Odată cu schimbarea condiţiilor socio-economice de viaţă, fenomen petrecut în ţara noastră într-o progresie geometrică pe parcursul ultimilor 27 de ani, a inclus, printre alte transformări structural-calitative, şi o modificare experimental-continuă a metodologiilor tradiţionale utilizate în sistemul de învăţământ. Astfel, de-a lungul timpului, în multe unităţi şcolare, s-a renunţat la normele consacrate dar şi necesare de etică şi morală. Această transformarea pivotat pe relativitatea continuă a cadrului legal, dar şi pe rotaţia democratică a cadrelor de decizie din ministerul de resort, cu alte cuvinte în majoritatea situaţiilor la conducerea ministerului s-au aflat nişte iluştri „nimeni” numiţi politic şi înarmaţi cu o înduioşătoare lipsă de expertiză în decizii.
Începând cu anul 1989, prin apelul la „democraţia participativă” în raporturile educaţionale dintre principalii actanţi, elevii, părinţii şi profesorii, s-a creat efectul pervers de viciere gravă a fondului esenţial şi vital de funcţionare a şcolii adică acea structură de etică și regulamente școlare care generau eficienţă, seriozitate şi performanţă educaţională. Ulterior acestor transformări „civilizatoare” la nivelul spaţiului şcolar, au apărut treptat diverse abordări flexibile, moderne, dar şi foarte „democratice” ale activităţii educaţionale: manualele alternative, renunţarea la uniforme, introducerea „drepturilor” copilului (norme greşit înţelese de aceştia, dar şi de părinţi), grevele elevilor, conflictele violente între liceeni, înţelese ca o normalitate psihologică a vârstei, ameninţarea cu violenţa a profesorilor mai exigenţi etc. Afacerile internaţionale oneroase pentru înzestrarea cu echipament digital a şcolilor din România au completat tabloul trist şi deprimant al sistemului educaţional românesc. Nu în ultimul rând profesorii au fost descalificaţi ca importanţă a muncii, fiind subapreciaţi la nivel social şi foarte prost salarizaţi comparativ cu alte categorii de angajați ai sistemului general (bate-voi păstorul şi se va risipi turma). Ca o măsură de „apreciere” publică a învățământului în plan politic, ne aducem aminte intervenţia rizibilă (hăhăiala alcolomanică) a unui fost decident politic de ultim nivel, care se dădea pe sine de exemplu vis-a-vis de faptul că a reuşit profesional şi fără efortul necesar de a urma ruta clasică a autorealizării printr-un comportament de studiu onest şi consecvent.
Manualele şcolare au devenit o prosperă, dar şi controversată afacere pentru anumiţi apropiaţi ai sistemului. O disciplină foarte importantă pentru câmpul epistemologic esenţial şi anume Istoria Românilor a fost redusă la o oră pe săptămână, cu justificarea că încarcă programa şcolară. De asemenea, limba latină, fiind etichetată ca inutilă şi vetustă, a fost eliminată definitiv din materiile didactice. Au apărut în schimb materii definite ca foarte importante pentru dezvoltarea elevilor precum: educaţie pentru cetăţenie democratică, educaţie interculturală, educaţie civică sau educaţie pentru „drepturile” copilului. Sigur că şi acestea sunt foarte importante şi completează educaţia generală a elevului până la rafinamentul intelectual necesar unei gândiri corecte politic, dar de asemenea este evident că şi studiul istoriei naţionale este obligatoriu deoarece îl determină şi îl ajută pe elevul român să-şi cunoască identitatea, demnitatea şi statutul între naţiunile europene.
