Opera şi activitatea lui George Petrone lasă cititorului impresia unui scriitor în consens cu tradiţia specifică Iaşiului cultural căruia îi aparţine prin formaţie, dar şi în consens cu modernitatea literară. Personalitate cu vocaţie etică, observator lucid şi ironic, umoristul George Petrone are încă un cuvînt greu de spus cu recentul volum, „Recviem pentru capra vecinului". Lumea umoristică pe care a creat-o de-a lungul timpului şi care-i poartă amprenta de inconfundabil talent, constituie suportul moral-afectiv, de altfel, legat psihologic de nivelul său intelectual. După „Potcoave de cai verzi", „Scârţ" şi „M'en fiche duo caniche", reuşeşte încă un volum de excepţie, încăpător ca o Arcă a lui Noe, o teribilă colecţie de proză umoristică, sonet, fabulă, rondel, poezie satirică şi epigrame, în fond, un sintetic portret umoristic al societăţii, în tonul poate cel mai valoros pe care George Petrone l-a abordat vreodată. Tipurile de comic, procedeele rizibilului din capitolul de proză satirică pe care se deschide cartea „Recviem pentru capra vecinului" ne amintesc de Molière şi de povestiri ca „Prostănacul" şi „Prima lecţie". De asemenea, ironia, verva, frenezia, caracteristici evidente în povestea funcţionarului Costică Ţâmpău, în ordinea lor şi în celelalte, îndreptăţesc asocierea cu universul lui Rabelais. Inspirîndu-se din moravurile vremii în care a trăit şi a scris, George Petrone - maestru al ironiei sofisticate - satirizează în chip vădit realităţile cu încorsetările lor. Prin urmare, a ştiut întotdeauna să folosească umorul ca pe o armă moralizatoare sau poate ca pe un fel de a fi. Spiritul critic şi de observaţie îi ajută la descoperirea slăbiciunilor, a comportamentelor umane sub aspectul grotesc al situaţiei, a toleranţei societăţii cu toţi cei care şi-au găsit locul nefiresc de cald, tocmai pentru că nimeni nu s-a grăbit să le confere adevărata legitimitate. Cele şaisprezece bucăţi de proză, în care autorul se întrece pe sine în dulcele stil clasic, vorbesc despre conflictul dintre esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce sînt cu adevărat personajele sale şi ceea ce par a fi. Înzestrat cu multiple capacităţi de incursiune în diferite domenii, încărcat de o vervă molipsitoare, autorul doreşte să scoată societatea lui Caragiale din letargie şi din stereotipie. Nu se mulţumeşte cu negarea sau bagatelizarea în scris a aspectelor nedorite. La fel ca şi Evelyne Waugh în romanul „Declin şi prăbuşire", întrebuinţează sarcasmul, ironia ca instrumente critice, pentru a-şi spori autoritatea, pentru a da în vileag, în mod acuzator, codexul moral al claselor parvenite, modul de viaţă al păturii superioare a societăţii, angrenajul social dominat de idei învechite şi slăbiciunile general omeneşti. Exceptînd proza umoristică, unde am descoperit un scriitor viguros, care ar fi putut da oricînd literaturii noastre romane de impact, tonul autorului, cel mai adesea de dispreţ, justificat-lăudabil, şi de amărăciune, este o reacţiune împotriva a tot ceea ce este vătămat moral. „Recviem pentru capra vecinului" nu va avea nici atributul unui „picaro", dar nici nu va trezi simpatie în rîndul celor vizaţi. Moralist prin excelenţă, autorul ştie să integreze problematica vizată în rime, critica dezagregatoare, adresîndu-se raţiunii cititorului. În mod automat un iubitor al spectacolului diversităţii, autorul gîndeşte că omul este perfectibil şi că ar putea trage foloase din lecţiile existenţei. Alt element esenţial al interesului pentru această carte îl furnizează nimbul de adevăr pe care ironia, în sensul cel mai exact al cuvîntului, îl poartă, nu ostentativ, ci din solidaritate cu scopul ei. Fără îndoială George Petrone este scriitorul pentru care angajarea nu reprezintă numai pagina de carte, de revistă sau de ziar, ci şi semnătura pe o petiţie, pe un manifest care pune în vizor evaluarea riguroasă a inegalităţilor sociale şi morale, demascarea prostiei, inculturii, demagogiei şi a fariseismului. Genul de istoriograf care consemnează cu mult umor putregaiului din societate, chipurile, caracterele, mecanismele stricate prin care aceştia şi-au făurit peisaje psiho-sociale, George Petrone se arată intransigent cu eroii săi, implicînd cititorul în acţiune, obligîndu-l cărturăreşte să ia poziţie. Autorul şi-a făcut o profesie de onoare din a ridiculiza „lumea lui Caragiale", comicul cu toate nivelurile şi nuanţele gravităţii, caricaturalul şi spontaneitatea, dau cărţii atitudinea moralizatoare, în speţă, cheia reuşitei. Punerea atît de vie în pagină, alegerea cuvintelor potrivite dozei de umor fac din volum o foarte frumoasă carte. Epitetul „el bueno", (cel bun), sub care Cervantes şi-a aşezat personajul care a făcut istorie, i se potriveşte şi umoristului nostru de minune. Eroii săi şi modurile culpabile de a trăi reuşesc un scenariu de excepţie în realismul vieţii. Sancţionarea prin scris a categoriilor psiho-sociale prin demascarea actelor reprobabile, fac un rechizitoriu extrem de valoros. Cartea lui George Petrone ţine cititorul conectat, nu doar la reţeaua informativ-ideatică, ci şi la voltajul generator de zîmbete şi bună dispoziţie.