În poezia Cocăi Farago, totul se derulează într-un plan al singurătăţii şi al şoaptelor. Chiar şi iubirea e zugrăvită pe fundalul unui decor al tăcerii, într-un cadru al unei linişti devastatoare. Senzualitatea nu-şi are locul în versurile Cocăi Farago, dragostea fiind trăită departe de viaţa reală, într-un plan al reveriei. Astfel apare exprimată iubirea în poemul Cântec de îndrăgostită. Decorul, pictat în nuanţele albastrului închis, subliniază o iubire întruchipată din lumea visului: „Nimeni nu ştie/ Cât de drag îmi e somnul iubitului,/ - Nufăr albastru,/ Ridicat lângă umărul meu/ Printre liniştile gravelor nopţi/ Ce-s asemenea oceanelor/ Adânci, nesfârşite cuprinderi/ Numai cu ale închipuirii nave,/ De întotdeauna,/ Străbătute, răscolite." Iubitul nu apare într-un plan al concretului, ci e creionat din plăsmuiri. El nu împrumută nimic din însuşirile specific umane, el nu degajă căldură sufletească, nu exprimă emoţii. Liniştea, umbrele, închipuirile sunt elementele unui decor sumbru, în care iubirea se confundă cu imaginaţia. Aceasta prinde contur doar în sfera închipuirii. Cântec de îndrăgostită este expresia unei inimi răscolite de dorul unei iubiri, ce se pierde în vis şi nu poate avea reprezentare reală. Erosul nu are nimic din vraja senzualităţii, se diluează până ce nu mai poate fi perceput. Versurile finale traduc, în mod direct, acceptarea unei vieţi fără iubirea intensă, mult visată. E o singurătate resemnată, unde doar visele trăiesc, iar sufletul se mulţumeşte cu imaginea unui iubit închipuit: „Nu ştie nimeni, nu ştie/ Că pe mine m-au ales amurgurile iubitului/ Să am înalt şi tainic trup mătăsos,/ Ca ele,/ Iar dimineţile-i/ În ochi să port – ca pe un zâmbitor tremur de lacrimă -/ Amintirea parcă neînceputelor, cumplite/ Popasuri în viaţa îndelung,/ Cea dintâi dragoste." Inima trăieşte un sentiment dramatic, deoarece viaţa nu mai oferă nici o speranţă, nici un moment care să fie prilej de bucurie. Dragostea e trăită prin prisma reveriei, iar singura soluţie rămâne aceea a acceptării destinului. În versurile Cocăi Farago, iubirea e o stare fluidă, alunecoasă, întoarsă către timpuri trecute sau proiectată în închipuiri. Sentimentul nu e trăit cu ardoare în realitatea imediată, ci dragostea e desprinsă din spaţii tainice, de negăsit. În Dicţionarul scriitorilor români, este subliniată această stare de diluare senzorială: „Erosul, epurat de senzualitate, e doar «nălucă» a «însetatei închipuiri». Soluţia thanatică, acceptată întâi cu nepăsare, apoi cu seninătate, se insinuează cu povestirea unui epilog tragic."[1]

În poemul „Elegie", această viziune asupra iubirii este exprimată în manieră metaforică. Versurile sunt încărcate de simboluri şi semnificaţii, cuvintele fiind expresia fină a unor gânduri cuprinse de tristeţi. Imaginea iubitului e redată în raport cu trăirile interioare ale poetei. „El" împrumută tristeţile, gândurile răvăşite, deznădejdile şi tăcerile poetei: „Numai tristeţile iubitului/ Gârbovesc năvalnica primăvară din fereastră,/ Dacă prea ştiu cum fiecare bătaie a inimii/ E o amarnică treaptă/ Spre de nicăieri-ul viers şoptirilor/ Din care nespusele încă regăsiri/ Tihnita ivire-şi adulmecă." Atmosfera exprimă o apăsare interioară, o stare sufletească ce alunecă într-un gol infinit, iar dragostea rămâne doar o umbră a unei dorinţe irealizabile. Această idee e exprimată într-o serie de metafore elegante, din punct de vedere stilistic: „... Oameni mulţi,/ Ascultaţi-mi tăcerea ca pe o însingurată/ Poveste cu domniţe,/ Căci spre mâinile gândului vostru se-ndreaptă/ Ruginitul sbor al merelor de aur/ Desprins din tristeţile iubitului, -/ Surori ale fântânilor şi amurgurilor,/ Surori ale melodiei vane de sub tâmple." Tăcerea apare ca o poveste „însingurată", desprinsă din vremuri îndepărtate, căci ea ascunde taine şi semnificaţii nebănuite.
O ascultare atentă a acestei „poveşti cu domniţe" ar desluşi misterul tuturor durerilor unui suflet stingher. Epitetul antepus „ruginiul sbor" exprimă oboseala gândurilor, a speranţelor. Deşi visele, „merele de aur" sunt constante, sufletul se simte înfrânt, prea obosit pentru a mai găsi frumuseţea vieţii. De aceea şi iubitul împrumută tristeţile specifice atmosferei apăsătoare. Totul este reprezentat într-o stare de închipuire, asemenea unei „melodii de sub tâmple". Iubitul e rodul reveriei, risipindu-se în această atmosferă vagă, nedefinită.