Uneori agresivitatea și violența unor delincvenți din proximitatea unităţilor de învăţământ au influențat viața școlară de așa natură încât a fost necesară intervenția comunității prin forţele de ordine pentru a proteja integritatea și liniștea elevilor din școlile respective. În fapt, unele unităţi de învăţământ au început să fie supuse „asediului” unor adolescenţi „interlopi” care hărţuiau copiii la ore, în pauze sau pe drumul spre casă, provocându-i la acte infracționale sau la consumul de stupefiante. Alteori s-au înregistrat conflicte violente între elevi, soldate cu răniri grave și traume psihice. De fapt în toţi aceşti ani am asistat la recalibrarea sociopsihologică, a unui sistem întreg după cerinţe, europene, globaliste, universale, etc. Aceste asimilări conceptuale s-au soldat la punerea în operă a unor nereuşite arhicunoscute în planul produsului social naţional. Efectele indirecte ale acestor vicisitudini de „sistem” prezintă pentru ţara noastră astfel de valori: elevii au o promovabilitate (pentru anul în curs) de 71%,cea mai mare din ultimii 5 ani. Prezentăm mai jos un tabel al promovabilităţii la bacalaureat pe ultimii 12 ani.
Conform unei statistici a companiei de internet media buzzfeed.com, în anul 2013 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) a efectuat o cercetare la nivel internaţional privind starea de bine şi gradul de fericire a elevilor la şcoală. Potrivit testelor PISA utilizate (teste standardizate ale aptitudinilor şi cunoştinţelor elevilor cu vârsta de 15 ani dintr-o ţară) pentru evidenţierea indicatorilor relevanţi, România s-a plasat pe o poziţie neonorantă (locul 45 din 65 de ţări) la matematică. Această disciplină oglindeşte cel mai bine ca predictor capacitateaelevilor de a urma cu succes o anume specializare sau profesie după liceu.Din totalul elevilor, 40,8% aveau rezultate slabe şi doar 3,2% puteau face faţă cerinţelor ulterioare de formare superioară. Rezultatele acelor teste evaluau, pe lângă matematică şi abilităţile de citire, nivelul general de pregătire în ştiinţele studiate. În cea ce priveşte starea de bine a elevilor şi gradul lor de nefericire în cele mai slabe şcoli din lume România se situa pe locul 6 după următoarele state: 1. Qatar; 2. Argentina; 3. Cipru; 4. Grecia; 5. Slovacia; 6.România; 7. Tunisia; 8. (la egalitate) Rusia şi Muntenegru; 9. Iordania (Cozma, 2014). Aceste evidenţe statistice ne certifică, dacă mai era cazul, că starea de bine şi fericirea elevilor corelează semnificativ cu nivelul de performanţă şcolară şi, ulterior, cu cel de realizare de succes a vieţii profesionale a acestora.
Obiectivul general al acestui studiu vizează soluţiile optime generate de strategiile specifice domeniului și selectarea celor mai bune metode de intervenţie în vederea asigurării unui regim optim de activitate psihică şi fizică a elevilor, părinţilor şi profesorilor în spaţiul şcolii.
Măsuri privind calitatea cadrului didactic: competenţa, potenţial, disponibilitate, motivaţie. Prin cursuri speciale, cercuri de studii şi elaborări de studii, cadrul didactic trebuie să devină competent d.p.d.v. conceptual şi acţional vis-a-vis de tipurile fundamentale de cogniţie şi afectivitate; pe acest fond, decidenţii nivelului central ar trebui să organizeze procesul de învăţare într-un mod similar grădinăritului: cu un decalaj de un mileniu Augustinus de Hipona e.n. 354 şi mai apoi Thoma din Aquino, e.n.1225, în lucrarea cu acelaşi titlu, De Magistro (dascălul), au definit dascălul prin analogie cu grădinarul; el nu formează, nu modulează, nu construieşte gândirea sau personalitatea, ci îi creează condiţiile pentru a se dezvolta (Sf. Augustinus, 1995).
Cadrul didactic de succes operează curent cu distincţia gândire productivă vs. gândire reproductivă; profesia lui trece în domeniul artei, constituind situaţii problematice de tip convergent cu răspuns bine definit de condiţiile problemei şi divergente, cu posibilităţi de răspunsuri alternative. În cazul oricărui conceptal oricărui capitol de ştiinţă, cele două tipuri de sarcini sunt posibile, trebuie preluate, învăţate şi administrate de cadrul didactic. În cazul sarcinilor convergente se apelează la memorie; în cazul celor divergente se face apel la patru capacităţi cognitive: fluenţă; flexibilitate; originalitate şi grad de elaborare. Creatologia are deja la ora actuală 5 domenii şi dintre toate cea mai benefică aplicaţie este învăţământul.
