Faţă de alte ediţii, gala din acest an a Premiilor „Grammy" a fost o mare sărbătoare a muzicii adevărate, din care au lipsit teribilismele, puştismele, aspectele cu totul secundare sau superficiale, cu un cuvânt, experimentele gustate de un public foarte restrâns. Experimentele sunt necesare, ele fac progresul muzicii, dar la o gală a valorilor muzicale, încununate cu „Grammy", echivalentul „Oscar"ului în muzică, ele trebuie lăsate acasă sau folosite până aici, iar aici, la gală, să apară doar lucrurile împlinite. Din acest punct de vedere, aş spune ca am asistat la o ceremonie clasică, în care dominanta a fost dată de muzicienii maturi, consacraţi, care au realizat momente de excepţie. În prim plan aş pune numărul prezentat de Lady Gaga, un show dedicat iubitului muzician, recent dispărut, David Bowie. Lady Gaga şi-a arătat aici nu numai talentul de muziciană, ci şi pe acela de actriţă, într-un rol în care personajul imitat, începând cu un tatuaj cu el, a fost construit printr-o sudură audio-vizuală, în care s-a îmbinat muzica cu bufonada, cu umorul, într-un joc scenic şi melodic care a uimit asistenţa, un public remarcabil, dacă ar fi să remarc numai eleganţa lui ieştită din comun.

Un spectacol de zile mari într-o gală de peste trei ore, un fantastic show de o mare densitate spectaculară, regina lui fiind scenografia, de parcă locul unde a avut loc ceremonia, Los Angeles, cetatea filmului, a vrut să-şi spună cuvântul. Toate numerele au beneficiat de ample decoruri, de spaţii insolite de joc, din fundal şi lateral spre arena centrală, circulară, ca o insulă în mijlocul publicului, unde soliştii efectiv îşi expuneau piesele cântate. Au fost remarcabile numere de Broadway, fragmente de spectacol propriu-zis, precum musicalul Hamilton, în stil rap, care a fost o demonstraţie de dans, muzică, scenografie, teatralitate, costume de epocă, mult umor, într-o regie determinată de specifiul transmiterii televizate. De altfel, efectele speciale şi unghiurile de filmare au creat un ritm visual nemaipomenit, ceea ce dovedeşte că această gala a avut un regizor adevărat. Efectiv, toate apariţiile şi premierele au avut consistenţă, au avut această dublă forţă muzicală şi plastică. Stacheta a fost foarte sus, nu a existat un moment slab, nimeni nu s-a prostit, ci a existat o concurenţă între valori, între staruri, care au prezentat numere memorabile, de la fascinanta Taylor Swift, care a fost încununată cu marele premiu pentru albumul pop al anului, la vedetele Adele şi Justin Bieber, într-un număr caracteristic, de la spargerea instrumentului la dansurile sale excentrice.

Prezentatorii au fost remarcabili, specializaţi pentru muzică pop, country, rock, R&B, blues, rap, jazz sau gospel, într-o ambianţă în care alternau soliştii vocali cu cei instrumentali sau grupuri vocale, precum Pentatonix, care a depăşit peste 1 bilion de vizualizări pe YouTube numai în 2015. Acest grup, împreună cu legendarul Stevie Wonder, a prezentat o versiune insolită, a capella, a unui dans din baletul Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski. Evident, natura galei a fost competiţia, fiindcă ea este sufletul unui show. S-au prezentat în competiţie, pentru premiere, ca şi în gală, toate genurile musicale, de la piese baladeşti, precum Thinking Out Loud a lui Ed Sheeran, considerată „piesa anului", la piese explozive, incendiare, cum a demonstrat Meghan Trainor, care a primit premiul „revelaţia anului". Nu mai vorbim de rapperul Kendrick Lamar, care, din 11 nominalizări, a plecat acasă cu cinci mari premii, printre care şi pentru cel mai bun album rap-Pimp a Butterfly. Sigur, s-au dat premii şi pentru cea mai bună înregistare a anului, şi pentru cel mai bun album de muzică electronică, şi pentru cel mai bun album de muzică alternativă, pentru tot ce înseamnă tendinţele creatoare ale muzicienilor americani. Dar în afară de aceste pemii efective, gala este un show în toată regula, o creaţie spectaculară, în care se adună cele mai puternice forţe muzicale pentru a face o demonstraţie de ceea ce însemană nivelul actual al muzicii americane. Ca şi premiile „Oscar" în film, premiile „Grammy" arată direcţia muzicii, accentele ei, în ce sens trebuie să meragă piaţa muzicală, deşi imaginaţia omului, a muzicianului, este imprevizibilă. Însă deschiderile sunt totale. Nici o îngrădire, dar ceea ce mi-a plăcut la acestă ediţie a fost faptul că muzica nu a fost un pretext pentru show, ci a prevalat, iar ceea ce a triumfat a fost melodia, toate piesele cântate au avut un caracter uman, o patină romantică. Am admirat piese foarte complexe, în care personaje instrumetale au fost pianul şi violoncelul. O asimilare a muzicii simfonice face din muzica modernă o poartă către sufletul uman. Neaşteptate cântece pline de lirism, în care sentmentul iubirii era evidenţiat prin prezenţa permanentă a duetelor, a vocilor în cuplu, creând splendide momente de dialog musical. Ca şi atunci când vorbim de premiile Oscar, simbol al puterii filmului american, premile „Grammy" ne arată ce putere înseamnă în muzica mondială America. O demonstraţie de forţă a talentului uman. O astfel de gală este în acelaşi timp reprezentativă şi pentru mişcarea muzicii mondiale.

Corespondenţă de la New York
Grafica - Ion Măldărescu