Bushido (Codul Samurailor)

Din anul 900 e.n. guvernul central al Japoniei nu a mai putut menţine ordinea şi liniştea datorită insecurităţii provocate de foamete şi dezorganizarea adminstrativă. De atunci aproape toată perioada feudalismului a fost permanent sfâşiată de războaie şi acţiuni militare desfăşurate în plan local. Era firesc ca protagonştii acestui fenomen conflictual se se organizeze într-o castă, şi asfel ei au devenit bushi, bu-ke (luptători) sau mai cunoscuţii samurai. Ei luptau sub comanda unor nobili daimyo care la rândul lor se subordonau shogunului, termen ce însemna în ierarhia acelor timpuri general-comandant al unei întinse regiuni administrative. Acestă restructurare militară avea ca scop apărarea castelelor şi proprietăţilor de invazia unităţilor politico-militare aflate în opoziţie de interese. Odată cu acest prilej al rivalităţilor, sa constituit această castă a samurailor cu un rol şi un statut special în viaţa socială japoneză. Aceşti luptători datorau supunere nobilimii şi conducătorului daimyo astfel că în timp, relaţiile lor cu societea în general şi cu nobilii în special sau cristalizat într-o dimensiune atitudinal-filosofică ce a luat forma unui cod contractual de conduită şi acţiune ce se raporta la stăpânirea de sine şi respectul faţă de societate. Bushido sau Calea Samurailor se originează în codul etic şi moral al samurailor Japoniei medievale, reprezintă cavalerismul absolut şi este o floare spirituală a preceptelor morale la fel de specifică pământului Japoniei precum este floarea cireşului. „Printre flori, floarea de cires; printre oameni samuraii", sunau consideraţiile în acele vremuri la adresa acestor luptători de excepţie. „Preceptul cel mai de seamă în codul samuraiului este sentimentul dreptăţii. Nimic nu este mai respingător pentru un samurai ca acţiunile ascunse şi faptele necinstite.Curajul era considerat virtute doar atunci când întrebuinţat în apărarea dreptăţii. Aspectul spiritual al vitejiei este manifestat prin linişte, calmul minţii, liniştea fiind «curajul în repaus», adică manifestarea statică a bravurii după cum acţiunile curajoase sunt dinamice. Un om cu adevărat curajos este totdeauna liniştit, el nu este niciodată impresionat, nimic nu tulbură seninătatea spiritului său. În focul luptei el rămâne rece, în mijlocul pericolelor el rămâne calm. Cutremurele nu-l emoţionează. El îşi bate joc de uragane."[10]. Japonezii admiră pe cel care rămâne netulburat, pe cel care poate să compună un poem în timpul în care un pericol îl ameninţă sau care cântă în faţa morţii. Această stăpânire de sine, netrădând nici un tremur în scris sau în voce, este considerată ca un indiciu al unui temperament superior a unei minţi vaste „Yoyo" după expresia japoneză. Bushido promova bunătatea şi simţul compătimirii, acesta consta din generozitate, mila pentru alţii, sentimente umane care au fost întotdeauna recunoscute ca fiind virtuţile supreme cele mai înalte atribuite atribuite sufletului omenesc. Deasemenea samuraii erau ataşaţi sincerităţii şi de aceea „Bushi-do ichi-gon" adică cuvântul unui samurai, constituia o garanţie puternică de adevăr. Cuvântul său era considerat de o aşa mare valoare încât angajamentele erau făcute fără înscrisuri, căci garanţia unui înscris era considerată a nu fi demnitatea unui samurai. Sabia Katana era considerată sufletul samuraiului şi purtarea ei la brâu constituia un simbol asupra ceea ce se găsea în inima şi în mintea sa adică: „devotament şi onoare". Simţul onoarei implica o vie conştiinţă a demnităţii şi devotamentului care constituia cheia de boltă a regimului feudal japonez. Povestea, celor 47 de ronini este o legendă, dar are la bază o întâmplare reală şi, este una din cele mai onorante şi mai reprezentative legende ale Japoniei unde se vorbeşte despre credinţă şi fidelitate ca exemplu de comportament social. Ca atitudine cotidiană samuraii trebuiau să degaje stăpânire de sine şi siguanţă în orice împrejurare, nefiind de demnitatea unui samurai să îşi trădeze emoţiile. Această stare psihologică „de oţel" se evidenţia şi în momentele în care onoarea se considera a fi definitiv pierdută. Atunci samuraii îşi făceau harakiri sau sepukku şi intrau în istorie dându-şi singuri moartea. Cunoscuta poveste a celor 47 de ronini îşi deapănă firul despre devotamentul samuraiului Oishi şi despre nobleţea luptătorilor săi care în anul 1701 se transformă fără vrerea lor peste noapte, în ronini (adică samurai fără conducător) pentru că stăpânul lor Asano, un daimyo, provocat fiind de Kira unul din slujbaşii shogun-ului, este obligat să îşi apere onoarea şi astfel scoate sabia în castelul shogun-ului, faptă interzisă de legile feudale ale shogunului şi astfel este obligat să-şi facă hara-kiri. Oishi şi oamenii săi, potrivit tradiţiei şi legii, sunt însă nevoiţi să îşi razbune stăpânul prin eliminarea celui care l-a ofensat şi aşa intră în legendă devotamentul samurailor