Profesorul de şcoală trebuie să cunoască şi să înţeleagă condiţia natural-instinctivă a învăţării (ca activitate fundamentală, complementară ludicului şi muncii): reflexul de orientare deci reacţia la nou; această condiţie naturală preeexistentă şi în lumea animală, trebuie respectată, stimulată şi îmbogăţită. Învăţarea şcolară până la John Locke, e.n.1632, născut în acelaşi an cu Spinoza se axa pe măsura punitivă (pedeapsă). De-a lungul timpului, practica extinsă a învăţământului popular a continuat tradiţia punitivă, sfidând această benefică condiţie naturală a omului. „Proba de foc” a unui cadru didactic de excelenţă este prezentarea obiectului de învăţământ ca noutate atrăgătoare. Aceasta înseamnă ca, d.p.d.v. energetic, învăţarea şcolară să aibă o motivaţie predominant intrinsecă. În această preocupare de stimulare a creativităţii: (elaborare, originalitate, fluenţă, grad de elaborare şi curiozitate), cadrul didactic trebuie să fie un expert al mijloacelor care facilitează receptarea, memorarea, creativitatea şi motivaţia. În această viziune cadrul didactic trebuie testat periodic după criteriile impuse de „grădinăritul personalităţii” în devenire.
Evaluarea, în accepţiunea personologiei actuale, contribuie la consolidarea demnităţii umane. Contextul organizatoric al acestei noi etici profesionale conduce la o mai înaltă eficienţă a învăţământului iar costurile acestui înalt nivel de exigenţă trebuie să le asigure ministerul educaţiei: cursuri şi cercuri la casele corpului didactic, tabere de vacanţă în staţiuni cu implicarea specialiştilor de talie mondială în domeniu. Cadrul didactic trebuie să fie specialist în socializare, deoarece, aşa cum spunea marele gânditor C.Rădulescu-Motru, „menirea educaţiei este accea de a transforma individualitatea în personalitate” (Suditu, 2013, p.62). Pentru atingerea acestui obiectiv, dascălul trebuie să mobilizeze şi să educe copii în a comunica, colabora, evalua şi a se autoevalua; în relaţia cu familia, trebuie să cunoască în ce fel de model familial trăieşte elevul.
Uneori, datorită nemulţumirilor personale şi stresului acumulat, fără a fi conştienţi vis-a-vis de consecinţe, chiar profesorii generează situaţiile cu potenţial de agresivitate în şcoală. Pentru a evita aceste momente nedorite, se impune integrarea lor, ca şi în cazul elevilor, în programe preventive de monitorizare a stress-ului şi agresivităţii, precum şi a altor tulburări temporare de personalitate. Înţelegerea particularităţilor psihice ale elevilor la vârste şi etape diferite de dezvoltare se realizează prin asimilarea cursurilor teoretice de psihologie, pedagogie şi practică în situaţii solicitante ale gestionării relaţiilor tensionate apărute în interiorul corpului profesoral sau cu elevii-problemă şi părinţii acestora; pregătirea profesorilor în aceste situaţii se dovedeşte cel mai adesea insuficientă.
Soluţionarea problemelor de relaţionare a unor cadre didactice ar fi foarte rapidă şi fericită dacă aceştia ar dobândi abilităţi de comunicare şi empatie, inteligenţă emoţională, de mediere şi rezolvare a conflictelor. În acest sens, conducerea şcolilor ar putea să organizeze cursuri de dezvoltare personală care să includă: focus grupurile, discuţiile Balint şi tehnicile psihodramatice Balint care ar simula situaţiile reale de agresivitate şi de răspuns rezonabil la stimulii agresogeni. Aceste abordări terapeutic stabilizatoare şi responsabile din partea mangementului şcolar ar stimula şi sentimentele de solidaritate şi apartenenţă la colectiv în situaţiile tensionate (Marian apud Cain, 2013).
