Dacă amesteci bine puţin Gargantua şi puţin Pantagruel, puţin din cumnata lui şi puţin din Godot, puţin din Faust şi puţin din Lulu, de fapt puţin mai mult din Lulu, iese Palilula. Aşa a procedat Silviu Purcărete, pornind la drum cu filmul „Undeva la Palilula" (2012), pe care nu trebuie să-l vezi ca să spui că este un sumumum al experienţei regizorului de teatru, dar poate şi al spectatorului de film. Îl ştiu pe Purcărete din facultate, de când am fost colegi la I.A.T.C. şi vedeam împreună filme, multe filme, mai ales mute, care ne plăceau enorm. Purcărete are şi o înfăţişare de personaj ieşit dintr-un film mut, parcă ar fi mustăciosul Ben Turpin. Dar el este şi un personaj ubuesc, ba şi urmuzian, Ubu fiindu-i tot atât de familiar ca şi „Pâlnia lui Stamate". Şi mi-aduc aminte că în acei ani era amator şi de proza românească, de romanele lui Preda, dar mai ales de un roman anume, „Doctorul Poenaru", al lui Paul Georgescu. E povestea unui tânăr medic, fost student de excepţie, care este repartizat într-un sat din Bărăgan, Luciu, unde sărăcia era chiar lucie şi unde, ca în miturile comuniste, face minuni.

Realitatea fictivă devine o varză atemporală

Oare este o simplă coincdenţă că aici, în „Undeva la Palilula", avem acelaşi fir epic, tânărul Serafim, în loc de numele Poenaru, este repartizat tot în fund de Bărăgan, într-o localitatea numită Palilula, evident, utopică, fiindcă aici oamenii trăiesc ca în Utopiile lui Campanella, Rousseau sau Teodor Diamant, deși localitatea cu acest nume chiar există în realitate. E categoric un remake. Însă cu ceva piper de capitalism postdecembrist dâmboviţean, unde mitocănimea a luat locul boierimii româneşti. Dar în film, Mahalaua tronează, câinii latră, ca în „D'ale carnavalului", trenurile pufăie, ca în „Masure for masure", epocile se încurcă ale dracului, iar personajele din anii '60 comunişti arată ca în epoca interbelică, deşi nici tranziţia nu lipseşte, ca în „Scrinul negru" al lui Călinescu. Se forţează voit graniţele dintre epoci, realitatea fictivă devine o varză atemporală.
Dar echipa scenografică şi-a pus amprenta şi nu a ieşit România în acest film, e mai degrabă Germania, o Germanie ca în „Cabaret" al lui Bob Fosse, ca în Wedekind sau Mayerling.

Purcărete a realizat o mare bufonadă, o mascaradă...

De fapt, e o lume utopică, foarte apropiată de literatura sud-americană, unde tronează nu un dictator, ci un dezmăţ ancestral. Cadrele cu mirese amintesc de „Viridana" lui Buñuel, de dezmăţul violului. Şi în Palilula nu există decât un personaj colectiv. Un gulag. Chiar şi personajele care se individualizează, precum Serafim (Aron Dimény) şi mai ales Ilie (George Mihăiţă), sunt creionate la comun, în raport cu ceilalţi, sunt angrenate în grup. E o ameţitoare portretistică de grup. Aşa cum e şi în „Nunta mută", filmul lui Horaţiu Mălăiele, cu care Palilula seamănă izbitor. Evident, filmul mondial a marcat asemenea viziuni, de la Fellini la un Peter Greenaway, dar nu l-a încerat pe Paul Georgescu. L-a încercat Dinu Tănase, ecranizând romanul „Doctorul Poenaru" şi avându-i protagonişti pe Victor Rebengiuc şi pe Ştefan Iordache, care joacă un personaj duplicitar, imitat apăsat în Palilula, dar sfârşind în ceea ce se numeşte vama epocii. Tănase, ca şi Paul Georgescu au trebuit să plătească vama timpului. Îi răzbună Purcărete, care n-a mai plătit nici o vamă, dimpotrivă, el s-a autoplătit cu vârf şi îndesat să facă acest remake. Oare de ce? Evident, asocierile merg până la un punct, fiindcă în ceea ce priveşte libertatea, Purcărete a ştiut să se folosească de ea şi a realizat o mare bufonadă, o mascaradă, ceva în stilul „Revizorul"-ui lui Mălăele sau al calupului central din „Nunta mută", chiar nunta trăită pe muţeşte. Şi asocierile includ până şi ideea inventatorului. Multe copieri şi variante de viziune.

