Nicolae Szekely a publicat până în prezent trei cărţi de poezie: „Astrele interioare", Timişoara, Ed. Signata, 2000, „Stările imnice", Arad, Ed. Mirador, 2001 şi „Buletin de ştiri", Arad, Ed. Mirador, 2006, ultima apărută şi de care ne ocupăm mai jos. Volumul liliputan „Astrele interioare" încorporează imnuri către divinitate, notaţii de atmosferă interioară, stările unui subiect sensibil la venerabila frumuseţe a naturii şi subjugat de melancolia „trecerii". Mai apoi, statuia poetului ca arhitect al lumilor secrete (alchimie, kabbala etc.) repostată în circuitul poeziei de astăzi nu mai are nici un efect asupra cititorului, numai dacă lumea actuală i se pare o închisoare conform tradiţiei orfice. Variantă aleasă şi de autor pentru alternanţa versului clasic cu versul alb, unde rostirea gravă şi vocabularul ales ţin de neoexpresionism, acele incantaţii menite să tulbure duhurile apelor, ale pădurii, etc. mai mult prin nominalizarea lor decât pe insistenţa unui motiv anume. Aşadar, poemul trebuie să fie rezultanta unei alchimii interioare: „dar ce logică mai acceptă acum/ acea trecere dintr-un limbaj în altul, fără/ o viză metafizică,/ fără nebunia cuvintelor însetate/ cu însemnele înţelepţilor alchimişti?", (Preludiu pentru o casă părăsită, p. 65), sau: „Poetul o ia pe scurtătură uneori/ el ştie drumurile dar le ocoleşte/ travestit/ (...) el are un alt timp", (chiar miezul pâinii, p. 77). Un timid spirit de frondă afirmă prin negaţie consecvenţa poetului cu programul său: „Poezia pe care o scrii acum nu mai ţine de/ peisaje, culori, iubire, umbre şi câte altele/ doar ca să te ia cineva în seamă", (Zădărnicie, p. 116).
Al doilea volum – „Stările imnice", (2001) e o nouă cărămidă pusă la temelia unei poetici axată pe reflexivitate încă de la prima carte: „Ce se mai întâmplă, Doamne, ce se mai întâmplă,/ să nu fi văzut eu până acum această mască/ pe care o poartă pe rând Infernul, Sublimul, Iubirea?", (Imn, p. 5). Meditaţiile pe seama „universului", a legăturii dintre Dumnezeu şi om, relaţiile dintre bărbat şi femeie, poet-poezie sunt reluate în registrul metafizic şi subminate temporar pentru contrast de o îndoială pasageră: „cum totul e-n zadar şi totuşi contează/ mă las pradă ţie, nedumerire", (Imn, p. 14); şi mai departe: „ca o invazie veneau atunci clipele/ înnegrind zarea vişinie din care piereau/ rând pe rând secundele alungite ale serilor/ părând că gânduri repetate întruna/ apropiau/ cealaltă viaţă - presupusa veşnicie...", (Imn, p. 22), precum şi aceste versuri: „oh, Dumnezeule,/ în clipa trecerii la moarte/ vreau să-mi dai o insomnie lungă/ în care să contemplu/ la nesfârşit/ certitudinea de-a nefi", (Fantazie, p. 27), pentru a introduce palinodia mai spre finalul cărţii: „privind în propriul abis/ tentaţia de a crea un fals (oh, Doamne!)/ te poate adeveri într-o clipă - unde mai rămâne loc/ pentru sinele dispărut,/ fără o copie în divinitate?", (Fantazie, p. 42). Numai că vremea cuvintelor încărcate de „har poetic" a cam trecut şi insistenţa pe solemnitatea rostirii, a Imnurilor grave adună aceste poeme sub umbrela poeziei desuete, îndeosebi când autorul lor rămâne consecvent scriiturii de până acum şi respingând, deocamdată, auto-ironia ca „figură de stil".