Ministerul învăţământului monitorizează salarizarea învăţătorilor şi profesorilor prin politica de guvern; însă, de fapt, menirea sa social-istorică este abilitarea cadrului didactic prin competenţă şi ataşament în înfăptuirea unei opere naţionale. În plan ideologic contribuţiile profesorilor trebuie promovate pentru a genera satisfacţie personală, sentimentul împlinirii profesionale şi, nu în ultimul rând, respect din partea comunităţii. De asemenea, trebuie ridicată la nivelul legislativului problema unui nou statut social şi etic al cadrului didactic, nu se poate ca acele persoane care formează şi dezvoltă tinerele mlădiţe ale neamului nostru să fie trataţi sub rolul şi statutul unui vânzător de piaţă. Regulamentele, indicaţiile, grilele de sancţiuni nu se dovedesc a fi factori de progres ai presonalităţii umane cultivate, generatoare de competenţă în şcolile româneşti; cadrul didactic trebuie să beneficieze de asistenţa ministerială pentru a profesa ca personalitate pregnantă prin operă şi prezenţă, în orice cadru social, de la cătun, până la metropolă.
Direcţii de intervenţie în aria sănătăţii mentale la nivelul elevilor.
Este prevăzut de legiuitor în legea 272/2004 la art. 2 alin.(2),că: „Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie”. Acest lucru înseamnă printre altele şi faptul că toate entităţile sociale sunt obligate să îşi dea concursul pentru a asigura drepturile fundamentale şi sănătatea mintală a copilului oriunde şi-ar desfăşura activitatea, deci şi în spaţiul şcolar (sursa net). În acelaşi registru legal, nota de fundamentare privind aprobarea Strategiei naţionale pentru sănătatea mintală a copilului şi adolescentului 2016-2020 defineşte şi justifică realizarea acestor demersuri organizatorice astfel: „sănătatea mintală a copiilor şi adolescenţilor reprezintă o prioritate la nivel european datorită incidenţei crescute a problemelor de sănătate mintală a copiilor şi adolescenţilor şi a consecinţelor determinate de nedepistarea la timp a acestor tulburări.Unul din cinci copii suferă de o problemă emoţională de dezvoltare sau comportamentală, iar unul din opt are o tulburare mintală diagnosticată clinic”.
La şcolarii din ciclul primar, dar şi la elevii din ciclul gimanzial, se pot lista diverse problematici de dezechilibru psihosomatic, însă cele care apar mai frecvent şi cu efecte disfuncţionale majore asupra dezvoltării psihologice a şcolarului sunt următoarele: tulburarea hiperkinetică (ADHD), tulburarea axioasă, tulburările afective (depresie-bipolară, suicid), tulburarea somatoformă, tulburările de conduită, tulburările în legătură cu o substanţă, tulburările alimentare, retardul mental, tulburarea de stres posttraumatic, şi nu în ultimul rând tulburările de învăţare.
Având în vedere că elevii încadraţi în diverse forme şi etape de învăţământîşi petrec o mare parte din timp în activitatea şcolarăşi în grupul unde se simt socializaţi, din punct de vedere psihoterapeutic este de dorit ca toate dezechibrele de dezvoltare sau de sănătate observate să fie remediate de timpuriu, încă de la nivelul colectivităţii, neprovocându-se, pe cât se poate separarea elevilor care necesită terapie, de grupul şcolar, pentru a nu fi etichetaţi sau percepuţi deformat în colectivele din care fac parte. Abordarea problemelor de conduită în mediul educaţional se poate face cel mai adesea cu metoda de intervenţie socio-cognitivă. Această metodă are avantajul că se poate utiliza cu succes la nivel educaţional modificând cu succes manifestările unui set psihobiologic variabil. În diminuarea comportamentelor agresive, intervenţiile social cognitive se vor centra pe: dezvoltarea capacităţii de negociere, a exerciţiului gândirii critice, a luării deciziilor; indentificarea gestionarea şi mecanismele coping a sentimentelor, inclusiv a furiei ;anticiparea consecinţelor nefavorabile ale agresivităţii verbale şi a comportamentului nonverbal; găsirea unor alternative nonviolente conflictului; dezvoltarea unei judecăţi morale autonome; dezvoltarea abilităţilor comunicaţionale (Marian, 2011, p.235).