Purcărete a omorât povestea. Nimic din ceea ce a inventat cinemtograful, în epoca efecteor speciale, nu se întâlneşte în acest film anacronic

Silviu Purcărete nu e regizor de film, nu a ştiut să facă un film, ci un spectacol de teatru filmat. Ca să nu te plictisească, arta filmului a inventat povestea. Dar Purcărete a omorât povestea, printr-o aglomerare de scene teatrale, printr-o avalanşă de exagerări butaforice. Care se reiau din varii unghiuri. Mă aşteptam ca el să ne reveleze o imaginaţie cinematografică, dar nu se întâmplă, până şi cadrele poetice au o privire teatrală. Totul e făcut din cadre fixe, cu regie în cadru. Exact ca în filmul mut. Ba sunt şi gaguri cu animatorul, precum anecdota cu „te-n c** de lup". Filmul are un lung calup cu ninsoare creată în studio, ceva atât de fals încât nu credeam că se mai poate imagina aşa ceva, parcă eram într-o copie după peisajul artificial din „Doctor Jivago"! Sau cum făcuse Eisenstein gheaţa în „Alexander Nevski". Nimic din ceea ce a inventat cinemtograful, în epoca efecteor speciale, nu se întâlneşte în acest film anacronic. Totul este extrem de teatral. Purcărete nu s-a lepădat de balastul cultural, de trena propriilor clişee. S-a autocitat masiv. Faptul că ceva aminteşte de altceva, e deranjant.

Nimic nu este credibil în acest film care parcă nu se mai termină... o autopastişă

Regizoral, Purcărete nu a făcut o schimbare, un salt de limbaj, de la teatru la film, cum a făcut Mălăele. După câteva minute de proiecție, ne dăm seama că el nu gândeşte filmic. Începe cu moartea unui doctor, Pantilică, Serafim îi ia locul, dar şi acesta va îmbătrâni şi un alt doctor, tânăr, vine şi-i ia tensiunea! O aiureală! Un enorm efort actoricesc şi scenografic pe nimic, pe nici o idee valoroasă. Numai clişee. Purcărete a făcut o autopastişă. Nu are nici o poveste nouă, el povesteşte prin simboluri, prin abstracţiuni şi uneori prin metafore. Însă secvenţele sunt scene, gândite ca la teatru. Păcat că nu a ştiut să se folosească liber de imensele posibilităţi ale cinematografului. Marea lui încercare ar fi fost să uite tot ce făcuse în teatru. În secvenţa cu sicriile, credeam că o dă în limbajul vampiric. Dar cum e departe de Fellini, e tot atât de departe şi de Polanski, de „Balul vampirilor". Limbajul folosit este teatralitatea, exageraţiunea. Ca în Caragiale, cu picături de epocă ceauşistă. Nimic nu este credibil în acest film care parcă nu se mai termină, are câteva finaluri şi mai multe burţi. Se termină o dată când arde Grandiflora, locul central unde se întâlnesc personajele. Apoi se mai termină când se naşte un prunc, rezultat al acuplării dintre un ţap şi o femeie, fiindcă pruncul are în loc de un picior, o copită. Am fi putut avea şi un minotaur, dacă tot avem şi o zeiţă cu un ochi de sticlă.

