„Nicio faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită", spune un vechi proverb românesc. Paremi¬ologia şi-a dovedit, şi în cazul de faţă, caracterul ştiinţific. Vom aplica acest proverb la „Avatarii ale manuscriselor Eminescu", cum se intitulează cartea pe care o comentăm (şi din care cităm), o culegere de studii şi opinii ale unor personalităţi marcante din domeniul culturii române, alcătuită de Anca Silvia Bogdan şi Marin Diaconu, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în 2009.

Un scurt istoric al problemei se impune.

Este vorba de lada de manuscrise eminesciene pe care însuşi proprietarul ei o preţuia ca atare: „Ce-aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le văd" (p. 15), scrie, Eminescu, din spitalul din Dobling, la 12/24 ianuarie 1884, prietenului său Chibici-Râvneanu. La revenirea în capitala Moldovei, Eminescu scrie aceluiaşi, la 20 octombrie 1884, despre aceeaşi ladă, de fapt toată averea spirituală a marelui crea¬tor: „E lesne de-nţeles că nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi foarte bine dac-ai păstra tu încă câtva timp aşa-numita mea ladă", implorându-l la o sporită grijă a averii sale: „Te rog dar să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, până ce starea mea se va-ndrepta" (p. 16).
Dacă Eminescu vorbeşte de o singură ladă, au fost voci în epocă care au vorbit de existenţa a două lăzi cu cărţi şi manuscrise. Astfel, Ilarie Chendi scrie, la 10 ani de la nemurirea poetului, despre trei domni care au venit la ultima sa gazdă care au ridicat cărţi şi manuscrise aparţinătoare chiriaşului. La 29 ianuarie 1902, Ilarie Chendi revine şi detaliază că acei domni „au umplut două cufere cu cărţi şi manuscrise" (p. 22).
„De la 1884 însă - scrie Chendi - de când Eminescu s-a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţii lui, el a muncit mult. Unde sunt manuscriptele lui din acest interval? Să fie cumva acele despre cari mi-au povestit mie bătrânii la cari el a stat în gazdă? La cine se vor fi aflând deci acele «două cufere pline cu sărăcia lui Eminescu»? Chestiunea tot nu e rezolvată încă, manus¬crisele lui Eminescu tot nu sunt toate la un loc" (p. 24). Cu acelaşi ton se întreabă, la 18 iunie 1899, şi Al. Antemireanu: „Ce s-a făcut cu manuscrisele inedite rămase după moartea marelui poet? Cine le posedă? De ce nu se publică?" (p.l9).
Dacă ipoteza şi întrebările criticului şi editorului Ila¬rie Chendi rămân doar nedovedite sau retorice, o certi¬tudine există. La 25 ianuarie 1902, în şedinţa Academiei Române, prezidată de P.S. Aurelian, Titu Maiorescu donează această zestre cu următoarea menţiune: „De la Michail Eminescu posed - dăruite de dânsul în diferite ocaziuni - multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză" (p. 21). Donaţia târzie se datorează raţiunilor politice, a lui D.A. Sturdza, preşedintele Academiei. Despre această donaţie, Con¬stantin Rădulescu-Motru avea să scrie: „Într-o bună măsură, opera marelui nostru poet poate fi chiar socotită ca înfiată Academiei" (p.44).
Dimitrie Vatamaniuc, cel mai avizat în chestiune, lămureş¬te succesiunea donaţiilor şi răspunde, în opinia noastră, şi întrebărilor retorice puse de Chendi. Astfel, după pri¬ma donaţie maioresciană, urmează a doua, tot în şedin¬ţa Academiei Române, prezidată, de această dată, de I. Kalinderu, „25 volume manuscripte şi 72 de volume şi broşuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui d-sale, Ioan Maiorescu" (p. 73). A treia donaţie se datorează lui Matei Eminescu şi este adresată Fundaţiei Universitare din Bucureşti, în 1895, compusă din 25 de titluri de carte în 142 volume, cărţi pierdute pentru totdeauna în eveni¬mentele din 22 decembrie 1989, când „cineva" a coman¬dat focuri de armă spre acel edificiu (Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti), unde se ascundeau „teroriştii". Aceştia n-au fost depistaţi sau executaţi, în schimb valori patrimoniale au fost distruse iremediabil. Un al patrulea fond se află la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu" din Iaşi, care cuprinde Gramatica sanscrită, în total fiind vorba de 15.478 p. aflate în tezaurul Academiei, ceea ce îl situează pe Eminescu, şi din acest punct de vedere, „în fruntea tuturor şlefuitorilor de diamante literare", căci, mărturiseşte Gabriel Ştrempel, „la nimeni n-am găsit atâta deplină concordanţă între spiritul bântuit de furtuni şi ecoul lui în manuscrise, ca la M. Eminescu" (p. 87).