De asemenea, cercetările în domeniul mentoratelor arată că apariţia unui model de verticalitate morală în viaţa elevului (profesor, instructor, maestru) se constituie într-un factor de anulare a comportamentelor impulsive şi orientarea discipolului pe calea raţiunii şi eticii în toate situaţiile de viaţă. Mentoratul nu se instituie în mod special pentru rezolvarea problemelor comportamentale, dar eficienţa sa este evidentă şi necesară mai ales în cazurile elevilor cu risc delincvenţial şi care provin din familii carenţate. Această formă de suport şcolar şi orientare pedagogică nu este suficientă pentru disciplinarea, stabilizarea şi normalizarea emoţională a elevilor devianţi, aceştia necesitând includerea în programe specializate, dar activitateade sfătuire a elevului pe care o presupune mentoratul poate ajuta foarte mult la scopul terapeutic (Marian,2011, p.241).
Copiii nu manifestă în viaţa de debut atavisme psihologice cu privire la sentimentele de ură, teamă, respingere rasială sau etnică ori, vis-a-vis de proiecţiile religioase tradiţionale zei, diavoli etc. Iniţial ei nu prezintă nici stări de tristeţe, deprimare ori alte emoţii negative. Cine activează aceste reprezentări terifiante în psihicul lor? Bineânţeles că de această „operă” sunt responsabili unii dintre părinţi (total ignoranţi cu privire la efectele de mai târziu), rudele acestora, bunici, unchi, mătuşi şi din păcate chiar unii educatori la fel de ignoranţi în probleme de dezvoltare. Prin afirmaţie iresponsabilă, repetiţie şi, ulterior, efectul de contagiune mentală, aceşti inconştienţi determină la copii învăţarea şi reproducerea automată a unui comportament nevrotic. Aceste automatisme emoţionale sunt setate să se manifeste la apariţia unei situaţii de pressing psihologic cu stimuli similari. Mai târziu, psihologii şi medicii au mult de lucrat pentru decondiţionarea copiilor sau adulţilor prinşi în capcana comportamentelor nevrotice. Aceşti copii manifestă acte compulsive şi, cuprinşi de o angoasă permanentă, acţionează compesatoriu „în defense” pentru a se proteja de pedeapsa entităţilor spirituale tutelare sau de cea a persoanelor imaginate malefic. Urmarea acestui fapt este un truism: să lăsăm libertatea alegerilor spirituale ori a etichetărilor filosofice subiective, pentru o vârstă mai potrivită, la care adolescentul sau tânărul să poată opta în cunoştiinţă de cauză, trecând prin filtrul unei gândirii mai logice şi mai experimentate, aderarea eventuală la un anumit cult religios.
Organizarea educaţiei emoţionale la copil este obligatorie şi necesară încă din primele stadii de dezvoltare. Este cunoscut faptul că dacă dorim să educăm copiii în spiritul „umanităţii verticale” aceştia trebuie protejaţi de situaţiile în care învaţă frica şi ura nejustificată. Dimpotrivă, ei trebuie încurajaţi ca, în stările negative ori în situaţiile dificile, să manifeste: simpatie, dragoste pentru cei apropiaţi dar şi compasiune şi milă, pentru cei aflaţi în suferinţă,mândrie şi asertivitate, sentimente patriotice identitare, onoare etc. Învăţarea acestor atitudini se va impregna cu siguranţă în psihicul copiilor pentru întreaga existenţă (Coruţ, 2008,p.153).