Purcărete a făct pe istoricoidul

Filmul nu e teatru. Nu poţi îngrămădi într-un film tot ce ai învăţat la şcoală şi în lumea largă. Un cineast trebuie să aibă capacitatea de selecţie. Georg Lukács are o teorie celebră în care apropie filmul de nuvelă, nu de roman. Pucrărete a vrut să facă un roman-fluviu, stufos, să amestece de toate pentru toţi. Nu, acest film este un avorton, nu este pentru toţi. Nu are doar un fir epic, are o sută. Care încep şi nu mai continuă. Sunt secene în sine, lipite, montate fără o logică epică. Se putea termina în mai mult locuri. Dar regizorul a preferat să-şi termine filmul când o broască îl înghite pe Serafim. De la realism la fantastic și de la fantastic la suprarealism. Şi, evident, aşa, bine umflată, broasca este luată de o servitoare şi dusă probabil la bucătărie să fie gătită. Fiindcă produsul dominant în chiolhanurile tovărăşeşti este broasca. Totul ar fi fost de acceptat dacă Purcărete nu o făcea pe istoricoidul, dacă se menţinea la nivelul metaforei teatrale. Dar el îşi plasază acţiunea în plină Epocă de Aur, în plin ceauşism, când portetele celor doi primi tovarăşi defilează până la abuz prin cadru. E o greșeală pe care avea s-o facă și Andrei Șerban în montarea de la Bulandra a piesei „Omul cel bun din Sâciuan", aplicând o idee anacronică, fără efect protestatar sau comic. Unde o fi văzut sau auzit Purcărete că în acea epocă se făceau chiolhanuri non-stop cu broaşte de baltă!? Există un film, „Senatorul melcilor", de Mircea Daneliuc, care a inventat chiolhanuri cu melci, de, trebuia să avem şi chiolhanuri cu broaşte râioase. Mă mir că nu a venit şi cu şobolani, ultima invenţie a lui Purcărete din „Călătoriile lui Gulliver".
Dacă ar fi plasat acţiunea în atemporal sau în zilele noastre, sigur ar fi câştigat mai mulţi spectacori, dar în epoca lui Ceauşescu nu era raiul pe care îl descrie el în acest film, cum citim în programul F.N.T., care a avut o secţiune de evadare numită Filmele Festivalului".

În loc de adevăr, pune fantoşe

Nu a existat o Românie utopică în Epoca de Aur. Acest fals istoric se explică prin teama regizorului de adevăr, prin totala lui neaderenţă la realitate, la ceea ce trăiesc azi românii. În loc de adevăr, pune fantoşe, spectre, nasuri de clown. Înventează un spital ca în „Cumnata lui Pantagruel". Până şi gagul cu măgarul este de acolo! În acest nou experiment filmat Purcărete aduce tot felul de mortăciuni pe care le mişcă, mereu avem sânge şi operaţii cu maţe revărsate. Iar totul culminează cu oameni vii pe jumătate. Şi nici aşa, tăiaţi, precum Ilie, ei nu renunţă la sticla cu poşircă. Dacă e exageraţiune, exageraţiune să fie! Sigur, se face băşcălie de români, de drapelul românesc, de stema ţării, de valori, din fericire, nici un caricaturizat nu a văzut sau nu va vedea acest film, iar atmosfera nu este românească, este din Wedekind sau noul val al dramaturgiei germane.

Un spectacol-vagon, cu scene butaforice şi personaje artificiale

Teatru absurd şi experimental. Cine i-a văzut lui Purcărete spectacolele de teatru, nu are nici o surpriză, găseşte în acest film tot ce a întâlnit acolo. E un spectacol-vagon, cu scene butaforice şi personaje artificiale, inventate. Totul este o aglomerare de decoruri şi costume, într-un acelaşi decor general. Şi şiragul de scene este o necontenită autopastişă, cum am spus. Ca metafora principală, aceea că lumea în care trăim este un spital. De la Cehov la Mihalkov şi Pintilie sau Af(e)rim, Doamne, nu mai ieşim din spital! Deunăzi, un medic a demonstrat că unul din trei români ar trebui să meargă la un cabinet psihiatric. Iar în acest spital se bea, se mănâncă şi se face amor non-stop. E o veselie neîntreruptă. Şi mulţi nebuni. De fapt, nimeni nu e normal, numai schizofrenici. Iar actori ca Răzvan Vasilescu sau Ilie Gheorghe sunt genii în aşa ceva. Apare şi un negru. Negru în epoca roşie. Dar e tot o cacealma, fiindcă, la sfârşit, i se dă machiajul de pe faţă, ca să-l vedem că e alb, apoi imediat i se taie beregata, să fie pictat cu sânge.

Anti-filmul ante-apocaliptic „Undeva la Palilula" - un amestecul de umor burlesc şi parodii dâmboviţene

