestrarea i se uza fizic şi moral, spectrul misiunilor ei constituţionale se lărgea. Acum, aceasta este Armata care va fi nevoită să facă faţă primei lovituri cu foc masate asupra teritoriului României şi să o apere până când vor sosi forţele de reacţie aliate, în cazul declanşării unui conflict la Marea Neagră. Ironie a sorţii, înainte, când Armata României avea de îndeplinit doar prima categorie de misiuni din articolul constituţional, dispunea de patru comandamente de armată şi unul pentru organizarea a ceea ce astăzi se cheamă joint operations.

Desigur, opinia publică românească ar trebui să simtă siguranţa oferită de prezenţa militară a superputerii aliate pe teritoriul său, dar reacţiile la fiecare puseu al competiţiei ruso-americane lângă graniţele noastre sugerează că lucrurile nu stau aşa, chiar şi în rostirea unor vechi propagandişti. Este bine să ştim că acele forţe, la fel ca şi celelalte desfăşurate în estul Europei, au fost şi vor fi în continuare dezvoltate într-o concepţie gândită pentru a îndeplini interesele strategice ale S.U.A. raportate la Rusia, iar natura lor şi cantitatea sugerează că nu apărarea teritoriului continentului este prioritatea acelei gândiri, ci supunerea lui unei curse de durată. Cu cât prezenţa acestor forţe va fi mai aproape de graniţa confruntării, cu atât se măreşte numărul mijloacelor destinate a le lovi şi cu atât efectele la ţintă vor fi mai serioase. De asemenea, dincolo de încrederea oferită de Articolul V, dacă-i citim cu atenţie textul în care suntem îndemnaţi să credem, vom constata că el ascunde multă diplomaţie, nu angajamentele clare pe care ni le-am dori.

Am putea crede că lucrurile sunt sub control, că realităţile militare la Marea Neagră oferă garanţia că nimeni nu poate fi sigur de victorie, deci nimeni nu va ataca. Aşa s-a întâmplat în timpul Războiului Rece în spaţiile bine delimitate şi respectate cu stricteţe după Potsdam. Dar ne-am înşela. Şi atunci restul lumii a fost plin de conflicte militare în care superputerile erau implicate. Astăzi violenţa armată se manifestă în Europa, adică în spaţiul acoperit de Tratatul de la Washington. Competiţia militară de la Marea Neagră se adaugă altora dintre cei doi în alte zone, se alătură competiţiilor cu alţi actori ai lumii şi completează competiţiile la fel de evidente în alte dimensiuni ale activităţilor umane. În aceste jocuri sunt implicaţi şi aliaţi importanţi ai S.U.A., nu întotdeauna de aceeaşi parte a baricadei. Astăzi se manifestă din plin şi alte emergenţe strategice, poate nu încă la nivel global, dar cu influenţe vizibile la niveluri regionale şi locale. Unele se produc chiar în proximitatea Mării Negre.

Astăzi sunt tot mai numeroşi actorii internaţionali care simt că a sosit şi pentru ei momentul aşteptat îndelung. Lumea este dominată de fenomene globale în care se urmăreşte obţinerea de avantaje strategice pentru decenii. În perioada bipolarităţii acele avantaje fuseseră obţinute în patru ani de război, oficializate prin tratatele postbelice, iar beneficiari principali, cel puţin în Europa, au fost doar doi actori, timp de aproape o jumătate de secol. Zilnic vedem cum procesul obţinerii de avantaje este contracarat de altele, competiţia este globală, participă mulţi actori şi nu există decât vechile reglementări ale bipolarităţii interpretate unilateral.

Întotdeauna în procese de asemenea anvergură s-a folosit violenţa armată pentru a obţine succese rapide în locul unor evoluţii îndelungate şi epuizante, iar perspectiva antinomiei câştig-pierdere determină o anumită logică a evenimentelor, deloc surprinzătoare.

Notă: Dr. Nicolae Dolghin, Expert Asociat A.E.S.G.S.[1]

Colonel în rezervă, doctor în ştiinţe militare, cercetător ştiinţific I. A absolvit Universitatea Bucureşti şi Academia Militară. După 1990 a urmat cursurile Academiei Militare a Statului Major General al Federaţiei Ruse (1990-1992), pentru probleme de strategie militară, şi ale Colegiului „George C. Marshall” din Germania (1995), pentru cele de securitate. A îndeplinit diferite funcţii în structurile Ministerului Apărării Naţionale și în Administrația Prezidențială. Autor de studii şi analize în domeniul apărării publicate în revista „Gândirea Militară Românească”. A fost coautor şi coordonator de lucrări apărute sub egida Editurii Militare. După trecerea în rezervă a activat, între 2001-2008, ca cercetător științific, şef de secţie şi director ştiinţific al Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate din Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. Este autorul unor lucrări științifice (Geopolitica: dependenţele de resursele energetice, Spaţiul şi viitorul războiului) şi studii publicate în revistele „Impact Strategic” și „Gândirea Militară Românescă”, coautor de lucrări, studii şi analize publicate de către Editura U.N.Ap. „Carol I”. A participat cu comunicări la dezbateri pe probleme de securitate în cadrul unor sesiuni ştiinţifice, seminarii şi mese rotunde în ţară şi străinătate[1].

Grafica - I.M.