Aceeaşi viziune asupra iubirii e exprimată şi în poezia „Sonată". Regăsim acelaşi decor trist, zugrăvit în nuanţele albastrului ce ne aminteşte de o atmosferă melancolică, plină de regrete. Singurătatea duce către un cântec adresat divinităţii, în care nostalgiile şi tristeţile sunt exprimate cu durere. E un cântec adresat atât divinităţii, cât şi sufletului stingher, pierdut în reverii despre un iubit tăcut şi singur: „Cum să cânt spre mine şi spre Dumnezeu,/ Încărunţitele înainte de vreme tâmple ale iubitului meu,/ Dacă nu în smerit gând privindu-le,/ Ca pe o singurătate la margine de apă?// Cum înfiorată, să-i cânt mâinile,/ Dacă nu apropiindu-mă de buze şi de obraji,/ Ca pe doi stânjeni, culeşi din tăcerea albastrelor melodii/ A unei nedumerite de toamne grădini?" Versurile devin o lamentaţie sufletească, o confesiune sinceră adresată propriei fiinţe şi înălţată ca o rugă către Dumnezeu. Întrebările fără răspuns, reflecţiile asupra unei singurătăţi dureroase sunt expresiile sufleteşti ale unei inimi triste. Singura soluţie rămâne aceea a acceptării morţii ca pe ceva firesc; de fapt, moartea devine soluţia cea mai bună, căci astfel singurătatea nu va mai fi resimţită. Dragostea e un sentiment trăit în sfera închipuirilor, fără conţinut sigur în planul vieţii reale: „Cum să cânt către munţi şi pietre şi către/ Cea de pretutindeni a oamenilor muţi neînţelegere/ Făptura-i de arbore înalt şi dragostea,/ Dacă nu crezând că doar moartea/ Poate fi asemenea lor: cumplită şi deplină?" Zădărnicia gândurilor, pustiul inimii, tăcerea devastatoare exprimă o viaţă trăită doar în planul imaginarului, a întruchipărilor. Nimic nu are consistenţă materială, iar sentimentele se diluează până ajung la o stare de vag, devenind incolore asemenea „nopţilor străvezii". Nemărginirea timpului, tăcerea profundă oglindesc o stare anxioasă, cu note sumbre şi dureroase. Totul pare pierdut în zarea infinită, iar dragostea începe să se confunde cu moartea prematură a unei inimi zdrobite de singurătate.

