Am scris despre artiștii basarabeni, care trec prin România, am scris despre artiștii români la New York, de ce n-aș scrie una și despre basarabenii care expun curent în România?  Încă nu cunosc prea mulți, dar suficient ca să-mi dau seama de fenomen, pe care l-am aflat tot la New York, în zona Chelsea, de la o galeristă din România, cu nume caragialesc, care expunea îndeosebi moldoveni, cică sunt cei mai talentați, iar pentru ei România nu este decât o poartă spre lumea largă. Este adevărat. Dar contează rădăcinile.

Brâncuși a ajuns universal fără să-și renege rădăcinile, dimpotrivă, ele l-au făcut mare. Nu poți fi universal dacă nu-ți tragi seva de undeva, dacă îți pierzi matca ancestrală. Nu o dată i-am spus lui Adrian Ghenie că nu poate să fie universal fără să fie național. Adică rămâne spânzurat de crengile unui arbore rătăcit. Nimic din opera lui nu trădează că este român. El s-a îmbogățit prin copiere, imitând moda, îl imită pe Francis Bacon, pe Georg Baselitz ori reasamblează clasicii, ca seria în care remodelează autoportretele lui Van Gogh. Pecetea lui națională, specifică, nu se vede. Ceea ce demonstrează că nu-l interesează să-și arate rădăcinile. Păcat!

Cu basarabenii însă nu este așa. Ei vor mereu să-și arate rădăcinile, dar să aducă și ceva nou pe firmamentul plasticii mondiale. Au această ambiție. Așa este cazul artistei Irina Greciuhina, care a expus la galeria „Arbor”, o galerie de pe str. Transilvaniei din București, înființată cu scopul integrării în spațiul cultural românesc a artiștilor moldoveni. Lucrarea reprezentativă a Irinei este o parafrază la „Cina cea de taină”, în care personajele emblematice ale lui Leonardo sunt femei. Se sugerează chiar că „apostolițele” stau la o cină și joacă cărți. E un tablou de mari dimensiuni, 3/2 metri. Nu mai știu istoria acestei lucrări, dar cred că a cucerit profesioniștii.

Mi-era dor să mai văd lucrări de-ale basarabenilor. Și surpriza a venit de la MoBU, primul târg internațional de artă din România, unde am văzut în activitate o artistă din Republica Moldova, Valeria Glibiciuc. Ea expunea tablouri abstracte de mari dimensiuni la Galeria Kulterra, al cărei proprietar, - Ștefan Vezure -, este și unul dintre fondatorii MoBU. Și ca surpriza să aibă acoperire perfectă, Ștefan m-a invitat la sediul galeriei sale, să văd expoziția completă a artistei. „Galeria Kulterra” se află pe str. Știrbei Vodă, aproape de Cișmigiu, și are un sediu impresionant, o clădire care concurează cu MARe, muzeul donquijotesc din Primăverii.  Arată ca marile galerii consacrate, un sediu multifuncțional, având la subsol un spațiu care pune în valoare orice lucrare, mai ales lucrări de mari dimensiuni, cum sunt cele ale Valeriei Glibiciuc. Expoziția include peste 20 de astfel de lucrări.

Cine este Valeria? O tânără de 20 de ani, fiică a unui pictor de biserici, născută în satul Baimaclia, raionul Cantemir. A studiat la Școala de arte din satul natal, dar mai târziu a absolvit Colegiul de arte „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, și se pregătește să-și ia zborul, via România, spre Olanda. De mic copil, ea a trăit în atmosfera picturală bisericească. Sigur că tatăl ei a învățat-o să dea cu pensula, dar și cu bidineaua sau mistria. Se vede acest lucru în tablourile sale, care au o patină murală. Parcă ar fi picturi smulse de pe pereții de la Voroneț. Dar nu domină albastrul, ci roșul și rozul. Ea și-a numit expoziția „Re-Flourish” (reînflorire), ca un elogiu adus naturii, florilor și are ca motto: „Nu văd pădurea din cauza copacilor”. Da, e modestă, fiindcă încă privește firul de iarbă, nu s-a înălțat să vadă întregul. Desigur, sunt multe tablouri în care natura respiră în toată puritatea ei, ca acasă, la țară, ca în tabloul „Mather Nature” (Mama Narură), simbolizat de berze care își hrănesc puii, dar mai ales în seria „Blooming” (Înflorit), circa 10 lucrări, care sunt portrete florale, în stilul lui Arcimboldo, dar mult mai inocente. O adevărată explozie de puritate. Ca să vadă pădurea, e musai s-o cunoască pe regina absolută a florilor, Georgia O’Keeffe, să se cufunde în magicul ei spectacol floral.

Dar ceea ce domină sunt viziunile tinerei artiste asupra oamenilor. Oamenii pictați de ea au ceva extraterestru, au capetele țuguiate, par rupți din desenele animate, dar ceea ce fac, nu este deloc naiv, ca în „Babel Tower” (Turnul Babel), unde îi vedem adunați în jurul unei mese plină cu pahare de sticlă aranjate în formă piramidală. E aici poate o aluzie la cei care stau toată ziua cu paharul la gură.

