Pe 24 ianuarie românii aniversează Unirea principatelor româneşti Muntenia și Moldova. De la Miron Costin şi Mihai Viteazul, până la Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuțiu... idealul unirii a dăinuit în inimile tuturor românilor. Pe 24 ianuarie 1859 a fost făcut primul pas important spre unirea celor trei principate şi înfăptuirea Statului Național Unitar Român. După ce la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, Adunarea Electivă a Munteniei l-a ales domn și în Țara Românească, iar Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Rămas în fruntea ţării, între 1859-1866, a înfăptuit o serie de reforme fundamentale şi benefice, conturând bazele României moderne.

Sub domnia lui Cuza, Țara a făcut pași însemnaţi spre dobândirea independenței pe care, Roșiorii și Dorobanții români o vor cuceri, în 1877, cu jertfă de sânge, la Plevna, Rahova și Smârdan.

Aflaţi la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor, românii şi-au apărat fiinţa naţională la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, stăvilind ofensiva devastatoare a cotropitorilor, apoi au înfăptuit - prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918 - România Mare. I-au apărat pe unguri de hoardele lui Bela Kun, atârnând, simbolic, opinca deasupra Parlamentului de la Budapesta, Astăzi, drept ne-recunoaştere a victoriei din 1919 şi umilire a Neamului Românesc, sub Arcul de Triumf din Bucureşti, inscripţia Budapesta este astupată cu ciment. Ruşine decidenţilor postdecembrişti!

Rapturile teritoriale ale cumplitului an 1940 au făcut să sângereze trupul Ţării asupra căruia se adunaseră corbii de pradă şi din care au muşcat ungurii lui Horthy, ruşii lui Stalin şi bulgarii. Ordinul generalului Antonescu de la 22 iunie 1941, a însemnat dorinţa de „reîmplinire în trupul ţării a gliei străbune a Basarabilor şi a codrilor voievodali ai Bucovinei, a ogoarele şi plaiurile româneşti" călcate de cizma rusească. Mareşalul a plătit cu viaţa actul demnităţii româneşti. Dezonoarea trădării naţionale de la 23 august 1944 a Regelui Mihai a fost urmată de ani de chin şi teroare, de distrugerea intelectualităţii româneşti şi de jefuirea ţării.

După 1989, România a ajuns pe mâna unor trădători de Ţară şi de Neam, infractori specializaţi în distrugerea sistematică a economiei, a sistemului social şi de sănătate, alterarea educaţiei şi vinderea, bucată cu bucată sau pe de-a-ntregul, a pădurilor, munţilor şi bogăţiilor Ţării. Săracă Ţară bogată!

„Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor... Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi de a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume... Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă." (Nicolae Iorga)

Ceea ce nu au reuşit duşmanii României de-a lungul secolelor, au reuşit conducătorii postdecembrişti, slugi ale N.W.O., prin instrumentele lor: F.M.I., Banca Mondială şi ceilalţi asasini economici în numai 23 de ani. Astăzi, corbii federalizării se rotesc hulpavi deasupra României, găsind sprijinul trădătorilor neamului, al unor urmaşi iredentişti şi xenofobi ai lui Attila şi ai succesorilor cominterniştilor alogeni, veniţi „pe tancurile sovietice", în '44.

Români, să nu ne batem joc de istorie, altfel ne merităm soarta! „A sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna." (Mareşal Ion Antonescu