Despre gestul celebrului critic scrie la 17/30 mai 1902 bibliotecarul Academiei, Nerva Hodoş: „Cel care s-a ocupat însă cu statornicie de soarta lui Eminescu - de gloria ca şi de viaţa de toate zilele – d. Maiorescu, a făcut cel mai mare serviciu literaturii noastre contemporane, aducând mai întâi, încredinţând apoi Academiei Române, manuscriptele nefericitului poet", dând altora posibilitatea şi „grija de a cerceta mai departe în opera şi în sufletul poetului pe care el cel dintâi 1-a încurajat, apoi 1-a apărat – şi, care, de atunci, s-a ridicat atât de sus. Am văzut manuscrisele, nişte biete caiete zdrenţuite, în cari se poate urmări pas cu pas atât sărmana sa viaţă rătăcitoare, cât şi munca grea la care s-a supus Eminescu" (p. 26).
La polul opus se situează, din păcate, G. Ibrăilea¬nu, care condamnă, în septembrie 1923, gestul istoric al mentorului „Junimei": „într-adevăr, nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu, când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la domnia sa, sub şapte lacăte. Oare Academia Română, înainte de a pune manuscrisele la dispoziţia oricui burtă-verde, n-ar putea lua câteva informaţii în privinţa intenţiilor şi competenţii lui?" (p. 32). Incredibil! Iată că şi marile personalităţi pot emite judecăţi total greşite.
Acelaşi critic se ridică vehement şi eronat împotri¬va publicării postumelor eminesciene, considerând că „Eminescu nu e, nu poate fi altul decât acela ce a voit să fie el însuşi", căci „după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coş, cum s-ar zice" (p. 31). Şi, atunci, continuă în eroare eminescologul Ibrăileanu, „pentru ce ne luăm noi dreptul să-i violăm intimităţile profesionale şi să-l micşorăm în faţa marelui public? Căci hârtiuţele rămase de pe urma unui poet, caietele, maculatura, bru¬lioanele - aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare - sunt pline de cugetări adesea banale, de însemnări uneori triviale, de forme vulgare şi imperfecte" (p. 23).
Replica vine de la N. Iorga, care proclamă profetic: „orice rând din Eminescu merită să fie tipărit" (p. 42). În Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Emi¬nescu, celebrul istoric, după ce constată că „nici o operă li¬terară eminentă, ieşită dintr-o minte genială, n-a avut trista soartă a operei lui Mihai Eminescu" (p. 33), consideră, cu justeţe, că e o „datorie pentru noi, păstrătorii preţioaselor caiete, pentru noi cari am îngrijit atâta timp moştenirea li¬terară a lui Alecsandri, să începem, printr-o comisiune la cari bucuros aş primi să mă alipesc, ediţia integrală a lui Eminescu, care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o poate da decât Academia Română" (p.36).
Ideea ediţiei integrale, văzută ca monument naţional, sub egida celui mai înalt for ştiinţific din România, este preluată de academicianul Perpessicius, în 1939.
Încercări de editare a operei eminesciene, cât mai in¬tegral, au aparţinut lui Ilarie Chendi (Literatura populară, 1902, şi Poezii postume, 1905), Nerva Hodoş (Poezii postume, 1902), I.A. Rădulescu-Pogoneanu (în „Convorbiri Literare" publică „masive pachete inedite", în 1905), Ion Scurtu (Scrieri politice şi literare, 1905), C. Botez (în 1933, prima ediţie critică a antumelor). Eforturi editoriale lăudabile au depus A.C. Cuza, N. Iorga, I. Bian, Al. Rosetti.
Dar Perpessicius este editorul mult aşteptat, care s-a ridicat, ca şi D. Vatamaniuc mai târziu, la nivelul creaţiei eminesciene. În prefaţa primului volum, el menţionează că după donaţia lui Titu Maiorescu, editarea operei lui Emi¬nescu „intră într-o nouă fază", spre o ediţie „integrală şi critică", năzuind să ducă la bun sfârşit „împlinirea acelui corpus eminescianum, la care şi memoria poetului şi obli¬gaţiile culturii contemporane, şi năzuinţele ani de ani amâ¬nate au deopotrivă dreptul" (p. 42).