Un alt tablou, „We need one more player” (Mai avem nevoie de un jucător), parcă ar fi rupt din „Jucătorii de cărți”, tabloul lui Cézanne. Formele curbilinii ale personajelor au însă trăsături din linia lui Picasso și Matisse, mă refer în special la „Blouse roumaine” (Bluza românească), opera emblematică a lui Matisse, care a făcut celebră iia românească, la imboldul prietenului său, Brâncuși, care i-a vorbit în escapadele lor americane despre portul românesc,.

Dar formele curbilinii ale tablourilor Valeriei Glibiciuc au sorgintea în ogivele bisericilor, în formele lor circulare, care le conferă un vertij năucitor. Paradoxul este că tablourile tinerei artiste sunt pe cât de figurative, pe atât de abstracte. Cum este lucrarea care face referire la Tabloul periodic al lui Mendeleev, care îi place, asemenea altei teorii care trădează o înclinare spre știință, Like Newton’s Theory (La fel ca teoria lui Newton. Ca și o țestoasă, căreia îi dă virtuți cosmice: „X and O”.

Elementul S.F. este mereu prezent, fiindcă impresia generală, prin existența oamenilor spectrali, este de natură extraterestră. Dar mereu ceva tăinuit, cabalic, se petrece, ca în Our Mission, cu îngerii din fundal, care conferă sacralitatea necesară. Și cât de uluitor este tabloul picassian „Lost in” (Pierdut), care are și varianta „Îndoială”. Tăieturile cubiste sunt evidente. Iar un tablou numit „Seduction” (Seducere) este categoric o replică la faimosul „Sărut” al lui Gustave Klimt. Deși declară că nu a văzut încă nici un mare muzeu al lumii, Valeria se folosește de internet, pe care îl consideră o cale vastă de comunicare. Și nu este de mirare că personajele ei, implicit culorile, amintesc de mari artiști, în special de Chagall. Ca în imaginile de circ, cum este evadarea în curbilinii din seria „Escape” (Evadare), sau acvatice, precum este „Like the Fish” (Ca peștele)!

Culorile sunt vii, explozive, abundă vegetalul, ca într-o invazie de verdeață, o entropie florală, ca la Baimaclia, care exprimă o stare crazy, dar și o stare de iubire platonică, precum în Platonic Love, imaginile metaforice au ceva din mișcarea liniilor amețitoare ale lui Van Gogh, cum este lucrarea „Tiger Hunting” (Vânătoare de tigru). Dar există și o goană spre aglomerație, spre un vertij cu multe personaje, ca în Three Graces, un fel de apocalipsă, în maniera lui Bosch, ca în „Horses of Apocalyse” (Caii Apocalipsei). Cred că Valeria i-ar putea imita magistral pe toți clasicii picturii mondiale. Baza artei acestei supradotate artiste este linia, desenul, apoi ea pictează pe pânză, în special cu acrylic, dar și cu oil. Și balansează între vis și bufonadă, ca Chagall.

Valeria încearcă să realizeze prin personajele sale aceeași distorsiune nelumească, dar care este proprie picturii bisericești, ce se caracterizează prin naivitate, prin prezentarea pocită, schimonosită, a sfinților, foarte aproape de caricatură. Pictorul de icoane murale nu edulcorează, el crede că liniile sale fac parte din realitatea sacră. Sacrul autentic are ceva caricatural în el. Și se pare că însuși omul este așa, adică nu este o ființă prea perfectă. Ce sugestiv este chipul distorsionat albastru, purtând pe cap o diademă de flori în cruce care sunt o replică la spinii din coroana lui Iisus. În loc de spini, flori! Și poziția capului aplecată vine din iconografia bizantină. Un studiu al oamenilor de știință a demonstrat chiar că însuși chipul lui Iisus era distorsionat, nu așa cum l-au idealizat Leonardo (Salvator Mundi) și alți pictori.

Uluitor cum vede Valeria Glibiciuc viitorul, într-o lucrare numită semnificativ „Back to the Future” (Înapoi în viitor). Este o utopie în care viitorul păstrează în el urme emblematice ale trecutului, cum ar fi „Discobolul” antic, „Sărutul” lui Brâncuși, dar și vasul de toaletă a lui Marcel Duchamp. Așadar, în viitor, Valeria vede reperele istoriei artei. Dacă vei căuta numele ei pe internet, vei afla cât de repede se mișcă. Are deja tablouri la licitațiile „Artmark”, ca mâine le va avea și la „Sotheby’s”. Nu mă îndoiesc că Valeria lucrează în prezent la cum să vadă cât mai în profunzime pădurea viitorului! Ca un Superman al picturii.

Tablourile sale expuse la Galeria „Kulterra” au sclipiri de geniu. Asemenea lucrări nu se află în marile galerii și cred că ele vor stârni un mare interes dacă vor ajunge acolo.