Cu doi în urmă, portalul „Istoria Românilor” anunţa: „O carte-eveniment, scrisă de domnul profesor Alexandru Moraru, cu o postfaţă de Gheorghe Buzatu, va apărea în curând la Chişinau şi va întregi cu siguranţă imaginea Mareşalului Ion Antonescu dintr-o perspectiva nouă. O culegere de documente inedite căutate de către istoric  în Arhivele din Chişinau”. Iată că istoricul basarabean Alexandru Moraru, cu perseverenţa sa, după publicarea volumului „Garda de Fier în Basarabia”, a reuşit din nou să contribuie fundamental la recuperarea istoriei reale a României prin volumul său proaspăt apărut la Chişinău, „Basarabia - Scrisori către Mareşal”. 190 de documente selectate de profesorul şi arhivistul Alexandru Moraru, de la rapoarte secrete ale Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) şi note confidenţiale ale profesorului Gheorghe Alexianu, Guvernatorul Transnistriei, sau Constantin Gh. Voiculescu, Guvernatorul Basarabiei, la scrisorile „celor mici”, cum scrie regretatul profesor Gheorghe Buzatu, autorul prezentării volumului, oferă o imagine uniformă asupra multitudinii problemelor din Basarabia dar şi a rezolvărilor alese de Mareşalul Ion Antonescu. Iată, spre exemplu, într-o chestiune controversată, cum este cea a unor abuzuri comise împotriva bunurilor evreieşti, Mareşalul dispune ca cei care nu vor returna aceste bunuri imediat să fie împuşcaţi (vedeţi Documentul Publicaţia nr. 1 din imagine). Într-o chestiune similară, privind găsirea unor pietre funerare de marmură într-un transport, Mareşalul dă următoarea rezoluţie: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare de avere”. Extrem de valoroase sunt dările de seamă ale Guvernatorului Transnistriei, privind starea de fapt de după eliberare şi măsurile întreprinse de autorităţile româneşti, cât şi conflictul perpetuu dintre români şi trupele militarilor germani, care încercau să se transforme în ocupanţi într-un teritoriu aflat sub jurisdicţie românească, în care funcţionarii români îi apărau cu demnitate pe toţi cei aflaţi între graniţele României Mari, indiferent de naţionalitatea lor.  „Cei mici” - jandarmi, bibliotecari, învăţătoare sau simpli romani -, la rândul lor, îl roagă pe Mareşalul să-i ajute în tot felul de aspecte, mai importante sau mai mărunte, Mareşalul sau soţia sa aplecându-se adeseori spre rezolvarea problemelor acestora. Din tot acest „puzzle” de documente răzbate peste decenii personalitatea Mareşalului Ion Antonescu şi greutatea covârşitore a deciziilor pe care a trebuit să le ia în condiţii în care, atunci ca şi acum, românii erau obligaţi să se ferească singuri şi de prieteni şi de duşmani, deşi şi unii şi alţii au purtat titulatura de aliaţi. Să ne amintim, unii ne-au trădat pe mână cu ungurii iar alţii ne-au abandonat în ghearele ruşiilor. Profesorul Alexandru Moraru îşi face o datorie de onoare în a prezenta, cu râvnă şi acribie, toate aceste piese care recompun atât imaginea omului şi conducătorului Ion Antonescu, deformată de comisari ideologici kominternisti şi, mai nou, „politically correct” cât şi adevărul istoric pierdut şi, sperăm, în curs de ireversibilă recuperare. (Victor Roncea)

Introducerea volumului, dedicat de autor părinţilor săi, Lidia şi Valeriu Moraru, cuprinde, fotografii de arhivă şi două nestemate în versuri dedicate de Maria Vlas Botnaru Mareşalului întregitor de ţară.

