Chiar dacă mi-ar sta în putere să-i analizez emoţiile tot nu aş face-o, pentru că nu aş avea capricioasele ingeniozităţi de a mă cufunda în sânul naturii, de a mă contopi, intuitiv, desigur, cu aceasta, spre a-i descoperi capacitatea expresivă dezvoltată în timp, învingând, dacă pot spune astfel, rezistenţa limbajului mai ales că e vorba de stilistica haiku-ului, aşa cum o face Genovel-Florentin Frăţilă în volumul trilingv, română, engleză, franceză, „Roiul de Stele", apărut la Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, în Colecţia „Scriitori râmniceni". Neavând puterea de care aminteam la începutul acestor consideraţii, mă limitez la a reaminti faptul că, dincolo de discreţia vibrantă a sufletului în faţa spectacolului simbolic al naturii, există acele procese de ruptură care ar putea fi suma noului în cunoaştere de care poetul devine conştient, nu odată cu trecerea timpului, ci odată cu conturarea unui destin; ruptura însemnând în cazul haiku-ului deschiderea spre o realitate nouă, fixată, şi dându-i astfel puteri depline, chiar dacă este o succesiune abstractă de cifre, 5-7-5, în textul poetic al cărui pas, slobod, are puterea de a deplasa graniţele cunoaterii spre ceea ce e posibil a se întâmpla. Astfel ajungem la principiile şcolii lui Matsuo Basho cel care, postulând schimbarea şi permanenţa, dă strălucire şi formă definitivă unui gen poetic rezervat iniţiaţilor, anume haiku-ul. Filtrată prin sita temperamentului său, drama trecerii timpului nu duce neapărat la o metaforă dar nici nu ne ţine la distanţă, rămânându-ne nouă privilegiul de a ne încărca de trecut şi de anxietatea resimţită în faţa inexorabilei treceri prin anotimuri. Haijinul notează, poate recapitulativ sau speculativ: „O nouă filă - în calendarul vieţii/ un alt anotimp". Simplitatea enunţului, eliberarea curiozităţii privirii şi gândului ascund, cu grijă, chipul poetului. Sensibilitatea nu vine neapărat din auz - am rupt o filă, nici prin vederea grafiei noilor cifre ale zilei din calendar - fantezia poetică utilizează materialul din plin/, ci din dorinţa terifiantă de a le uni pe cele două într-o-mblânzire a trecerii timpului, iluzorie, desigur, devenită acel nou anotimp, acea reprezentare exterioară pe care o explică doar în legătură un gest prozaic. Progresia de la particular la general, specifică haiku-ului, identificabilă şi în acest exemplu, filă-calendar-anotimp, o vom găsi şi în: „Chimia serii - soarele se dizolvă/ în apa mării"; constatăm astfel că soarele nu mai rămâne în afara timpului, punctul de contact al depeisajării sale, să-i zic aşa, fiind tocmai terestrialitatea, adică apa mării, deci nu orice apă, ci una care să nu creeze constrângeri dar să ne conducă spre un model metaforic cu imagini aflate în fond foarte la îndemână: seara se mişcă, mişcare identificabilă prin cuvântul chimie, aici fiind şi cheia discursului poetic, fără a fi dezvoltat însă; intervine apoi ruptura - soarele se dizolvă -, o imagine vizuală surprinsă de poet în care se simte şi pe sine uimit, fără urmă de dramatism, pe când ochiul, probabil, măsura diferenţa dintre pulsiunile mării, insesizabile în condiţiile inexistenţei unei revelaţii, dintre ceasul amiezei şi cel al unei curbe cereşti specifică apusului - nu ştiu dacă oscilează între limitele lor - pentru ca apoi aceeaşi apă primordială, apa rămâne un cadru predilect al haiku-ului, eu aş fi spus „toată marea" amplificând tabloul creat, să pună din nou soarele în mişcare, prin capilaritatea sa, actualizând puterea de semnificare a imaginii.

Poetul se mişcă sigur şi liber, inspirat, prin universul poetic pe care ne invită să îl întoarcem pe toate feţele spre a-i intui noi semnificaţia figurată şi pentru a-nţelege cum se leagă laolaltă, într-o imagine, existenţe independente una de alta când el se află în căutarea altui timp. Încorporarea în ciclitatea fragilă a universului îi mobilizează poetului puterea de a imagina, căutând în rostire - potrivit schemei funcţionale a haiku-ului – un mijloc de a ne vorbi despre raţiunea sa poetică sau forţele particulare care o generează: „Tainele mării - fluxul aduce la ţărm/ cioburi de lună". Dezvăluindu-şi prezenţa cu un sentiment de calm, adică să ştiţi că am fost acolo, am văzut, pot depune mărturie prin deschiderea „fluxul aduce la ţărm...", Genovel–Florentin Frăţilă este martorul unui declic deloc cotidian şi e gata să nege existenţa lunii întrucât, sub ochii săi s-a petrecut un fenomen cosmic în chiar momentul în care forţa gravitaţională a acesteia atingea un maximum, generând un flux atât de înalt şi exploziv încât a fost capabil să distrugă luna; faptul că marea susţine resturi de lună, ca şi cum ar fi devenit imponderabile, golite de orice conţinut, naşte întrebări legate de existenţa universului şi poate de dorinţa de a ieşi dintr-un timp personal şi a se cufunda într-unul fabulos. „Cât timp mai dăinuieşte această dorinţă, spunea Mircea Eliade, putem spune că omul modern mai păstrează încă măcar anumite rămăşiţe ale unei comportări mitologice". Plasticitatea imaginii este un derivat al încercării de a uni pământul cu cerul într-o perspectivă cosmică neaşteptată, pe o axă energetică zgomotoasă asupra căreia nu insistă - el doar ne orientează spre ceva anume, particularizează taina care, ca orice taină, nu necesită un demers explicativ chiar şi când este vorba de marea ca personaj poetic.

Sigur este o aproximaţie în citirea unei tensiuni maxime, a unui impuls magic venit, poate, şi din reflecţia personală cum că luna nu mai e demult un obiect poetic decât asociat cu fluxul eului său.Sfios se asociază, pentru a surprinde prielnice aduceri aminte, acel declanşator al tragicului filosofic uman, al despărţirii de părinţi, generalizate prin comparare, cu oricare dintre noi care am avut forţa ciclică de a percepe şi accepta schimbările ireversibile generate de gravitarea în jurul relaţiei - spaţiu–timp - şi pe care doreşte să o sacralizeze: „Puii au plecat - cuibărite în gând/ doar amintirile". Stând în pragul amintirilor caută răspunsuri la un subiect cu de ajunsă măsură prezent în haiku-urile sale: mă refer la timp şi manifestările surprinse în vârsta omului, care ar vrea nu să reziste trecerii sale, ci să îl oprească, cu orice risc pentru a zădărnici capcanele temporalităţii sau de a înţelege şi accepta spaima de temporalitate. Iată şi faptul poetic al acestei dorinţe: „Clepsidra spartă - în bătaia vântului/ tot timpul pierdut". Despre ce nu poate vorbi, poetul scrie, chiar dacă uneori inegal ca expresivitate, cu bucurie, din dorinţa de a fi în dialog cu lumea, elogiind fie transformarea pădurii în pragul toamnei, focul rugilor de mure în primăvară, lumina gata să izbucnească-n văzduh, în pragul iernii, din bostanul care atât aştepta, dovedindu-ne, chiar dacă nu am avut puterea să-i analizez emoţiile, faptul că şi-a însuşit lecţia şcolii japoneze de scriere a haiku-ului.