din acele vremuri şi o poveste despre prietenie, dragoste, fidelitate şi datorie[11]. Această legendă este cea mai respectată, mai cunoscută occidentalilor şi care demonstrează din plin spiritualitatea japoneză, astăzi fiind una din cele mai faimoase povestiri japoneze despre trecutul glorios şi onorabil al Japoniei. Celebrul autor contemporan Inazo Nitobe concluzionează cu privire la continuitatea acestui fel de a fi al japonezilor în stilul zen: „Fiind un cod etic independent, Bushido va dispărea, însă puterea lui în lume nu va pieri, şcolile lui de curaj şi onoare civică vor fi demolate, dar lumina şi gloria lui vor supravieţui ruinelor lor. Ca şi floarea lor simbolică, după ce va fi luat de vânt, înspre cele patru zări, el încă va mai binecuvânta omenirea, cu parfumul cu care va îmbogăţi viaţa. Secole mai târziu, când adepţii lui vor fi cu toţii îngropaţi şi numele lui va fi uitat, parfumul lui va veni plutind în aer aşa cum, de pe un îndepărtat şi nevăzut munte, «marginea drumului se uită prelung înspre ceea ce este dincolo de ea»"[12].

Ninja: Cunoaşterea Secretă (Mikkyo)

Dacă samuraii şi codul Bushido reprezintă partea pozitivă şi onorabilă, eficienţa absolută în Japonia medievală era asigurată de de luptătorii „umbră" shinobi sau mai cunoscuţii ninja. Când soarta în politică sau acţiunile militare era potrivnică, ca ultimă soluţie erau angajaţi ninja pentru a aduce victoria şi a restabili armonia. Pentru a atinge această eficienţă de acţiune luptătorii ninja erau antrenaţi şi educaţi în spiritul Mikkyo (cunoaşterea budistă secretă) încă din copilărie ajungând astfel în maturitate la desăvărşirea artei ninjutsu. Originile acestor maeştri ai spionajului se pierd în negura vremurilor, dar dacă legendele shinto ne spun că luptătorii ninja „se trag din tengu, demonii înspăimântători cu nasul lung, jumătate om jumătate cioară"[13], astăzi ştim, că ei s-au format la şcoala creată de luptătorii chinezi fugiţi din China în timpul dinastiei Tang în anul 900. Ei erau cei care preluând tehnicile de stăpânirea minţii şi a corpului fizic de la yamabushi-preoţii războinici şi de la senin gyoja-luptătorii asceţi, au învăţat pe japonezi această artă. Mai târziu, preoţii chinezi Kaishin Doshi, Gamon Doshi, Kasumikage Doshi şi discipolii lor japonezi au fost inţiatorii primelor şcoli (ryu) unde s-au dezvoltat clanurile ninja. Ca exemplu în acest sens amintim pe „...Daisuke Tokagure care în urma unor bătălii duse în anul 1162 împotriva unor forţe superioare a pierdut totul inclusiv statutul de samurai. Fugind s-a ascuns în pădurile şi în mlaştinile peninsulei Kii. Acolo el a întâlnit un alt fugar, pe preotul războinic Kain Doshi care fugise din China datorită revoltelor şi războiului. Împreună au fundamentat un nou concept despre arta războiului precum şi despre perfecţionarea fizică şi spirituală a luptătorilor."[14]. Mai târziu Daisuke a rafinat împreună cu discipoli săi conaţionali aceste cunoştiinţe militare şi spirituale înfiinţând şcoala Tokagure-ryu, devenind astfel primii ninja. Organizarea unui astfel de ryu (şcoală) era structurată pe trei nivele. În fruntea şcolii se afla un jonin care controla activitatea şi care hotăra preţul acţiunii, unde şi cum se vor implica în conflictele ulterioare. Un jonin era un păstrător al amoniei în acea regiune şi avea identitatea protejată în mod absolut deoarece rolul şi statutul său era necunoscut majorităţii oamenilor acelui clan, şi deci chiar torturaţi fiind nu-i puteau dezvălui identitatea. Al doilea nivel în ierarhia ryu-lui era reprezentat de chunin adică oamenii de mijloc care se ocupau cu organizarea tactică acţiunilor propriu zise şi făceau legătura cu oamenii din teatrul de operaţii care se numeau genin sau luptătorii ninja din teren. Astfel că, în secolul al XIV-lea, aceste organizaţii secrete au ajuns la performanţa de a controla ţinuturile Iga şi Koga[15]. Declinul acestor maeştri ai artei militare a început în 1581 când generalul Nobunaga a condus o puternică armată ce a zdrobit clanurile ninja chiar în fiefurile lor din munţi. Ultima acţiune consemnată oficial a fost în 1853 când ninja Yasusuke Swamura[16] a realizat cu succes misiunea de infiltrare la bordul navei amiral a flotei „vapoarelor negre" a amiralului Matthew Perry care venise în Japonia pentru a-i bombarda porturile şi ai sili să deschidă pieţele comerţului extern. În epoca modernă odată cu apariţia culturii occidentale japonezii au început să se bazeze tot mai mult pe filosofia economică de comerţ şi producţie pentru a-şi asigura securitatea şi bunăstarea generală a poporului, dar nu au renunţat definitiv la studiul artei ninjutsu cunoştiinţele secrete fiind încredinţate din generaţie în generaţie mai departe cu sfinţenie de maeştri ca Masaaki Hatsumi un om al zilelor noastre care împărtăşeşte arta ninjutsu elevilor săi la Noda Cyty în apropiere de Tokyo echilibrând astfel ciclul yin yang şi promovând armonia.

