Bucureștenii au avut parte în acest decembrie 2017 de existența unui ambițios program constituit prin Târgul de Crăciun deschis în Piața Constituției, în fața Casei Poporului. Acolo s-a înălțat un brad de 30 metri, al patrulea ca mărime din Europa, cu 50 de mii de beculețe. În jurul lui, toată piața a fost împodobită cu o cupola de lumini, sub care s-a desfășurat timp de 27 de zile viața acestui mare târg, gândit la nivel internațional, după modele străine ale unor târguri cu tradiție. Desigur, a fost promovată bucătăria autohtonă, obiecte realizate manual, tot ce înseamnă Crăciunul autentic la români, așa cum el s-a conservat în unele sate românești. Ba a exista și ceva insolit, un Carusel și un Patinoar artificial. A lipsit un singur lucru, zăpada, ba, în zilele de Crăciun, vremea a fost caldă, primăvăratică. Găsești tot ce vrei aici, au spus românii, e un paradis, deși totul e prea scump. Orice produs costă dublu decât în afara târgului. Dai un ban, dar face. Ceea ce însă nu a costat nimic, era pe gratis, a fost muzica. Miraculoasa muzică românească. Fiindcă avem la muzică din belșug, să dăm la toți. Și străinii au tot luat de-a lungul anilor, iar acum erau prezenți și la târg. Să vadă obiceiuri de Crăciun și să asculte colinde autentice. Și așa ceva a fost din plin. Ea, muzica, leac la toate, cea care vindecă toate rănile. Pe scena instalată acolo, unde au cântat mai an și Lady Gaga, și Beyoncé, și Madonna, au evoluat toate valorile muzicale ale României.

S-a putut vedea și auzi folclor din toate zonele țării și apoi muzică de toate genurile, pop, romantică, jazz, estradă, operetă și operă. Uluitoare au fost colindele, unele arhaice, fiindcă ele fac parte din cee ace eu am numit Civitas Innocentiae. Prin ele, inocența este vie, fiindcă se desfășoară în jurul unui miracol, nașterea Pruncului divin, definit astfel: „Azi s-a născut, Cel făr' de-nceput". M-a impresionat până la lacrimi cum au cântat tinerii din ansamblul „Dor de Humor" din Suceava, condus de Maria Macovei, apoi Grupul de colindători „Mlădițe ilfovene" din Clinceni și mai ales „Pițărăii" din Ansamblul „Doina Gorjului", Tg, Jiu, un grup de copii și oameni mari, în costume de o rară frumusețe, fiindcă erau unicate. Reînviau o lume care nu mai există azi, cum ar fi cea evocată prin colindul „Viflaime, Viflaime". Iar glasul lor întruchipa Inocența pură. E suficient să le opunem corul „Divina Armonia", foarte tehnic, mecanic, butucănos, lipsit de spontaneiatate, de firesc, de puritate. Pițărăii au reprezentat la Târg haina imaculată a naturii, zăpada. Totul autentic, copleșitor. colinde și obiceiuri vechi, reînviind datini de dinainte de daci, cum spune un cântec al Pițărăilor gorjeni. Arhaismul, cu o ritmică aparte, conservă obiceiuri tracice și romane. Iar cei din Humor ne-au arătat ce înseamnă o horă străveche, autentică, cercul absolut al misterului ancestral.