În celebra Scrisoare către editorul eminescian, in¬tegral, din anul 2000, text publicat în 1964, deplânge că, de la donaţia din 1902, a trecut atâta vreme „şi încă nu s-a putut realiza întreg acel corpus eminescianum, la care Nicolae Iorga, când socotea că orice rând din Eminescu, de orice natură, merită să fie editat" (p. 46), deşi „gânduri de editare integrală" au existat până la monografia lui G. Călinescu.
Proiectat, iniţial în 14 volume, apoi în 20, de Perpessi¬cius, acesta a editat, sub egida Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", condusă de Al. Rosetti, primele trei volume în perioada interbelică (vol. I, 1939, 3300 ex.; vol. II, 1943, 3900 ex.; vol. III, 1944, 3626 ex.).
Apoi, postbelic, au fost editate următoarele volume: (vol. IV, 1952; vol. V, 1958; vol. VI, 1963; vol. VII, 1977; vol. VIII, 1988).
Neliniştit de soarta editării integrale, Perpessicius se întreba cu oarecare lipsă de speranţă: „Împlini-se-va, oare, minunea atâta timp râvnită, însă pe nedrept reclamată îna¬inte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului al XXI-lea să salute ediţia în foarte multe volume, integra¬lă şi critică, a operei lui Eminescu?" (p. 48).
Minunea râvnită de Perpessicius şi de alţi iubitori de literatură a fost împlinită, graţie unui colectiv al Muzeului Literaturii Române, condus de Al. Oprea, colectiv coordo¬nat de acad. D. Vatamaniuc (Petre Creţea, Al. Surdu, Olga Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, Claudia Dimiu, Aurelia Dumitraşcu).
Cu mare scandal, din raţiuni extraliterare, a apărut, în 1980, Opere, vol. IX, primul volum din publicistica emi¬nesciană, coordonat de D. Vatamaniuc şi prefaţat de Al. Oprea, urmat de vol. XI (1984); XII, 1985; XIII, 1985, vo¬lumul X, tipărit în 1989, fîind difuzat abia după Revoluţia din decembrie 1989.
Directorul Bibliotecii Academiei Române, acad. Gabriel Ştrempel, îndreptăţit să constate o „obosire fizică a filelor celor mai multe dintre manuscrise", obligându-1 la „măsuri drastice de protejare a acestor comori fără egal ale neamului nostru" (p. 85), va remarca că „abia după această operaţiune [de editare integrală, n. n.] manuscrisele îşi vor găsi într-adevăr odihna meritată, după atâţia ani de cercetare" (p. 89).
A doua operaţie necesară şi stringentă, după tipărirea, în integritate şi spirit critic, a creaţiei eminesciene este „editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Emi¬nescu" (p. 53), cum propunea Constantin Noica, care s-a luptat cu toate forurile literare, ştiinţifice sau politice din regimul comunist în vederea facsimilării celor 44 caiete, „spre a se vedea ce a făcut, cât a trudit şi cât ştia Eminescu în ceasul acela al culturii româneşti" (p. 54).
Filosoful de la Păltiniş a avut un cult pentru „mi¬racolul eminescian" şi, îmbolnăvindu-se de „emi¬nescianită", a militat, până la sfârşitul vieţii, pentru facsimilarea tuturor caietelor în „întregul lor" (p. 54), care „dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce", pentru că „totul îl interesează pe Eminescu, nu doar creaţia literară, ci şi li¬teraturile lumii; filosofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvântul străin şi cuvântul românesc"(p. 54). Pentru realizarea acestui vis, a cutreierat între 1968- 1987, ca altădată Eminescu, ţara în „cruciş şi-n curmeziş", a ţinut conferinţe publice, a susţinut ideea până la cele mai înalte foruri, a creat o şcoală în acest sens, pen¬tru ca fiecare capitală de judeţ să fie în posesia acestei moşteniri miraculoase cu „deschiderea lor către univer¬salul culturii şi cel al limbilor" (p.56).
Lipsa mijloacelor tehnice şi a specialiştilor români nu l-a împiedicat pe C. Noica să persevereze în idee, convins, pe de o parte, că „la scara culturii noastre, func¬ţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakes¬peare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, el fiind „o conştiinţă de cultură completă" (p. 56), iar pe de altă parte, că unul din „rosturile ediţiei facsimilate [este] tocmai acela de-a forma cercetători" (p.56).