Budo (Calea războiului)

Reprezintă sincretismul artelor marţiale japoneze cum ar fi: Karate-do, Ju-Jutsu, Judo, Aikido, Kendo, Iaido, Kyudo, Nin-jutsu, etc. Bu însemnând război iar Do calea, în traducere directă ar fi calea războiului. Artele marţiale tradiţionale japoneze sunt foarte diversificate nu doar ca stil ci şi în ceea ce priveşte variantele diferite în cadrul aceluiaşi stil, de exemplu: Karate-Do cuprinde peste 20 stiluri diferite; Ju-Jutsu cuprinde câteva zeci de stiluri mai mult sau mai puîin tradiţionale, etc. Esenţa artelor marţiale este lupta cu mâinile goale (neânarmate) împotriva oricarui gen de agresiuni. Lupta cu armele nu poate fi înteleasă şi insuşită daca nu înveţi mai întai sa-ţi cunoşti şi să-ţi stăpâneşti trupul şi spiritul; armele fiind considerate ca o prelungire trupului, respectiv a braţelor[17]. Artele marţiale tradiţionale înseamnă educaţie, filosofie, mod de viaţă, cunoaştere de sine, modalitate de a trăi în armonie cu natura şi cu cei din jurul tău, şi nu trebuie confundate cu sportul. Sumo este o artă marţială originară din Japonia. Uriaşii luptătorii de sumo se întrec pe un ring circular numit dahyo care are un diametru de 4,5 m. Luptătorul care depaşeste perimetrul acestui cerc pierde confruntarea. Sumo este considerat ca fiind o artă marţială cu specific naţional japonez, având elemente rituale care fac trimitere în religia shinto şi având o vechime de peste 2000 de ani ca artă marţială. Kyudo este calea tirului cu arcul şi una din cele mai vechi şi respectate arte marţiale japoneze. În decursul veacurilor războinicii samurai s-au inspirat din arcul mongol, mărindu-i mult dimensiunile pentru a crea o armă capabilă în tragerea la ţintă pe distanţe mari şi cu precizie. Arcul japonez a fost utilizat în luptă între secolele al XII-lea şi al XVI-lea în timpul numeroaselor războaie consemnate în timpul primelor secole ale Japoniei. Treptat, samuraii aparţinând diverselor şcoli (ryu) au dezvoltat o tehnică specială de tir cu arcul (kyujutsu) îmbunătăţindu-şi uimitor performanţele. Iaido este arta luptei cu sabia de samurai, katana care se află la loc de cinste în mitologia Japoniei încă de la începuturi. Astfel se spune că Izanagi unul din zeii creaţiei a agitat haosul primordial cu o sabie, din picăturile de noroi scurse pe pământ ivindu-se insulele Japoniei. Cel mai cunoscut şi indragit samurai al Japoniei a fost roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare. El avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen. Kendo artă marţială tradiţională în Japonia denumită şi calea sabiei îşi trage originea din kenjutsu şi kenomichi. În epoca Meiji 1868-1912 mai precis în 1876 când samuraii n-au mai avut dreptul să poarte sabie Kenkichi Sachibara 1930-1894 transformă kenjutsu în kendo ca variantă sportivă a acestuia pentru antrenamentul fizic şi mental al tinerilor. Termenul propriu zis de kendo a fost folosit mai târziu în 1900. Cu o vechime de peste 2.000 de ani, ju-jitsu este considerată arta supleţii şi originea tuturor artelor marţiale japoneze. Ju-Jitsu era pentru samurai o armă la fel de bună ca şi sabia. Ju-Jitsu a fost sistematizat in 1532 de catre printul Hisamori Takenauchi. Astfel, datorită poziţiilor de bază, blocajelor, parărilor, loviturilor de mană, picior, cap, prizelor, proiectărilor, tehnicilor de luxare şi rupere a oaselor, pârghiilor, cunoaşterii celor mai importante puncte vitale precum şi a atacurilor asupra acestor puncte, imobilizarilor şi fixărilor etc. Ju-Jitsu a ramas până în zilele noastre cea mai eficace formă de apărare putând fi