Mă gândeam la cei care ne conduc, oare ei nu sunt români, oare ei de unde or fi, nu au auzit și nu au văzut așa ceva? Poate că unii au și practicat asemenea datini. Atunci? De ce politica lor nu este și nu poate fi la nivelul la care a ajuns folclorul? Cum s-a creat acest folclor? Nu tot cu politicieni în spate? E sigur însă că erau conducători de alt soi, altfel nu ar fi ajuns la această stilizare fantastică, la un rafinament divin, ce dovedește credință și vechime, căci numai popoarele vechi pot da un asemenea folclor. Ba s-a ajuns ca politica actuală să ducă nu numai la dezastrul economic, dar și la distrugerea acestui folclor. Au apărut tot felul de falsificatori, de hoți de folclor. Toți jecmănesc folclorul românesc, inclusiv artiștii culți. Mai toți folclorizează. Am văzut ce face Loredana, poate starul nostru nr. 1, voce rafinată, dublată de un mare har histrionic, imitativ. Ba o trupă, „Irina Sârbu Band", a trecut folclorul și colindele românești și internaționale pe jazz. Artiști de clasă, desigur, care însă imită cu mare talent pe străini.

Colindele americane, cum ar fi „Jingle Bells" și „Let it snow", au ținut garda fiecărei trupe, fiecărui cântăreț. Până și duetul Ioana Ciornea - Daniel Lazăr a dat-o pe americănește. Dar mai americănește ca Irina Sârbu nu poate nimeni. Ea îi întrece chiar și pe americani. Sigur, muzica negro spirituals este imbatabilă, ca și colindele noastre arhaice, dar ea a realizat prelucrări, a transpus colindele pe jazz, așa cum fac zeci de muzicieni ambulanți în America, pe care îi întâlnești peste tot, mai ales în Central Park. Acolo e o invazie de prelucrători ai unor piese celebre, transpuse pe ritm de jazz. Și Irina are acest dar. Ar fi bună de senzații în Central Park. Ea și cei trei muzicieni din Band-ul său, Puiu Pascu (pian) și frații Parghel (tobe și chitară bass), au dovedit că au geniu de imitatori. Original este cum imită, căci ce imită aparține altora. Irina are un corp de McDonalds, e îmbrăcată șleampăt, are un machiaj gen travesti și cam seamănă cu Constantin Tănase, varianta Florin Piersic, iar dacă trecem oceanul, varianta Trump a lui Alec Baldwin. Păcat că nu se mișcă deloc când cântă, este imobilă, ca și toți ceilalți cântăreți români, de atfel. Nu există un cântăreț român care să danseze în timp ce cântă, precum Lady Gaga, Beyoncé și sute de staruri americane. Nu am un exemplu care să mă contrazică. Ar fi putut fi Loredana. Irina a cântat colinde internaționale adaptate la muzica de jazz, iar finalul a marcat o prelucrare tot jazz a două capodopere ale muzicii populare românești, „Călușarii" (versiunea oașănească) și „Ciocârlia". Nu vă vine să credeți ce a făcut din „Ciocârlia", ce performanță, a cântat-o în stil Ella Fitzgerald, be-bop, onomatopeic, folosind un instrument fără concurență, vocea umană, deși pianul, toba și chitara se țineau vârtos pe aproape. A fost piesa care a entuziasmat asistența, mii de oameni, cât încap în piață.

Pe românii de azi, care se americanizează vertiginos, se pare că nu-i întrece nimeni la capitolul imitație. E foarte bine și așa. Mostră a fost chiar concertul din seara de Crăciun, în care am avut senzația că ne aflăm cu un picior pe Broadway. Cele mai titrate vedete ale momentului, Loredana, Nico, Monica Anghel, Luminița Anghel, Andra, Lavinia Goste, Marcel Pavel, Aurelian Temișan, Cornel Ilie, Andrei Lazăr, Vlad Miriță, Mihai Georgescu, acompaniați de orchestra simfonică „București", condusă de Andrei Tudor, și de grupul vocal „Acapella", condus de George Miron, au galopat numai pe americănește, s-au cântat melodii din filme, din muzicaluri de succes, colinde ca „Santa Baby", versiunea Madonna, „Let it Snow" (Dean Martin și Frank Sinatra), un alt colind al lui Nat King Cole, am auzit și „All I Want for Christmas is You" de Mariah Carey, zeci de hituri americane, sparte doar de „O sole mio", evident, o nucă în perete, canțonetă cântată de Marcel Pavel și alți doi soliști, ca să strice Broadway-ul de Crăciun. Voci de forță, amplificate de difuzoare, o, mama mia! Ambasadorul S.U.A. la București nu trebuie să mai facă nici un efort propagandistic, doar să le dea un premiu acestor mesageri români! Mai avem puțin și dăm în Times Square, fiindcă tot avem un brad cum nu există acolo, americanii ne întrec doar în luminițe, care sunt cu miliardele. Deocamdată, la noi sunt cu sutele de mii, dar drumul e bun, ca mâine o să avem și milioane (de fapt, în tot Bucureștiul avem!). Ca tot concertul să se termine triumfal cu „Feliz navidad", celebrul șlagăr-colind al lui José Feliciano, un chitarist puertorican, care a lansat acest cântec în 1970, dar devenit acum hit și pe malul Dâmboviței, fiindcă a fost cântat aici seară de seară! Textul lui simplu îmbină cuvinte latino cu americane!

