Cred că toată lumea cultivată cunoaște povestea unui om puternic, pe care gelozia îl face să-și piardă mințile, să cadă în plasa unor intrigi cusute cu ață albă, și să ajungă să-și ucidă iubita, apoi să-și pună și sieși capăt zilelor! Mai ceva ca în finalul lui „Romeo și Julieta", fiindcă plasa de intrigi nu este pusă de istorie, de dușmănia epocală a două familii nobile rivale, aici intriga o brodează Iago, slujitorul omului puternic, gelos pe Cassio, care a fost numit căpitan și nu el. Ca să parvină, caută să se înalţe în ochii lui Othello, pentru a-și nimici adversarul. Și așa îi descoperă omului puternic slăbiciunea pentru iubita sa, Desdemona, ce-i va deveni soție. A observat că e iute la mânie. Orice fleac l-ar face gelos, l-ar scoate din minți.

Și fleacul e o batistă. Sigur, nu e o batistă oarecare, e o batistă vrăjită, fermecată, pe care Othello, care o moştenea de la mama lui, i-o dăduse Desdemonei în păstrare. Dar când el are un acces de furie, năduşeşte, ea scoate din mânecă batista și-l șterge pe frunte. El însă o repede, o ia de mână cu forța să meargă cu el. În această mișcare bruscă, Desdemona scapă batista din mână. O pierde. Și o găsește Emilia, slujnică Desdemonei și soția lui Iago. Ea o ascunde la piept, dar apare Iago, care o întreabă ce-a ascuns și-i cere batista, Emilia nu vrea să i-o dea, dar el o prinde, o forțează și îi ia batista. De ce era așa de prețioasă batista? Fiindcă în ea vedea Iago „dovada" infidelității Desdemonei, cum i-a ceut Othello să-i dovedească. Și îi dă batista lui Cassio, care i-o dă iubitei lui, Bianca, tot acest traseu fiind descris de Iago și pus să fie urmărit și de către Othello. Căruia i-a spus că Desdemona i-a dat batista lui Cassio, drept gaj al iubirii!

În alte piese, ca „Neguțătorul din Veneția" sau „Cymbeline", acest gaj este un inel! Era un truc al lui Shakespeare, împrumutat din commedia dell'arte. Mai mult, Iago însceneaza și uciderea lui Roderigo de către Cassio, pentru ca acesta să fie izgonit de la curte. Dar Roderigo este doar rănit și Iago termină ce n-a făcut bine Cassio, adică îl ucide pe Roderigo, așa cum o ucide și pe Emilia, să nu spună ce știe. Multe fire se întrețes, la fel de vrăjit cum a fost țesută însăși batista fermecată.

Marile tragedii ale istoriei au avut drept scânteie fapte mărunte, oarecare, insignifiante aproape. Shakespeare a făcut cea mai pură tragedie dintr-o batista pierdută, așa cum Caragiale avea să facă cea mai pură comedie dintr-o scrisoare pierdută. Piesă „Othello" este o tragedie a eului incapabil să vădă, să înțeleagă ceea ce înțeleg toți ceilalți. El nu vede ceea ce văd toți. Pentru toți viață este o comedie, e un bâlci, o petrecere, numai pentru el este o tragedie. Orbirea îl duce pe Othello la crimă. El își ucide Iubirea, făptură cea mai fidelă, inocența întruchipată, care îl iubea nespus, care a înfruntat toate rezervele sociale, pe însuși Brabantio, tatăl sau, că să-l urmeze pe cel ales, pe maur (Veneția timpului
era foarte rasistă).

Pentru această mare crimă Shakespeare a ales, desigur, un ticălos, pe Iago. Care face parte din familia lui Richard al III-lea, adică Shakespeare ne face demonstrația geloziei oarbe prin el. El, Iago, este resoneur-ul piesei. El vine mereu la rampă și ne ia martori ai ticăloșiilor lui, așa cum făcuse și Richard, care ne spune din capul locului că „mi-am pus în gând să fiu un ticălos", și ne demonstrează pas cu pas că e un ticălos, așa cum spune și face și Iago. Și a reușit. Nu a fost prea greu, având drept aluat un credul ca Othello și o momeală așa de la îndemână, batista fermecată.

Iar uciderea Desdemonei este în spectacolul de la „The Public Theater", din cadrul evenimentului verii „Shakespeare în the Park", o capodoperă. Toată montarea lui Ruben Santiago-Hudson, un regizor care a mai montat aici „Poveste de iarnă", „Henry VIII", „Măsură pentru măsură", de factură clasică, de o mare fidelitatea față de textul shakespearian. Nici un fir al intrigii nu face rabat de la frumusețea ei inițială. Nici un strop de actualizare, așa cum vedem curent în montările după piesele lui Shakespeare, când sunt luate drept pretext pentru a ne plasa în epoca de azi, așa cum am văzut anul trecut că s-a întâmplat în „Iulius Caesar", care a fost identificat fără dubii cu Donald Trump.