practicat de oricine. Un sport modern care a evoluat din ju-jitsu şi a fost intemeiat de maestrul Jigoro Kano în secolul XIX în anul 1882 este judo. Acesta a eliminat elementele periculoase din acţiune pastrând doar tehnicile care se pretau competiţiilor sportive. Ju desemnează supleţe, sau a nu te opune cu forţă adversarului. La ora actuală Judo este un sport olimpic practicat în dojo (sală) de bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 5 şi 80 de ani cu multe campionate locale si internaţionale. Poate cea mai spectaculoasă si dinnamică artă marţială este karate - lupta cu mâinile goale. Pornind de la definiţia de specialitate karate are ca înţeles acţiunea defensivă a mânilor şi picioarelor unui practicant neânarmat care reuşeşte să neutralizeze unul sau mai mulţi adversari eventual înarmaţi. Dar karate este în primul rând o şcoală a vieţii care transformă personalitatea practicantului şi o îmbogăţeşte spiritual şi fizic. Spiritul karate-ului a fost conturat de Gighin Funakoshi care definea astfel viaţa unui luptător „karate începe prin muncă şi perseverenţă şi se termină prin modestie şi respect". Printre alte concursuri de gen, actual în Japonia se desfăşoară cel mai mare eveniment care aduce la un loc pe toţi copii practicanţi de karate. În cadrul acestui concurs desfăşurat la Tokio se observă bucuria şi determinarea competiţională a micilor sportivi care sunt beneficiarii unui stil de viaţă sănătos şi integrat, parinţii declarând presei schimbările benefice de tonus fizic şi mental al fiilor lor. Şi la noi în ţară există o puternică mişcare constructivă a karate-ului care reuneşte mai multe stiluri de luptă. Este deosebit de interesant faptul că în România practicarea acestei arte marţiale numără cei mai mulţi sportivi legitimaţi după fotbal. Calea armoniei interne sau Aikido a fost creată de Morihei Ueshiba în 1942 şi este o artă marţială pacifistă neutilizându-se aici atacuri ofensive. Concepţia acestei arte fost sintetizată din stiluri de Ju-Jitsu şi Aiki-Jutsu" arte marţiale japoneze accentuat spiritualizate încă din vremurile trecutului. Deoarece în evul mediu oriunde se puteau petreceau lupte sau confruntări violente cunoaşterea tehnicilor de Kuatsu, arta reanimării, era obligatorie şi se mai studiază şi astăzi deoarece în timpul antrenamentelor pot aparea accidentări în care unul dintre participanţii poate primi o lovitură asupra organelor genitale, asupra plexului solar, la tamplă, etc. Aplicarea tehnicilor de reanimare este obligatorie şi vitală în aceste situaţii limită[18]. O parte a acestor tehnici s-au pierdut de-a lungul timpului aşa încât ceea ce se cunoaste acum este doar o mică parte a vechii arte a reanimarii care era cunoscută şi practicată de vechii samurai. Astăzi putem observa că budo în ansamblul său a renunţat la acţiunea directă, devastatoare şi profund negativă asupra omului păstrând în concepţie latura pozitivă spirituală de luptă şi care este cel mai greu de adus în performanţă. Astfel pozitivarea acestei filosofii de viaţă transformă în sens pacifist tradiţia vechilor samurai adaptând-o la cerinţele noilor vremuri.
---------------------------------------------
[10]Inazo Nitobe., Bushido: Codul Samurailor, Bucureşti, Editura Princeps, 1991 p.11-15 (selectiv)
[11]idem, 1991 p. 65
[12]Inazo Nitobe., lucr. cit., p. 93
[13]Stephen K. Hayes., Ninja: Arta secretă de luptă, Bucureşti, Editura Monia Delfin S.R.L., 1994, p. 8
[14]Idem, p. 9
[15]Ibidem, p. 12
[16]Ibidem, p. 17
[17]Dan Deliu, Karate Do, Bucureşti, Editura ANEFS, 2000, p. 26
[18] http://ro.wikipedia.org/wiki/