Reluând ideile lui N. Iorga („orice rând din Emi¬nescu trebuie făcut cunoscut") şi G. Călinescu („nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai"), Noica demonstrează valoarea intrinsecă a manuscriselor eminesciene, care „ nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii", ele se consti¬tuie într-un „laborator, dacă vreţi, este subsolul geniului lui, dacă vreţi, este haosul germinativ. E un haos, e o dezordine bună aici, e o zăpăceală în manuscrisele astea care trezeşte la viaţă" (p. 59), iar dacă nu ne hrănim cu Eminescu, „acesta al haosului germinativ", „atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi" (p.60).
Dar, spune, pragmatic, filosoful: „Trebuie să facem lucrurile desăvârşit de bine. Desăvârşirea înăbuşe câteodată săvârşirea" (p.56).
Despre necesitatea facsimilării s-au mai pronunţat Mihai Ciurdaru şi I.M. Ştefan.
Spre a nu rămâne înfometaţi în cultură, peste ani, începând cu 2004, acad. Eugen Simion realizează ceea ce C. Noica doar visa, adică facsimilarea manuscriselor, sperând „că lumea românească să devină mai bună, mai frumoasă şi mai aptă pentru cultura de performanţă" (p. 79). În marile culturi ale lumii, doar Valery şi Leonardo da Vinci s-au bucurat de realizări comparabile cu cea a lui Eugen Simion, care a participat şi la editarea publi¬cisticii eminesciene ca „tânăr şi şomer".
Împlinirea gândului noician de a reda nu un alt, ci „Eminescu total" ar fi trebuit să fie pentru Eugen Simion un prilej de bucurie sufletească. Prea puţini au fost cei care au apreciat gestul său editorial de facsimilare (Ion Simuţ, Dan Mircea Cipariu, Al. Ştefanescu, C. Barbu, M. Cimpoi, A. Păunescu, I. Cristoiu, Victor Crăciun, Ion Deaconescu, I. Buducă, N. Georgescu etc). Majoritatea specialiştilor au preferat să tacă.
O primă lovitură datează din 2006: după apariţia pri¬melor opt volume, Editura Academiei Române (?!) întocmeşte un caiet de sarcini prin care solicită continuarea tipăririi manuscriselor nu la Monitorul Oficial, ci la o tipografie din Buzău sau din Oneşti. Se pierd 10 milioane lei, timp şi nervi, iar însuşi preşedintele în exerciţiu al Academiei Române, Ionel Haiduc, „a găsit răspunsuri năucitoare pentru un om de cultură" (Dan Mircea Cipariu), considerând ca rentabilă financiar tipărirea acestor manuscrise într-o tipografie modestă, dar ieftină sau „poate vom publica în străinătate" (p. 126). Este inadmisibil ca un preşedinte de academie să nu realizeze că nu poţi face experimente tipografice cu o asemenea valoare spirituală, în condiţiile în care scanarea excepţională a acestora de către prof. Mircia Dumitrescu (facsimilele astfel realizate sunt mai lizibile decât originalele) nu putea fi realizată în oricare tipografie.
Având „şi calitatea rară de a nu-şi părăsi proiectele, de a fi conform cu sine însuşi, în diversele clipe ale vieţii, de a considera caracterul un corolar al talentului" (p. 183), cum îl defineşte cu obiectivitate scriitorul Adrian Păunescu, care a sprijinit, în calitate de şef de comisie senatorială, acest măreţ proiect cultural, Eugen Simion reia tipărirea manus¬criselor şi, astfel, în 5 ani (2004-2009) a tipărit în 38 de volume toate cele peste 15.000 de pagini, sub egida Aca¬demiei Române în colaborare cu Editura Enciclopedică, la început, apoi cu Biblioteca Academiei Române şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, volume care au fost donate, conform unei decizii a Prezidiului Academiei Române, condus de însuşi Eugen Simion, marilor biblioteci din ţară. Principalii săi colaboratori: Mircia Dumitrescu şi Gabriela Dumitrescu.
Şi, în cel mai bizar spirit românesc, în loc de laude bi¬nemeritate, pentru fmalizarea acestui proiect editorial de interes naţional, Eugen Simion este contestat cu duritate şi chiar reclamat la D.N.A.
Prima şi cea mai vehementă contestatoare este un... eminescolog, Ioana Bot, prodecan al Filologiei clujene. Doamna eminescolog consideră că „aceasta nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci un picturial cu poze ale paginilor, de complexitatea informa¬tică a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunţi, botezuri şi absolviri" (p. 135). Replica lui Eugen Simion la această afirmaţie este concludentă: aspiraţia spre elitism a Ioanei Bot „se poate psihanaliza" (p.140).