Aşteptarea zadarnică a unei iubiri ce nu apare, oboseşte sufletul, îl împovărează de tristeţi ucigătoare. Astfel e prezentată tema iubirii în poezia intitulată „Scrisoare fără dată". Amintirile au dispărut şi ele odată cu această aşteptare inutilă, iar viaţa nu mai are nici un sens, e goală. Uitarea, tăcerea sunt elementele unui destin iluzoriu, a unei vieţi irosite. Aşteptarea însetată a unei iubiri e zadarnică, iar sufletul se pierde în negura gândurilor stinghere: „M-a gârbovit uitarea la margine de drum,/ Sub boltă de tăcere crescută-n aşteptare/ Şi-aud în mine plânsul netălmăcit pe care/ L-a năbuşit durerea, cu mâini verzui şi reci.// Aştept de-atâta vreme prin viaţa mea să treci." Totul pare pierdut, golit de sens, iar ceea ce mai rămâne, este doar împăcarea cu soarta. Finalul versurilor coincide cu o stare tragică, deoarece viaţa devine doar o aşteptare continuă, zadarnică. Trăsăturile orientării literare expresioniste sunt vizibile în poezia Desen. Metaforele definesc stările interioare, sentimentele fiind numite alegoric, cuvintele trecând dincolo de înţelesurile imediate, concrete. Totul este spus în manieră metaforică, aluzivă, tăcerea învăluind trăirile şi emoţiile într-o „haină" a tainelor. Cadrul selenar prelungeşte această stare de vag, iubirea desfăşurându-se sub lumini difuze: „N-au minţit iubirile altora, când/ S-au închipuit aripi şi plante:/ Ajung mâinile mele, inima lunii/ Îngână, fruntea mea, basmul rădăcinilor." Sentimentul uman stă sub vraja unei atmosfere imprecise, totul desfăşurându-se într-un cadru selenar, ce potenţează taina sufletului şi a iubirii. Elementele expresioniste regăsibile în creaţia Cocăi Farago, conferă versurilor o muzicalitate aparte, ce-şi găseşte ecourile într-un cântec al deziluziilor şi al melancoliilor. Titlul Desen face referire la artele plastice, unde artistul îşi exprimă viziunea asupra vieţii, prin culori şi nuanţe. Asemenea unui desen, e realizată şi poezia Cocăi Farago, deoarece nuanţele sunt cele care exprimă paleta de gânduri şi sentimente. Într-un fel sau altul, poeta găseşte în viaţa trecătoare, caracteristicile unui desen. Staticul e trăsătura esenţială a oricărui desen, iar singurătatea face din viaţa sa, un lung şir de aşteptări ce duc spre zări nedefinite. Atmosfera creionată este aceea a unei neclintiri dureroase. Vorbind despre această stare de vag şi imprecizie sufletească, Ion Şiugariu găseşte corespondenţe cu poezia expresionistă: „Coca Farago realizează o poezie de atmosferă nedefinită, plină de o tristeţe organică. Versul său este ceţos şi larg, fără conţinut plastic. Consistenţa sa e numai muzicală. Lipsit de ritmică şi de tehnica exterioară, valoarea lui se măsoară după conţinutul sufletesc general, pe care-l sugerează. Familia sa poetică este formată din Rilke şi din Lucian Blaga. Este o poezie de şoapte şi tăceri resemnate, o poezie a unei blânde singurătăţi".[2]

Tema iubirii e evocată în note biblice, neavând nimic din intensitatea şi căldura omenească; dragostea se risipeşte într-un decor aproape sinistru, într-o atmosferă lunară, care nu are de-a face cu viaţa reală. Sentimentele şi emoţiile sunt reflectate ca-ntr-o oglindă, de unde se răsfrâng şi se pierd în negura amintirilor. Pâlpâirea iubirii e ecoul unui îndepărtat vis, care-şi pierde sunetul în singurătatea nemărginită. Iubitul e ipostaza unei reverii ce nu-şi găseşte corespondenţa în realitate. Iubitul e doar plăsmuirea unor iluzii străvezii, care nu prind viaţă şi mor prematur. În poemul Vigneta, dragostea apare zugrăvită ca un sentiment ce aparţine altei lumi, fiind proiectată în sferele înalte ale speranţelor şi viselor: „Iubitule,/ Cu tine seamănă dragostea lunii/ Pentru fereastra mea,/ Când mă dăruie nopţii, ca faldurilor unei rochii/ De-albastră catifea./ Cu tine seamănă/ Visatele-mi de-a pururi călătorii./ Cu tine seamănă şi primăverile şi/ Dimineţile,/ Care, toropit, nedumiresc singurătatea pădurilor./ Ca şi cum/ Demult prin ea, înserările numai şi-ar fi trimis drum".[3]