Trebuie să spun că vocile soliștilor români, ajutate de o sonorizare perfectă, sunt excepționale. Ei se pot întrece cu orice solist din lume. Și de ce să cânte ei colinde, fie și în seara de Cărciun, când s-au compus atâtea hituri internaționale, pe care le știe toată lumea și le dorește?! Dovadă că mii de oameni din Piața Cosnstituției au uitat de România și au ajuns pe undele muzicii americane tocmai la Hollywood, au revăzut poate filmele din care soliștii noștri au extras multe din melodiile cântate. În acest punct, nu mai există discuții. Ne aflăm în fața unui fapt împlinit. Este o realitate. America muzicii a fost prezentă foarte sănătos la Târgul de Crăciun din Piața Constituției. Se verifică încă o dată celebrul principiu al Codului Hays: „Acolo unde pătrunde filmul american, acolo pătrunde și marfa americană!". Fapt perfect valabil și în cazul muzicii. Mi-e greu însă să-mi imaginez reciproca, faptul că americanii ar putea vreodată să participe în Times Square, la Madison Square Garden ori la Barclays Center la un concert în care soliștii lor ar cânta numai cântece românești! Știu oare americanii vreun cântec românesc? Vreun colind măcar, din minunatele noastre colinde? Nicidecum.

Este destinul nostru. Destinul de a imita. De a imita emisiuni americane și de a ne distra ca ei (în noaptea sfântă de Crăciun ProTv a reluat, oare a câta oară?, „The Revengers"!), de a imita în draci cântece americane și poate de a le cânta mai bine decât o fac soliștii lor. Fiindcă trebuie spus că și imitația este o artă, ca și improvizația, pe care Aristotel o punea la baza teatrului. Depinde de imitatori. Unii imită mai bine, alții mai prost. Acești proști imitatori sunt nenorocirea muzicii și a vieții. Nu e cazul Irinei Sârbu, ajunsă la rafinament. Sau al Loredanei, care o imită bine și pe Madonna, dar care a făcut o bijuterie și din prelucrarea colindului „Trei Crai de la Răsărit". Cât despre mariajul ei cu „Agurida", am tras pe dreapta și ne-am amintit de o altă direcție „nobilă" a românilor, la care au lucrat cu sârg, manelizarea.

Problema cu imitatorii este că acum avem și noi în muzică echivalențe pentru Madonna, Lady Gaga, Céline Dion, Britney Spears, Alicia Keys, Whitney Houston, Frank Sinatra, Dean Martin sau Beyoncé, așa cum o imită Ioana Ciornea. Aștept imitatoarele lui Taylor Swift, Donna Summer, Demi Lovato, Indiggo Twins sau Lindsy Lohan, deși cred că sunt pe undeva, căci românii prosperă (au serios de muncă, să imite circa 500 de staruri de primă mărime!). Mă mir că nu a apărut și imitatoarea lui Marilyn Monroe, fiindcă avem și așa ceva! Și aplaudaci, pentru astfel de interpreți, se găsesc cu duiumul. Ba sunt mai mulți, mult mai mulți în tabăra imitatorilor, decât cei ca mine, care ne aflăm în tabăra folclorului autentic.