„Basarabia - Scrisori către Mareşal” - Postfaţă - Gheorghe Buzatu

„Profesorul şi prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formaţie şi prin vocaţie, ne transmite din Chişinău, cu bunăvoinţa-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Naţională din 1941-1944 adresate de « cei mici » Mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv reunind câteva sute de documente de acest gen, pe care, se înţelege, le aşteptăm cu nerăbdare şi deosebit interes. Este de datoria mea să menţionez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente româneşti de maxima însemnătate depozitate în Arhivele din Chişinău, dintre care unele au reţinut atenţia lui Paul Goma pentru magistralu-i eseu „Săptămâna Roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau „Basarabia şi evreii” (cea mai recentă ediţe, a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 p.). De asemenea, nu demult el a publicat la Iaşi volumele: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia.1941-1944. Culegere de documente”, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu, şi „Basarabia  antisovietică. Documente privind rezistenta naţională. Blestemul deportărilor şi al « justiţiei » staliniste”, Iaşi, Casa Edtorială Demiurg, 2009, pentru ca,  în sfârşit,  cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente şi actuale culegeri în mai multe tomuri - „Victimele terorii comuniste din Basarabia. Rezistenţă ocupanţilor. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Documente secrete sovietice 1944-1954”, Chişinău, Editura Iulian,2010,393 p.+anexe. Cât priveşte documentele reunite în prezentul material, cititorul se va convinge lesne că scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, unele semnate de Gh. Alexianu sau generalul C. Gh. Voiculescu, în calitatea lor de guvernatori în funcţie ai Transnistriei şi, respectiv, ai Basarabiei, vorbesc de la sine, nemaifiind, nicidecum necesar a mai fi « traduse »”.[1]

„Basarabia - Scrisori către Mareşal” - Introducere - Alexandru Moraru

În Cartea de Aur a Neamului Românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir Ion Antonescu, marele nedreptăţit al istoriei noastre, care, prin jertfa lui supremă, a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine. Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti, în familia unui ofiţer, Ion Antonescu a fost propulsat în scurt timp, prin talentul său deosebit în arta militară, pe scara ierarhică superioară, încât la începutul Războiului Mondial din 1914-1918 era deja şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care se va distinge în cursul operaţiunilor decisive pentru libertatea şi unirea tuturor românilor.[2] „Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare”. Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945.[3]

În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al Patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea U.R.S.S., au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kremlinului. Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar, la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, ocupate de Bulgaria. În aceste condiţii, regele Carol al II-lea îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior. Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Chemându-l la palat, regele i-a spus: „Antonescu, nu poţi refuza puterea. Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singuramea rezervă. Timpul tău a sosit”. Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3.072 se crea o nouă instituţie, acea de Conducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est, la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul românesc moartea şi focul.[4] În numeroase lucrări de specialitate de până la 1989, Ion Antonescu a fost prezentat ca un necruţător dictator, responsabil de moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei, ceea ce, nici pe departe nu corespunde adevărului istoric. Esenţa respectivei probleme a fost atestată, de exemplu, de dr. Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956, din care reţinem: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său - montat de comunişti -, am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”.[5]

Prin anii 1944-1946 şi în cursul procesului comunizării României, atitudinea lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia P.C.R. l-au transformat rapid într-o ţintă a autorităţilor comuniste. Sub acest aspect, el avea să scrie în 1956: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara”. Un alt argument, la cele menţionate, ni-l oferă dosarul care a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. - Biroul Militar, intitulat Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile doomnului Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 -1 ianuarie 1944 şi acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova[6], fiind împărţit în trei părţi: problema, rezoluţia Mareşalului şi destinaţia materialului.[7] Oferim, în continuare, un singur exemplu din dosarul nominalizat, spre a pune în evidenţă, în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu: „Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C. F. R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odesa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odesa şi vândute; de către Municipiul Odesa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C. F. R.”.

Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odesa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

Generalul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine”.[8]

Comentariile sunt, netăgăduit, de prisos. Totuşi, cititorul, în temeiul acestei rezoluţii, a observat fraza: „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, ceea ce constituia o dovadă că, indiferent de naţionalitate, persoana care săvârşise vreo infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii… Dar care trebuia să fie - ne întrebăm - atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de cele şapte persoane prinse noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc? Pentru o asemenea faptă, în U.R.S.S., în cursul războiului, persoanele vinovate, chiar dacă se recrutau dintre minoritari, erau puse necondiţionat la zid şi împuşcate fără anchetă şi judecată. Pe când, în România, acestea au fost anchetate, judecate şi în consecinţă trimise în lagăre de muncă. Sau poate trebuia - după cum recomandă unii pseudo-istorici - să fie lăsate să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrângeau asupra minorităţilor naţionale?! Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre speculanţii care, artificial, umflau preţurile la produsele alimentare ori le ascundeau, şoptindu-le… prieteneşte cumpărătorilor cum că: „cu ruşii era mai bine, nu”? Dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele care spărgeau casele văduvelor şi familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fi fost lăsaţi componenţii haitelor să-şi facă meseria de „minoritari” ori să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăre la muncă?

Era război. Şi încă era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Iar războiul îşi avea legile lui. Este binecunoscut faptul: comunismul avea naţionalitate, iar în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de Armata Roşie, majoritatea minoritarilor a primit trupele inamice cu nespusă bucurie şi entuziasm. După 22 iunie 1941, deci după răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti până la Nistru, atitudinea populaţiei minoritare a devenit ostilă faţă de trupele şi autorităţile eliberatoare, iar, în multe cazuri, minoritarii au fost lăsaţi de sovietici cu „misiuni speciale” de spionaj şi pentru tot felul de provocări. Ceea ce desprindem dintr-un document depozitat în fondul Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, document intitulat Lista franceză, germană, ivrit, „aruncat” cu documente false, sub pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă - funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi ivrit, trimis tot cu documente false, sub pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false sub pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, franceză, germană, română; Bruhis Ştrul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă - director adjunct responsabil pentru secţia politică al F.Z.O. din oraşul Chişinău, tot cu documente false sub pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusă, ivrit, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovolscaia Natalia Ivanovna şi, în sfârşit, Grinman Isaac Iosifovici, cu ultimul loc de muncă în redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, beneficiar al pseudonimului Vlasov Zaharii VasilieviciCentrului de partid, paraşutat pe teritoriul Moldovei, din care aflăm că, din nouă persoane trimise între Prut şi Nistru de către autorităţile sovietice, şase erau evrei, cu toţii membri ai P.C.R. şi, în rest, câte un rus, un ucrainean şi un „moldovean”, acesta din urmă pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război îndeplinise funcţia de secretar al CR Slobozia al U.L.C.T.M. Cât despre cei dintâi şase comunişti terorişti: aceştia erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă - şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română.[9]

Cititorul, fără îndoială, a intuit că paraşutiştii în discuţie fuseseră aduşi din URSS, iar ultimele lor locuri de muncă dispuse în 1940-1941 în R.S.S. Moldovenească. Acest lucru înseamnă că în 1941, după ce Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în U.R.S.S., unde, după o sumară pregătire, au fost „lansaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiuni speciale teroriste împotriva Statului Român, angajat, pe Frontul de Est, într-un război naţional, de la un capăt la altul (1941-1944). În asemenea condiţii, care putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Credem că, în cazul dat, nu mai conta naţionalitatea infractorilor. Mai mult decât sigur că, şi în cazul dat, Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite, astfel că grupa de spionaj menţionată în parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii din apropierea satului Bravicea, raionul Orhei (doi dintre terorişti fiind prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei)[8], unde a fost aruncată în noaptea de 24/25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pokrovsk, regiunea Dnepropetrovsk, fapt confirmat, de altfel, prin scrisoarea secretă a secretarului C.C. al P.C.(b) din Moldova, N. Salogor, din 27 iunie 1946, adresată ministrului în exerciţiu al KGB al R.S.S.M., Mordovei.[10]