Un oarecare C. Vică, în ton şi toane cu Ioana Bot, consideră că preţul tipăririi este mare, că este o „glumă proastă pe bani publici, pentru că manuscrisele nu sunt accesibile liber (cu toate că sunt bunuri publice) şi, chiar dacă ar fi fost, nu pot fi utilizate în cercetare" (p. 149). C. Vica îl contrazice pe C. Noica! Un alt oarecare, Andrei Matzal, vrea să iasă în evidenţă ca şi altădată Caion sau Sorin Toma, acunzând de nerentabilitate financiară finalizarea facsimilării şi tipăririi manuscriselor eminesciene.
De aici până la anonimul „om de afaceri" din Timiş, Mircea Popescu, nu este decât un pas, pe care acesta îl face reclamându-l pe „numitul" Eugen Simion, cu „do¬miciliu necunoscut", la DNA. „Faptele numitului Eugen Simion în coordonarea, conducerea şi administrarea acestui proiect constituie fapte de corupţie în conformitate cu legislaţia în vigoare şi vă solicit să declanşaţi ur¬mărirea penală în acest caz" (p. 147), reclamă, la 16 iunie 2009, denunţătorul penal Mircea Popescu din Timişoara, membru PNL (oare, ce are de zis conducerea PNL?!), propunând ca martori pe ... Ioana Bot şi C. Vică, ceea ce demonstrează o acţiune conjugată.
Prompt şi corect scrie Ion Cristoiu: „România dă peste margini de nebuni care comit plângeri pe bandă ru¬lantă către toate instanţele naţionale şi internaţionale" (p. 162) sau Alex Ştefanescu: „Ce motiv ar avea cineva să profaneze o asemenea izbândă? [...] Au fost multe certuri ruşinoase în viaţa noastră publică de-a lungul anilor, dar aceasta le întrece pe toate" (p.164).
O observaţie pertinentă constată Ion Spânu: „Nu ştiu cum se face că majoritatea intelectualilor care-l denigrea¬ză pe M. Eminescu primesc, mai devreme sau mai târziu, burse în Occident sau stipendii la care nimeni n-ar fi în¬drăznit să râvnească" (p. 165).
Cu amărăciune, Eugen Simion scrie: „nu mă aşteptam să primesc recunoştinţa jertfei mele patriotice, dar nici să fiu dat pe mâna poliţiei nu gândeam să ajung. Dovadă că istoria „este inepuizabilă" (p.13). În loc să-şi consacre timp şi puterea de muncă în folosul altor cărţi, Eugen Simion, „creatorul şi istoricul literar al tuturor superlativelor spirituale" (Adrian Păunescu), trebuie să răspundă acuzaţiilor nedrepte şi nefondate, ale unor confraţi sau procurori.
Nemernicia românească, invocată de C. Noica şi greu suportată de Eugen Simion, iese din nou la iveală prin oa¬menii ei, loveşte moraliceşte şi încearcă acelaşi lucru şi penal.
„Fantezia denunţătorului meu (comentează Eugen Simion) este, ca şi a celor care i-o cultivă, neagră, absurdă şi înjositoare pentru spirit. Miroase a diversiune. Rămâne doar întrebarea dacă Eminescu şi cei ce vor să facă ceva pentru opera lui merită aceste mizerii morale. Întrebare retorică, desigur" (p. 156).
Eugen Simion spera ca, prin împlinirea acestui gând miraculos, „lumea românească să devină mai bună, mai frumoasă şi mai aptă pentru cultura de performanţă", dar una lumea, nemernică din fire, nu poate fi îmblânzită, precum Vulpea din Micul Prinţ a lui Antonie de Saint-Exupery. Nemernicii cu nemernicia lor nu pot înăbuşi marile proiecte culturale româneşti. Iar Eugen Simion a dovedit-o, de atâtea ori, că nu se lasă înfrânt, că nu-şi abandonează ideile şi proiectele, biblioteca proiectelor eşuate fiind doar o simplă sintagmă.
Prin săvârşirea tipăririi manuscriselor eminesciene, Eugen Simion completează, extrem de onorant, în isto¬ria culturii româneşti, triada începută de Perpessicius şi continuată de D. Vatamaniuc, este nu numai un pertinent cercetător al operei autorului Odei în metru antic, ci şi un editor de vocaţie şi competenţă, dovedite şi în celebra colecţie Pleiade.