În creaţia poetică a Cocăi Farago emoţiile, sentimentele sau gândurile stau sub semnul unei singurătăţi înăbuşitoare şi al unei tăceri devastatoare. Chiar şi sentimentul iubirii e exprimat în decorul trist al solitudinii amare şi al liniştii negrăitoare. Inevitabil, tema morţii e zugrăvită pe fundalul acestei atmosfere dezolante, ce descompune sufletul în mii de fărâme. Singurătatea, erosul şi thanatosul sunt cele trei teme fundamentale ale creaţiilor poetei. Moartea e uneori presimţită, frica punând stăpânire pe sufletul poetei. Se resimte în versurile poetei un puternic dor faţă de cei îndrăgiţi cândva, însă stinşi în întunericul altei lumi. Dorul e atât de puternic, încât moartea apare ca o posibilitate a reîntâlnirii cu cei dragi. La început, moartea imprimă spaimă, frică, însă odată cu trecerea timpului, ea e acceptată cu seninătate: „A trecut cineva pe-aici/ I-am auzit paşii uşori şi mici,/ I-am simţit răsuflarea pe obraji şi sub pleoape.// Cine a fost atât de aproape/ Şi-a plecat?" Percepţia unor apariţii străine de lumea reală exprimă dorul puternic de cei dispăruţi în alte lumi.

Viziunea asupra morţii este strâns legată de dorinţa reîntâlnirii cu cei dragi. Senzaţia apropierii morţii derivă din presimţirile stranii ale întâlnirii cu sufletul tatălui, ce aparţine lumii de dincolo. Acesta veghează singurătatea şi tristeţea poetei, care nu se mai teme de moarte. Din contră, aceasta devine o formă de salvare a unei vieţi irosite: „Tată,/ Sufletul tău singur a trecut pe lângă mine." Nevoia unei comunicări conduce la o puternică dorinţă de a se reîntâlni cu oamenii îndrăgiţi cândva. Sufletul singur percepe moartea ca pe o salvare, ca pe o şansă de a revedea fiinţa îndrăgită în copilărie: tatăl trecut în lumea nefiinţei. De aceea, perceperea sufletului stingher al tatălui exprimă nevoia acută de comunicare, de afecţiune. Astfel, soluţia thanatică e şansa de a-şi potoli sufletul de-atâta amărăciune, tristeţe şi tânguire.

Într-o altă poezie, imaginea tatălui e invocată, iar dorul devine un sentiment ce provoacă melancolii şi dureri infinite. În atmosfera descrisă, decorul e sinistru, iar întunericul provoacă spaimă. Premoniţia morţii apare ca un vis, ca o stare hipnotică: „Lumina a fugit râzând/ Din unghere mă pândeşte groaza./ Mi-e frig./ Tată, îţi ghicesc sufletul mângâindu-mi fruntea./ Îl aud şoptind,/ Îl aud umblând,/ Prin somn, îl simt îngenuncheat, alături de visul meu,/ Îl văd pâlpâind în tremurul candelei,/ Deasupra icoanei." Sentimentul prezenţei tatălui se manifestă la nivelul unor percepţii extra-senzoriale, alunecând în starea de vis hipnotic, iar atmosfera descrisă fiind învăluită de un întuneric sinistru. E o stare de imprecizie senzorială, ceea ce amplifică senzaţia de teamă. Finalul poeziei coincide cu o întrebare semnificativă: „... Tată,/ În racla ta răsare soarele vreodată?" Întunericul o îngrozeşte pe poetă, umbrele şi tăcerile îi provoacă durere, de aceea speră într-o altă viaţă, în care lumina să fie triumfătoare. Poezia „Anticipaţie" prezintă aceeaşi viziune asupra morţii, singurătatea fiind asemănată acestei teme ce provoacă frică şi durere. Asemenea singurătăţii, moartea aduce întuneric şi groază, anulând orice amintire sau gând. Fiinţa umană va fi condamnată să cunoască bezna totală, tăcerea neclintită şi spaima adâncă. Trupul nu va mai avea nici o reflecţie, iar sufletul va fi absorbit de lunga tăcere a întunericului atotcuprinzător: „... Pe urmă, freamătul din gând se va împrăştia,/ Departe de înţelegerea ta,/ Ochii nu-mi vor mai şti nici zâmbi, nici trăi/ Şi în beznă goală se vor adânci,/ Mâinile vor fi reci,- ca pietrele -, / Ca trupul întreg -/ Şi lacrima ta va cădea fără s-o înţeleg." Atât trupul, cât şi sufletul vor trece într-o stare de inconştienţă, unde doar întunericul va domni. Frica este sentimentul exprimat în aceste versuri, iar aceasta provoacă o serie de convulsii interioare, sufletul fiind supus unui proces de distrugere. Titlul poemului relevă premoniţia stării de groază în faţa morţii. Dacă în majoritatea poeziilor Cocăi Farago, moartea e acceptată cu seninătate, aici, ea devine motivul unei stări de groază. Versurile devin mărturia sinceră a unui suflet ce se teme de moarte, se îngrozeşte de acest aspect sinistru. De această dată, moartea apare în dimensiunea ei tragică, devenind un sentiment înspăimântător. Finalul relevă această premoniţie a fricii în faţa morţii: „Şi-ai să te temi,/ Şi-ai să te temi." Repetiţia subliniază teroarea sufletească ce pune stăpânire pe întreaga fiinţă. Această creaţie poetică este valoroasă prin evocarea expresivă a stării de frică în faţa morţii. Paolo Soldati, fost lector de italiană la Craiova, şi apoi la Bucureşti, o include cu poezia Anticipaţie, alături de Elena Farago, într-una din tipăriturile Institutului Italian din Bucureşti, din 1943. Într-adevăr, această creaţie are semnificaţii profunde, moartea fiind privită în dimensiunea ei tragică. Nimic nu rezistă în faţa acestui tiran al omenirii, iar groaza se instalează în suflet, fără să mai poată fi izgonită.