Fel de fel de convenţii în convenţii. Totul e ca într-o ficţiune fără logică, în care orice e posibil. Precum comunistul Costică (Chiriac) pe rol de Trotzki cu faţă de führer umflat şi paranoic, un fel de Nilă hipopotam! Până şi morţii au nevoie de băutură şi sunt serviţi cu pâlnia. Iar când Ilie este tăiat în două, jumătatea lui cu gură bea şi se veseleşte. Acest amestec arborescent, suprarealist, amintește izbitor de romanul „Estetica morții" al pictorului Mircea Ciobanu. Însă acolo, literatura este împărat, dimpotrivă, aici, aş spune că „Undeva la Palilula", amestec de umor burlesc şi parodii dâmboviţene, este un anti-film, fiindcă spectacolul e prea static, nu are acţiune, parcă ar fi coreean, unde nimic nu e dinamic, dovadă că nu are respiro, regizorul a îngrămadit de toate, să spună tot, să-şi facă testamentul. Avem în esenţă un film ante-apocaliptic, ca să fac un racord cu genul post-apocaliptic. Şi aici, în final, apare o lume dystopică. Adică se prezintă o lume apocaliptică înainte de sfârşitul lumii. Aşa o fi în mintea regizorului România sau doar comunismul?! Dar în comunism se muncea. Şi se muncea din greu. Ideea că românii nu muncesc şi o ţin numai în chiolhanuri este postdecembristă. Azi se aplică mai bine nemunca, nu în comunism. Unde lipsurile se combinau cu munca hei-rupistă, cu magistralele socialismului. Purcărete a greşit fiindcă a parodiat cuplul Ceauşescu şi Epoca de aur. Un clişeu deja vu. Ca în toate şuşanelele Proteviste. Cum făcuse şi Tocilescu într-un spectacol la Teatrul Mic. E mai credibil „Sunt o babă comunistă", care se apropie de adevăr. Deci, din punct de vedere istoric, filmul „Undeva la Palilula" e fals. Iar mijloacele sunt din „Faust", din „Lulu", din spectacolele de la Sibiu, dovadă toată echipa de colaboratori, cu Stürmer, Şirli, Manţoc în frunte. Plus toată trupa de actori sibiană, la care a mai adăugat actori din Craiova şi câţiva din Bucureşti.

Purcărete şi-a făcut damblaua

În istoria filmului post-decembrist, „Undeva la Palilula" este poate o excepţie, în sensul că el produce ieşirea din minimalism. Dovadă lista impresionantă a sponsorilor. Păcat că nu se constituie şi într-un reper estetic, fiindcă este un experiment. Purcărete şi-a făcut damblaua, cum se spune. E un film pentru sine, despre sine, care îl priveşte personal. Nu va crea o şcoală, nu va fi un film de referinţă ca „Pădurea spnâzuraţilor, de pildă. Sau ca „Mihai Viteazul". Evident, a depăşit complexul noului val, cel al minimalismului, dar banii i-a folosit pe decoruri în prostie, în risipă. Nu e de mirare că la Premiile Gopo, filmul a luat toate premiile posibile în afară de premiul de regie. Regizorul nici nu a fost pomenit! Sigur, e cea mai mare aberaţie premială, marca Tudor Giurgiu, care e chiar producătorul filmului. Şi i-a dat un ciorchine de premii. Dar el uită, adică s-a făcut că uită faptul că toate compartimentele sunt așa cum arată şi funcţionează numai la comanda regizorului.

Un produs onirico-erotic al imaginaţiei regizorului

Aşadar, „Undeva la Palilula" intră în genul teatru filmat. Mizanscena este ca la teatru. Actorii sunt puşi pe bănci şi privesc ca la cinematograf ce se întâmplă, ei înşişi sunt spectatori. Totul e înecat în imagini baroc, in stilul spectacolelor lui Silviu Purcărete, în special „Faust", „Cumnata lui Pantragruel" şi „Aşteptându-l pe Godot", realizate cu aceeaşi echipă de colaboratori, Stürmer, Buhagiar, Lia Mnaţoc, Şirli. Plus actorii. Un spectacol deja vu. Şi cea mai mare greşeală este că a plasat totul, toată mizera veselie, in timpul epocii lui Ceauşescu. Dacă avea instinct de jurnalist, Purcărete ar fi simţit eroarea. Şi-a limitat efortul la un segment istoric şi a insistat pe el. Trebuia să se rupă de ideea unui remake, aşa, filmul rămâne ca un fel de judecată retro şi anemică asupra unei lumi apuse. De altfel, aşa cum o vedem în film, ea nici nu a existat. E o farsă. Suntem plasaţi într-o confuzie de sensuri, când se afrmă că „realitatea nici nu mai contează câtă vreme e povestită". Mai mult, "realitatea nici nu există decât dacă e povestită", mai cugetă Purcărete. Depinde însă cum e povestită. Oare arta e o armă ca să demonstrezi că Epoca de aur nici nu a existat? Şi oare ea există aşa cum o povesteşte Purcărete sau Paul Georgescu? Totul e un produs onirico-erotic al imaginaţiei regizorului.