Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca pune în circuitul literar volumul aniversar „Epigrame 80", semnat de Ion Bindea, epigramistul care, într-o lume supusă fragmentării, transformîndu-se într-un generator de morală şi corecţie, află răgaz şi luptă împotriva clişeelor sociale, politice şi comportamentale. Parte dintr-o generaţie de excepţie, la frumoasa vîrstă de optzeci de ani, Ion Bindea nu numai că are inspiraţia şi curajul de a pune degetul pe rană, dar se amuză scriind cu autoritatea celui ce nu datorează nimănui nimic. Prin intermediul pieselor de colecţie care-l auto-recomandă mai bine decît preliminariile critice, cititorul va face cunoştinţă cu un autor care că ştie să releve faţa ascunsă a lucrurilor, ştie să distingă sub aparenţele respectabile impostura, sub gravitatea dramatică, posibilitatea zîmbetului. Complicitatea dintre autor şi cititor presupune obligaţia pentru cel din urmă de a-şi însuşi codul glumei, umorul din condei vizînd maladii sociale, politice, individuale; într-un anume sens, ele fiind material demonstrativ de recuperare: „Sentinţele se dau cu carul,/ Chiar şi-n procese foarte mari;/ Isus iertă şi El Tâlharul,/ Dar n-a făcut-o pe dolari." Concentrarea, lapidaritatea (genul nu suportă podoabe retorice zornăitoare), comicul sub diversele lui forme, atitudinea receptivă faţă de manifestările omeneşti excesive şi ridicole, evidenţiată de toţi exploratorii genului, servesc ridicularizării adversarului, om sau idee, definindu-i totodată scriitura. Nu numai tentaţia rîsului sănătos îl face pe autor să glăsuiască prin intermediul epigramelor, distihurilor şi epitafurilor, ci şi dorinţa de a exprima deliciul neobişnuitului comic. Fără a trece cu vederea acel dozaj nuanţat de persiflaj, comicul îi înlesneşte demascarea unei realităţi imorale şi meschine: „Mai-marii afirmă cu ardoare/ că ei sunt ţării noastre scut;/ De ţara-ntr-adevăr îi doare;/ Îi doare-n cot, dar şi-n şezut..." . Umorul spontan şi iscoditor smulge masca de pe chipul cîte unui personaj locvace condus de ideea de parvenire, mecanismul de translare a unor astfel de aspecte în registrul comic fiind descompus atent, spre a uşura codul specific: „El succesu-şi încunună,/ La cei mari cântând în strună,/ Şi de mult ce a cântat,/ Instrumentul a cedat."

Fenomenul psihologic al terapiei prin umor, creionat cu vigoare dar şi cu amărăciune subsidiară, relevă, de altfel, şi poanta în maniera Ion Bindea, care comunică răspicat o atitudine: „Toţi clamează despre criză/ Că-i cumplit, te bagă-n draci;/ Drept vorbind, ea are viză,/ Dar la case... de săraci." Asemănător poate fi şi cazul cînd doza de umor foloseşte cu supleţe atît vechiul motiv comic „trompeur-trompé", dar şi poanta aptă să acorde semnificaţia morală justiţiei comic înfăptuite prin ultimul vers: „Ţăranii chiar cu jurământ,/ Au susţinut: noi vrem pământ!/ Iar guvernanţii, ca la fraţi,/ Le-au dat pământ spre a fi-ngropaţi..." Distihurile şi epitafurile fac deliciul volumului şi permit conturarea fermă a manierei umoristice a scriitorului, adresîndu-se mai mult judecăţii decît sentimentului.

„Epigrame 80" -  satiră a diverselor moravuri - împinge genul epigramei mai în faţă, obligînd, metaforic vorbind, desprinderea cititorului de inerţia comodă a receptării genului ca pe o simplă scriere. Registrul este de un comic savuros, cititorul iniţiat se delectează pur şi simplu cu verva şi hazul miniaturilor lirice. Ca şi ceilalţi autori de gen, Ion Bindea a pornit de la ideea că, dacă umorul nu este împărtăşit şi descifrat corect, nu există. Conştient de condiţia genului, Ion Bindea a desfăşurat o adevărată strategie de cuprindere a gîndirii mobil-dialectice, în care lucrurile sînt, pe rînd ori simultan ele însele şi contrariul lor. În ceea ce mă priveşte, mi-l închipui pe distinsul intelectual octogenar Ion Bindea ager şi amuzant, sensibil şi plin de viaţă, înzestrat cu sentimentul preţios al varietăţii contradictorii şi cu o inteligenţă persiflantă, simţindu-se în elementul său printre umorişti.