Unul dintre filmele reper pentru ceea ce înseamnă revoluția limbajului cinematografic este „Pulp Fiction" (1994), realizat de Quentin Tarantino, care și-a pregătit încă de aici revoluția din „Kill Bill" (2004), ducând mai departe modul nonconformist de a povești. Filmul a luat Palme d'Or la Cannes și Oscarul pentru scenariu original. Evident, se dovedește încă o dată în filmul american importantă hotărâtoare a scenariului. Limbajul este folosit deliberat împotriva modului convențional de a povesti, împotriva șabloanelor lansate de filmele de succes. Altfel spus, nimic nu se derulează normal. Unele dialoguri sunt interminable, cu camera fixă, altele n-au nici o legătură cu întregul, de parcă regizorul a uitat pe drum personajele sau ceea ce le leagă, ceea ce vrea să spună. De altfel, filmul este o aglomerație de povești rupte, sărite, greu de plasat într-o narațiune logică. Însuși sinopsisul filmului ne averizeaza în acest sens:„Comedie neagră, construită eliptic, nonlinear, pe câteva povești principale, ale căror personaje interacționeaza sub o formă sau alta. Doi găinari care vor să jefuiască un magazin întâlnesc doi asasini care au de recuperat un obiect miraculos pentru șeful lor, care are o înțelegere cu un boxer, pe care acesta n-o respectă. Există, desigur, o seamă de povești secundare, care le susțin și le întregesc pe cele principale, într-o perfectă sferă tarantinească".

Nici prezentarea de pe IMDb nu se spune mai mult: „Vincent Vega (John Travolta) și Jules Winnfield (Samuel L. Jackson) sunt hitmeni cu o înclinare deosebită spre discuții filosofice. În acest film de crimă ultra-hop, mulii-strand, povestea lor este interconectată cu cele ale șefului lor, gangsterul Marsellus Wallace (Ving Rhames); soția sa, actrița Mia (Uma Thurman); boxerul Butch Coolidge (Bruce Willis); maestrul fixator Winston Wolfe (Harvey Keitel) și o pereche nervoasă de hoți înarmați, Pumpkin (Tim Roth) și Honey Bunny (Amanda Plummer)".

Stilul tarantinesc ocupă deja un loc important în limbajul filmului american. Însuși cuvântul „pulp" (explicat la începutul filmului) este intraductibil, este inventat. Cine l-o fi inventat, fiindcă avem cunoștință și de romanul „Pulp" (1994) al lui Charles Bukowski, apărut în același an cu filmul?! S-ar putea să fie o coincidență. Deci putem vorbi de o ficțiune pulp, dacă vrem să definim un limbaj ironic, incoerent, făcut că să șocheze, să sfideze convențiile unanim acceptate. Violență din filmul lui Tarantino este total absurdă, nefirească, dusă la extrem, la stări imposibile, depășind imaginația, ca în secvențele de urmărire ce-l au protagonist pe Bruce Willis.

De altfel, filmul aduce în prim plan numai actori de prima clasă, în roluri atipice, care au devenit repere de intrepretare. De la „Naşul" lui Coppola nu s-a mai văzut o asemenea schimbare de optică în interpretare. Actori mari sunt de nerecunoscut, ca Uma Thurman, John Travolta, Samuel L. Jackson, Harvey Keitel, Bruce Willis sau Tim Roth. Dar și fiica lui Christopher Plummer, Amanda, ca și alți actori valoroși. Cum ar fi Maria de Medeiros, într-un rol memorabil (Fabienne, prietena lui Butch), sau cei care îi interpretează pe Marylin Monroe, James Dean, Jerry Lewis, Dean Martin.

Evident, Tarantino se joacă aici cu clișeele filmelor americane, demitizand eroi și prototipuri ca vedetă, gangsterul, omul de nimic, banditul, prostituata, polițistul și alte tipologii, desigur, din admirație pentru ele, fiindcă el însuși face parte din cinematografia americană, atacă ceea ce iubește. Superioritatea lui constă în dezinvoltură cu care se slujește de clișee, cu care le demitizeaza, în sitlul lui Lars von Trier, din „Dogma" sa, ca și cum acesta i-ar spune : Quentin, ia o vampă și arată ce nu poate face o vampă. Ia un gangster și fă un anti-gangster. Și tot așa. Sau un drogat. Ca scenă când Uma (Mia) se droghează, moare și este înviată. Grotescul însuși iese din tipare și singurul cuvânt care se potrivește exact cu această manieră de a povești este suprarealismul. Ceea ce făcuse un Buñuel și Dali în „Câinele andaluz" (1929), se potrivește și cu „Pulp Fiction", cu ceva ce este și nu este, mereu inventat, mereu abstract, un joc al convențiilor, greu de perceput fără a ne gândi la Verfremdungseffekt, la efectul de distanțare brechtian.

Corespondență de la New York