Am prezentat un exemplu, din miile de cazuri atestate în documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minoritarilor din Basarabia la „lupta în ilegalitate” desfăşurată împotriva Statului Român. Pentru astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagărele de muncă, care nu trebuie confundate cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. Despre viaţa şi activitatea Mareşalului s-au publicat numeroase studii, monografii, volume de amintiri, albume şi culegeri de documente. Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea război mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de U.R.S.S. şi reîntregirea Patriei,i-a revenit regretatului istoric Gh. Buzatu. Cărţile domniei sale reprezintă o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea momentului când Mareşalul va fi reabilitat deplin, când, de pe numele lui, va fi ştearsă pecetea de „fascist” şi „antisemit”, aplicată de bolşevicii lui Stalin şi, ulterior, actualii propovăduitori kominternişti.

Condus de aceste idei nobile de restabilire a adevărului istoric şi orientându-mă la scopurile regretatului meu prieten şi mentor Gheorghe Buzatu, pe care le-a realizat în timpul vieţii cu atâta profesionalism şi perseverenţă am hotărât, să pregătesc prezentul volum de documente, care vor servi, asemenea unei cărămizi, la înălţarea postamentului întru nemurire Eroului Naţional, Marele Ion Antonescu. Pentru moment, să observăm că există un gol, lipsesc câteva piese din întregul tabloul al activităţii Mareşalului dincolo de Prut în 1941-1944.Vin cu ideea şi dorinţa de a umple acest gol aducând în faţa cititorului documente de arhivă - incontestabile argumente ale adevărului. Este vorba de scrisori adresate Conducătorului Statului expediate de funcţionari,ostaşi şi ofiţeri, copii, mame şi bătrâni din Basarabia( dar şi din alte părţi ale Ţării), de dispoziţiile acestuia, de măsurile luate de autorităţile române în diferite situaţii, de atitudinea faţă de românii basarabeni şi transnistreni. În prezentul volum au fost incluse copiile originale ale multor documente de arhivă din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.[11] Aceste copii ale filelor îngălbenite de timp crează pentru cercetători o atmosferă autentică de epocă, deoarece prezenta culegere de documente cât şi volumele publicate anterior nu sunt altceva decât nişte instrumente de lucru pentru cercetători. Deşi documentele care au intrat în acest modest volum nu sunt aranjate în ordinea cronologică ci a fost respectată ordinea lor potrivit dosarelor de arhivă, acest lucru nu va ştirbi din importanţa subiectelor şi valoarea lor istorică.

Basarabenii şi Transnistrenii vedeau în persoana Mareşalului Ion Antonescu nu numai un funcţionar de stat, nu numai un Conducător al tuturor românilor, dar şi un Eliberator, Un Mare Bărbat al Neamului Românesc care i-a eliberat de ocupanţii sovietici, de kolhozurile lor, de păduchi, de mecanismul sângeros al N.K.V.D.-ului, de rusificarea forţată, de „justiţia” stalinistă, de armata roşie, care din 28 iunie 1940 până la 22 iunie 1941 militarii căreia s-au comportat mai rău decât o ceată de bandiţi şi hoţi, exterminând, umilind şi jefuind acest popor. Am colectat documentele incluse în prezenta culegere timp de câţiva ani. Sunt incluse aproape 200 de documente, scrise în limba română. Din motive lesne de înţeles, pentru ca un cititor dornic să simtă mai bine epoca, am păstrat forma şi ortografia originală a documentelor. Cu regret, remarcăm, se vor întâlni şi unele greşeli ortografice, schimonosiri de nume sau localităţi, dar faptul confirmă că am respectat textul original. Este absolut necesar să precizăm, de asemenea, că mai mult de 95% dintre documentele selectate văd lumina tiparului pentru prima dată. În ansamblu, materialele se referă la diferite aspecte ale vieţii publice, cotidiene şi militare.

Înainte de-a fi fost executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, relevă [12]: „Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare! Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre! Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”! Poate, că Timpul acela, a şi sosit?!

Să-l punem pe Mareşal în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc! Acolo unde-i este locul!(Alexandru Moraru).