Și aici ne așteptăm că Iago să fie vreo unealtă modernă a diavolului, să fie îmbrăcat în kaghebist, hitlerist sau funcționar de banca. Pe căutătorii de senzații ușoare Ruben Santiago i-a decepționat. El a preferat să ne arate perla în strălucirea ei originară. Ne-a redat frumuestea pură a acestei treagedii, poate cea mai pură din scrieriele lui Shakespeare. Și rezolvările scenice sunt de această natură. Nimic exagerat. Nimic denaturant. Nimic forțat. Decorul (Rachel Hauck) simplu, sugerând un spațiu de cetate, cu aracade mobile, iar costumele (Toni-Leslie James) minuni care au înviat Renașterea venețiană. Actorii impecabili, toți de o mare expresivitate și mobilitate scenică. Actorul Chukwudi Iwuji, care îl joacă pe Othello, este un actor britanic, născut în Nigeria, care a jucat la Royal Shakespeare Company și pe alte scene din Anglia, fiind printre primii actori de culoare care a urcat pe aceste scene prestigioase, deci, un actor experimentat, trecut și la „Public Theater" prin „Hamlet", „Regele Lear" și „Antoniu și Cleopatra", iar pe alte scene a jucat în „Henry VI", „Richard II", „Richard III", „Henry V", „Coriolanus".

Chuk Iwuji își joacă furia cu mișcări de ikebana, având ceva din ritualul mișcărilor unui Toshiro Mifune. E foarte expresiv. Iar Heather Lind, în Desdemona, este o actrița pe care am mai văzut-o în „Neguțătorul din Veneția" și „Poveste de iarnă", are un registru de o mare complexitate, nu este deloc liniară, stăpânește o gama care se întinde de la personaje statuare că Antigona la rafinamente moderne, că personajul Eliza Doolittle din „Pygmalion"! Toți actorii au trecut printr-o experiență shakespeariană. Motell Foster (Roderigo) a jucat în „Julius Caesar", Corey Stoll (Iago) în „Julius Caesar", „Troilus și Cresida", plus experiență cehoviană (Trei surori, Pescărușul), Flor de Liz Perez (Bianca), „Pericle" și „Comedia erorilor", Miguel Perez (Brabantio), „Troilus și Cresida", „Henry IV" și „ Henry VIII ", „Nevestele vesele din Windsor", „Hamlet", „Cymbeline", „Furtună", toți au o fișa bogată în filme și seriale TV, în premii Tony (teatru), Emmy (televiziune) și Grammy (muzică).

Și cea mai fantastică scenă a spectacolului, uciderea eroinei, este rezolvată astfel: Desdemona îl vede întrând pe Othello, se ridică din pat și vine și-l îmbrățișează. Este o îmbrățișare curată, el îi răspunde, totul apare că imaginea a doi îndrăgostiți care se revăd și se doresc. Dar el o cuprinde că intr-o menghină și o strânge, o tot strânge cu forță brațelor sale, până o sufocă, iar ea se zbate că un peste în cleștele unui crustaceu. Desdemona atârna în brațele lui Othello că un spânzurat în lat. Îmbrățișarea devine criminală. Până acum, în totate viziunile pe care le-am văzut ale acestei piese, Othello o sugruma pe Desdemona. Aici o sufocă cu dragostea lui, cu puterea brațelor lui. Iar actorii joacă colosal această senea. Și tot finalul, toată partea a două a spectacolului, din momentul când Emilia o pregătește de culcare pe Desdemoma, este o capodoperă. E scenă liniștii de dinaintea furtunii. E copleșitoare această așteptare a morții.

Zici că e o poveste. Dar cei două mii de spectatori din arena lui The Public Theater au stat și au privit-o împietriți. Nu se poate imagia o povestea atât de reală. De parcă s-ar fi petrecut aievea. Dar cred că viață are mii de astfel de povești cutremurătoare. Nu e nevoie de nici o actualizare. Actualizarea stă în miezul etern al acestei povești, fiindcă gelozia este eternă, de când Cain a fost gelos pe Abel că avea oi mai multe și și-a ucis fratele. Așa cum este ucis și mândrul ciobanel din „Miorița" de cei doi ciobani păcătoși, geloși pe turmă lui. Dacă nu ar fi reală, dacă nu ar fi vie, o astfel de poveste cusută cu ață albă, că broderia batiștei vrăjite, nu ne-ar impresiona, nu ne-ar marca. Ne marchează însă total, ne tulbură profund, până la identificarea cu personajele, fiindcă ne demonstrează cât de fragilă este fiinţa umană sub aparenţa atotputeniciei sale.

Corespondență de la New York