Retorica politică internaţională privilegiază, de la o vreme, întrebările despre Rusia. Încotro se îndreaptă Rusia? Ce are de gând Moscova? Şi, mai ales, ce va face Putin? Înainte însă de a(-şi) răspunde, unii, mult mai puţini, se mai întreabă, totuşi, şi dacă înţelegem corect Rusia (înţelegere neînsemnând, în mod automat, încuviinţare, acceptare, aprobare). Şi de aici, altă discuţie, în care ajungem iar să ne întrebăm: câţi dintre noi cunosc, într-adevăr, cât ceva mai mult despre Rusia şi ruşii de astăzi (cu bunele şi relele aferente)? Şi, mai ales, câţi asemenea specialişti mai avem? Iar cei ce ştiu mai mult în materie, prin formaţie profesională, experienţă de viaţă etc., sunt oare solicitaţi de cei în drept să decidă şi, în general, în legăturile noastre cu Rusia şi spaţiul postsovietic? Despre enigma, misterul, şarada etc. numită Rusia s-a scris şi s-au emis vorbe de duh (Churchill etc.) cât nu poţi citi într-o viaţă. Un diplomat american spunea că acela care pretinde că îi înţelege pe ruşi e la fel de mincinos ca unul care se laudă că a băut toată noaptea şampanie şi nu s-a ameţit. Oricum, cei ce se dedică, prin profesie ori pasiune, cunoaşterii şi înţelegerii faptului rusesc sunt nişte temerari, iar în multe conjuncturi istorice sau politice au parte mai degrabă de ingratitudine, suspiciune sau atitudine idiot-aroganţă din partea feluriţilor contemporani, inclusiv oficiali.

Nimeni nu neagă că relaţiile româno-ruse poartă o tradiţie care nu e răsfăţată doar de momente luminoase, ci e încărcată mai cu seama de dramatism şi tragedii, iar într-o asemenea situaţie, nu este deloc greu că, aşa cum spune Poetul, să se ajungă la situaţia când „Gândirile-mi rele sugrumă pe cele bune". Istoricii şi politologii au migrene când se încumetă să explice realităţi parcă tot mai încâlcite, dar tot realitatea este aceea care poate aşeza, şi aici, adevărul în drepturi. Bunăoară, povestea unui om, a unei familii, a unui sat de pe Prut, de la graniţa până mai ieri româno-sovietică. Un râu de care localnicii nu aveau voie să se apropie pentru a se scaldă ori a pescui sau a culege mure din tufele de pe mal decât cu aprobare, o dată pe săptămână.

Povestitorul-autor al cărţii „Scutul de speranţă", este scriitorul, traducătorul literar şi translatorul oficial, diplomatul şi profesorul universitar Mihai Maxim, al cărui tată a luptat în Al Doilea Război Mondial pe frontul de Răsărit, a căzut prizonier şi a lucrat la minele din Donbas, iar el însuşi avea să studieze la universitate rusă (şi română, şi franceză), după care a practicat îndeletnicirile amintite o viaţă întreagă în sau în legătură cu spaţiul rusesc. Le revine tot istoricilor şi politologilor să lămurească paradoxul. Sau poate bunul simţ poate explică mai lesne acest tip de situaţii, dintre care, în carte, se detaşează net, prin complexitatea ei, următoarea, din anii războiului. În 1944, când au intrat ruşii în sat, micuţul fiu de ţăran îşi caută un mieluşel când un soldat rus îl întreba în româneşte: „Ce cauţi aici? Aici trăieşti? Unde-i tat-tu?". Şi copilul răspunde după cum se tot vorbea în sat: „La război, să împuşte ruşi". La care militarul sovietic, adică flăcăul basarabean înrolat în Armata Roşie, l-a dus urgent acasă şi s-a răstit la bunicul lui: „De ce laşi băietu' de capu' lui? Vorbieşti şi nu trebui".

Români, ruşi, basarabeni, război, eliberare-ocupaţie-convieţuire. Pe scurt, vremuri complicate. Urmate de altele, mai liniştite oarecum, dar nici ele întru totul fireşti. Autorul a lucrat în conducerea părţii române la construcţia Combinatului dela Krivoi Rog. „Lucrare grandioasă, poate cea mai mare ca valoare şi complexitate realizată vreodată de România peste graniţe". Românii s-au angajat într-un efort imens, material şi uman, în condiţii grele de tot felul, cu situaţii delicate în raporturile cu partenerii din CAER. Dar au fost şi lucruri frumoase, performanţe comune pe şantier, iubiri, căsătorii, prietenii... Lucrările urmau să fie terminate în 1990, însă tumultul istoriei le-a sistat. Au urmat jaful şi paragină. Dar a fost o experienţă pasionantă, evocată „cu căldură, dar şi cu durere", combinatul ajungând parcă „o fiinţă dragă, răpită şi siluită de nişte brute fără suflet". Ce a însemnat Krivoi Rog pentru povestitor? Ambiţie personală, spirit de aventură, viaţă şi muncă în spaţiul activ de limba rusă etc. Dar şi putinţa de a întreprinde o necesară şi dureroasă reparaţie istorică, după „chinurile şi umilinţele pe care le-a îndurat tatăl meu, prizonierul român Ilie Maxim, în cei doi ani de prizonierat la minele din Ucraina. Acolo, unde el fusese dus sub escortă, eu mergeam cu maşină; el fusese prizonierul român numărul X, eu eram reprezentantul României". Istoria se îndură uneori să mai dăruiască şi reparaţii.