Dar trebuie spus că și el, acest folclor autentic, se susține cu imitatori. Un țambalagiu sau un naist își imită profesorul, mai bine sau mai prost, iar imitatorul imitatorului îi continuă cu succes sau insucces, asemena stilizatorilor populari, ca la emisiunile folclorice de la TVR, de plâns, însă dacă merg, înseamnă că cineva are nevoie și de ele. Și sunt mulți. Și în America kitsch-ul are mai mare succes decât arta autentică. Imitatorii sunt pe toate drumurile, artiștii de soi sunt rari, marginalizați, stau la cutie atunci când pe scena Târgului de Crăciun se lăfăie imitatorii de succes. Numai că acasă, la noi, folclorul autentic este mai ușor de păstrat, fiindcă este „naturelul" nostru, cum ar spune Caragiale, pe când a implementa jazz-ul pe malurile Dâmboviței este mai greu, dacă nu imposibil. Au încercat Aura Urziceanu și Ana Parghel, a încercat mai ales generația lui Johnny Răducanu, o generație de muzicieni geniali, dar cu ei s-a stins și implementarea. Încearcă acum Irina Sârbu. Dar și ea e singulară. Cântă „Cucu", ca în finalul „Ciocârliei".

Indiscutabil, cei aproape o sută de cântăreți români care au defilat pe scena Târgului de Crăciun au dovedit că imitatorii sunt o forță. Mai ales când au și o sonorizare bună. Dar totul se prăbușește când nu există un cap limpede, când hățurile scapă din mâna birjarului și animalele o iau razna. Așa cum s-a întâmplat în a doua seara de Crăciun, când s-a căzut în vulgaritate. E a doua direcție a muzicii și vieții românești. Ori îi imităm pe străini, bine sau prost, ori venim cu „originalitățile" noastre stupide, pe direcția manelizării, a țigănelii, a vulgarizării unor cântece celebre, cum sunt cele ale Mariei Tănase. Melodii dragi românilor, ca „Sanie cu zurgălăi", de pildă, devin porcoase! „Provincialii" să rămână acasă, la șatra lor. Ei au confundat Târgul de Crăciun cu mahalua. Prima direcție, gen Broadway, a vrut să scoată căruța din groapă, să ne ridice la nivel internațional, a doua direcție, provincială, a dat-o înapoi, a împotmolit-o și mai rău! N-am știut cum să fug mai repede, să nu-mi stric impresia de până atunci. Și totul a fost prefațat de niște prezentatori agramați și de o Alexandra care a confundat Crăciunul cu Litoralul, ne-a zis (ea nu cântă, ea zice) cum făcea dragoste la mare, vara, a amestecat apoi un talmeș-balmeș în engleză și a rezultat o mostră de romgleză. Tema concertului era Crăciunul, colindul, iar ea țopăia și striga, zdrăngănea, nici ea nu mai știa ce zicea! Nu poți să vii în fața a zece mii de spectatori nepregătită, cu niște țopăieli stridente! Un accident, o eroare a naturii.

Aceasta este realitatea tristă la români. Unii ne ridică spre bucurie, alții ne coboară în mocirlă. Credeam că măcar de Sărbători a dispărut urâțenia de pe fața Bucureștiului. Nu, era acolo, printre beculețele colorate! Nu e aici, vine din provincie. Pândește și lovește în cele mai frumoase clipe ale anului. Și cu această realitate nu mai e nimic de făcut, Primăria va recidiva, fiindcă acolo lipsește un cap limpede, un selecționer artistic, acolo tronează gunoierii, iar cu ei doar ficțiunea se mai poate bate.