La copiii angajaţi în competiţii şcolare trebuie dozată implicarea psihologică deoarece o motivaţie excesivă şi automontată pentru obţinerea unor performanţe mari are efecte mult mai mici întrucât posibilităţile psihosomatice de a se angaja în sarcină sunt limitate şi astfel elevul nu poate controla excesul de motivaţie. Tot datorită supramotivaţiei apare şi anxietatea care se „justifică” datorită fricii de eşec sau anticipării eşecului. Familia şi şcoala au foarte mult de câştigat dacă se angajează să susţină cultul creaţiei şi moralităţii în psihicul copiilor încă din primele stadii de dezvoltare (1-3ani). Odată implementată, această rută mentală se va activa întotdeauna în reflexele copilului şi îl va ajuta la şcoală, muncă, şi în societate; îl va orienta către bine, adevăr şi frumuseţe şi, de asemenea îi va dezvolta intuiţia socială.Trebuie combătută cu tenacitate şi răbdare admiraţia copiilor orientată către eroii negativi, brutali şi violenţi, către falsele valori prezentate în filme de desene animate, artă, sport sau muzică. Pentru acest scop al dezvoltării unor caractere creative şi morale se poate folosi cu succes metoda pavloviană de creare a reflexelor condiţionate: în mintea copiilor trebuie creată repulsie şi respingere faţă de lene şi comportarea imorală şi, pe de altă parte recompensată atitudinea creatoare şi morală faţă de realităţile cu care se confruntă aceştia. De asemenea, trebuie accentuată înţelegerea pedepselor sociale, suferite de cei leneşi sau imorali (Coruţ, 2008, p.32). Aceste practici de verticalitate psihomorală trebuie continuate din mediul familial în mediul şcolar şi menţinute pe toată perioda de formare şcolară pentru a forma oameni normali în societate.
O altă tehnică psihoterapeutică specială şi eficientă în aria educaţională, este recomandată de autoarea Megalena Melrose în lucrarea Traumă şi Eşec Şcolar şi care se referă la accesarea resurselor individuale pe care se sprijină echilibrul psihosomatic al copilului.„Accesarea resurselor” este o expresie care se referă la un proces activ. În spatele acestei expresii se ascunde o idee importantă şi puţin cunoscută. Fiecare fiinţă umană are un sistem nervos autonom. Calea simpatică este responsabilă pentru senzaţii de excitare, inclusiv pentru creşterea pulsului şi a tensiunii, pe când calea parasimpatică este responsabilă pentru senzaţii de relaxare, inclusiv pentru scăderea pulsului şi tensiunii. Multe probleme cu care ne luptăm zilnic şi noi şi elevii noştrii ne solicită sistemul nervos simpatic şi pot să îl menţină într-o stare de tensiune multă vreme, La elevi un sistem nervos simpatic hiperactiv duce la o gamă întreagă de probleme, precum deficienţele de învăţare, hiperactivitate, lipsă de atenţie, ba chiar şi paranoia sau agresivitate”. O resursă este orice lucru care îi este de folos elevului, orice lucru care contribuie la sănătatea, siguranţa, confortul, echilibrul, calmul şi transformarea acestuia (Melrose, 2013, p.161).
Această tehnică preluată din modelul rezilienţei asistate poate fi practicată cu succes de orice cadru didactic care are contact cu elevul, indiferent de specializarea, sau experienţa sa. Algoritmul de aplicare se referă la evaluare, intervenţie, consultaţii şi consiliere. În cadrul procesului de evaluare a problemelor emoţionale pe care le acuză elevii, putem identifica şi lista resursele acestora. În acest timp elevii sunt sprijiniţi metodic şi îndrumaţi să îşi recunoască resursele şi posibilităţile prezente în viaţa lor şi care dintre acestea le lipsesc. Acestea pot fi resursele de ordin extern, intern, de scurtă durată, lungă durată, resursele trecute, prezente, imaginare sau deficitare. De asemenea, foarte important este ca elevii să fie instruiţi să practice conştientizarea senzorială pentru ca ulterior să controleze eficient problemele emoţionale de contact cu ceilalţi (Melrose, 2013, p.173).
Nu în ultimul rând, o strategie de menţinere a fiabilităţii personale la nivel naţional trebuie să procedeze obligatoriu la evaluarea riscului suicidar la elevi şi în general la adolescenţi prin teste clinice validate.
- Va urma -