Modificări substanţiale în modalitatea de expresie au loc odată cu a treia carte - „Buletin de ştiri", (2006), începând de la discursivitate şi directeţe a enunţurilor şi până la ajustarea parodică a scriiturii după noul val douămiist. Acum poetul se delimitează de stilul înalt şi adoptă un hibrid constituit din alternanţa versurilor elaborate cu cele „de consum" ale biograficului, iar produsul e o rarefiere a spaţiilor (fragmentarism) şi o aglutinare a lor când narativitatea impune un alt ritm, specific descrierilor de întâmplări şi personaje pe tonul reţinut al finului observator. De fapt, din dorinţa unei disocieri nete de ceea ce se petrecea în jurul său, poetul zăbovise în primele două cărţi pe filonul reflecţiilor crepusculare, îşi conservase aura aristocratică prin laconism şi reflexivitate, juxtapunerea versurilor cu pauze de lectură pentru sedimentarea ecoului; de acum îşi fac apariţia între constatative nevroza şi sarcasmul, nararea şi personajele aferente, argoul şi luarea în răspăr a poeticii care bagatelizează totul în afară de muzică, bani şi sex (conform noii generaţii). Cu alte cuvinte, poetul face mişto de cei care fac mişto, concluzia fiind că fiecare generaţie îşi are naşul... Dar, şi într-o asociere inedită pentru scriitura sa, poetul nu renunţă la sublinierea unei diferenţe clare de planuri şi caractere umane, aşa cum reiese în finalul poemului minat de înclinaţii de estet incompatibile cu hârjoana douămiiştilor: „forţezi prea mult cuvintele/ scuipi a lehamite dar mai bine aşa/ scapi de ele/ nervii te lasă ce e drept dar trebuie să ai răbdare/ prostia ta se va transforma în ceva omenesc/ un recul atât de puternic încât îţi înfrumuseţează chiar şi rahatul/ de fapt neputinţa se retrage într-o călimară de whisky/ într-un cvartet de Schubert sau mai simplu/ într-o ploaie de vară cu scaieţi (...)", (târfele harului, p. 41).

Evident, şi poetul consideră un regres aplicaţia de mai sus, unde nu sunt posibile melancolia şi meditaţia însoţită de fiorul redescoperirii universului, versul-sinteză şi alchimia savantă, însă nici o întoarcere la matcă nu mai este posibilă. Putem afirma că ruptura cu primele volume e dureroasă cât timp estetismul a mai pierdut un exponent, însă poezia bună şi poetica fragmentului a mai câştigat un adept. Există şi câteva accente oniric-suprarealiste în această carte, fără a brusca contextualizarea scriiturii în cadrul antenumit, o atmosferă de tatonare (căutare a tonului potrivit noului rol) ce impune versurilor diverse ritmuri, priceperea celui în cauză devenind vizibilă şi în dreptul artei combinatorii. Sunt multe poeme cu analogii ale actului creator, referinţe livreşti şi stropul de biografie strecurat cu talent la locul său pentru a întreţine interesul cititorului: „e frig în dimineaţa asta îmi iau hanoracul bleumarin/ mă-ntreb cu ce te-aş mai putea ferici azi/ poate să fac exces de zel şi să te copleşesc/ cu propria-mi inteligenţă/ uite-aşa să nu mai vorbim nimic/ în timp ce trăim buză în buză/ că şi aşa unul din noi doi doarme face clic/ la trezire şi celălalt închide brusc ochii/ lasă un bileţel de bună dimineaţa/ cafeaua o bem cu ochii-n patru/ apoi fiecare în treaba lui/ eu iau o carte din bibliotecă să citesc/ dar înainte fac mii de repetiţii/ mă imaginez în miezul lecturii cu ochii holbaţi/ îndurând toate caznele din lume şi înjur/ verific metode noi şi experimentez unde e mai bine/ în pat fotoliu sau pe veceu/ cu ochelari sau nu beckett e la fel/ mai bine citesc termometrul (...)", (schimb de experienţă, p. 26).

Cu toate că autorul a urmărit să scrie la modă, pare-se împotriva modei, versurile acestui volum sunt şi cele mai bine închegate; însuşi autorul recunoaşte intenţia în poemul care dă şi titlul volumului: „nu mai vreau clip-art-uri/ nici să ţin viaţa în mâini ca pe un dar preţios/ mai bine citesc nişte poeme 2000/ mai aflu una alta una altul la ce oră se trezeşte/ cum coboară din pat după un ziar îşi aprinde o ţigară/ câte o replică inteligentă apoi o întâlnire/ ca între prieteni desigur cafeaua vinul berea/ apare şi soarele negru enervantele detalii/ detalu detala// scuzaţi bâlbâiala", (buletin de ştiri, p. 58). Astfel, adus la zi (sau updatat la stilul altora) prin ironie şi pastişă, în exerciţiul noii funcţiuni cu scop experimental - Nicolae Szekely repune în scenă tema dezrădăcinării (din satul copilăriei), revelaţiile metafizice şi impresiile de lectură, în general ipostazele unui subiect pentru care literatura e mereu înaintea vieţii personale, lăsând în urma sa o paranteză deschisă pentru alte cărţi la fel de incitante.