Dar în cazul imbatabil al imitației, ne întrebăm, de ce politicienii nu imită și ei zborul Ciocârliei sau zborul altor politicieni de peste hotare care au dus țările lor la un progres de invidiat? Un exemplu în acest sens ar putea fi tehnologia, căci din punct de vedere tehnic, multe concerte au fost la înălțime. Scena s-a văzut înzestrată cu cele mai performate aparate de imagine și sunet. Însă și sunetul poate provoca surprize, ca în a doua seară de Crăciun, când amplificarea a depășit orice limită și în loc de muzică, am avut Zgomote. Zgomote asurzitoare. Și acum îmi țiuie urechile. Zgomotul se auzea și de la un kilometru distanță de scena Târgului. În loc de „Jingle Bells", am avut doar Jingle (zdrăngăneli), așa cum își băteau joc și de acest cântec țiganii din Focșani. Așa e când există bani, se aruncă pe Apa Sâmbetei. Sigur că la Primăria Capitalei, organizatorul principal, nu există nici un supervizor, toți acolo sunt afoni, ei bifează. Dacă exista un specialist, nu strica evenimentul cu umpluturi, cu ciurucuri, nu lăsa să se coboare ștacheta. Nu aveau ce căuta acolo parașute, era Crăciun, pe scenă trebuiau să fie Colindători. În loc de datini, în loc de ansambluri sau grupuri populare, care ar fi adus minuni autentice, precum meșteșugarii din căsuțele târgului, am văzut făcături, harpiști cacofoni, fiecare cânta ce voia ca să bifeze prezența, ca să-și ia banii. Unii au murdărit Crăciunul. Fiindcă Non-valoarea nu știe altceva, prin definiție ea murădește tot. Iar dacă și organizatorul e o non-valoare, nu sesizează, nu simte gustul grețos de aguridă, și el crede că e bine așa. Nu e bine. Incompetenții n-au ce căuta în artă. Ne-am săturat de compromisuri, de țigăneală și manelisme, de bătaia de joc a folclorului românesc! Cât timp își va mai bate joc neica-nimeni de repertoriul Mariei Tănase? Astfel de trupe, de încropeli, de amestec regretabil între profesioniști și neprofesioniști, urâțeasc tot ce a fost bun în festivalul de muzică al Târgului. Ce diferență, între acești maneliști și orchestrele despre care am vorbit, care au avut la pupitru dirijori de talie internațională, ca Andrei Tudor și Daniel Jinga.

Probabil că s-a vrut să se impace și capra și varza, ca la români. Ei bine, iată, s-a dovedit încă o dată că așa ceva nu se poatre. Nu se pot împăca. Capra provincială mănâncă și varza de Bruxelles, adică elita. Aceste așa-zise modernisme au fost ca un tăvălug peste Crăciun, peste colinde, peste folclor, peste frumusețea comercială a târgului. Păcat! Din dorința mitomană de a oferi de toate pentru toți, Crăciunul a fost sufocat de tot felul de trupe, am asistat la o mare aglomerație, ca aglomerația din decembrie, numai că atunci a fost pe viață și moarte, acum doar pe bani. S-au dat mulți bani pe distracții, nimic nu a fost gratuit, doar privirea. Privirea Omulețului. Am rămas cu nostalgia unor ansambluri populare care au stat acasă, a celor care conservă muzica veche, colindele, care pe mine m-au dat gata. Dacă politica țării s-ar face la nivelul la care este această muzică, identificată cu trăirea adevărată, cu însăși viața, România ar fi cea mai fericită țară din lume. Și cu acest gând, mi s-a făcut tare dor de Eminescu, să-l aud pe Adrian Pintea cum recită: „Colinde, colinde,/ E vremea colindelor.../ Se bucur copiii,/ Copiii și fetele,/ De dragul Mariei/ Își piaptănă pletele.../ De dragul Mariei/ Și al Mântuitorului/ Lucește pe ceruri/ O stea călătorului..."
București, Crăciun 2017

Grafica - I.M.