În alte creaţii poetice, Coca Farago dă morţii, semnificaţia unei amorţeli sufleteşti, a unei oboseli istovitoare. Într-un poem intitulat Elegie, moartea este comparată cu un somn, din care fiinţa umană nu se mai poate trezi. Viaţa apare ca un cumplit vis, învăluit în tăceri şi singurătăţi. Numai somnul adânc şi fără sfârşit mai poate odihni un suflet ostenit de prea multă durere: „Nu ascultaţi cum somnul/ Începe fără valurile/ - Fără unduioasele încremeniri ale adormirii -/ Şi cum visele sunt/ Numai prelungirile cumplitelor nopţi -/ Peste şi mai cumplite zile?/ Aceleaşi nopţi şi-aceleaşi zile./ Pentru sufletele-corăbii,/ Plecări mai departe nu sunt." Metafora „sufletele-corăbii" reflectă călătoria prin labirintul vieţii, a tuturor sufletelor dornice de libertate totală. Dramatismul derivă din neputinţa acestora de a explora alte lumi, mai luminoase, călătoria devenind astfel, obositoare, tristă. Sintagma „sufletelor-corăbii" e frecventă în lirica poetei, căci are rolul de a sublinia călătoria la care este supusă fiinţa umană, o călătorie ce are ca punct de oprire, un gol existenţial.

Un poem foarte interesant este cel intitulat „Cântecul Anei". Simbolurile şi semnificaţiile din balada populară Monastirea Argeşului sunt reinventate, aducând câteva schimbări de viziune asupra jertfei de sine. Coca Farago reinterpretează fiecare simbol al mitului creatorului zugrăvit în creaţia populară, durerile, tristeţile, regretele interioare fiind redate în cheie simbolică. Interesant rămâne modul în care poeta realizează în stil original, o parafrazare a vechii creaţii populare. Titlul poemului evocă melodia unui suflet stingher, Ana devenind reflecţia simbolică a eului poetic. Dacă Ana fusese cuprinsă între zidurile mănăstirii, poeta este cuprinsă în gândurile iubitului sau în gândurile morţii. O să vedem că în versurile acestui poem, iubirea e în strânsă legătură cu moartea, iar sufletul este „dăltuit" în zidurile chinuitoare ale singurătăţii.

Ultima creaţie ce încheie volumul „Poeme pentru singurătate" se constituie ca o mărturisire vie a unui suflet împovărat de singurătate, tăceri şi tristeţi. E o sinteză a întregii creaţii lirice a Cocăi Farago, deoarece temele şi motivele literare sunt adunate într-un sinistru „buchet" de deprimări şi regrete. Regăsim în aceste versuri o analiză retrospectivă asupra unei vieţi irosite, a unui destin trăit în umbra regretelor şi a amintirilor. Sufletul nu se mai regăseşte, s-a pierdut în oglinda trecutului şi al viselor distruse, iar trupul istovit de-atâta aşteptare, presimte apropierea firească a morţii. Totul e învăluit în sunetul unei melodii a uitării, iar sufletul îşi caută esenţa, dar nu o mai poate găsi. Nici amintirile nu mai trăiesc, iar viaţa dispare în ceaţa uitării: „Nu mai sunt nicăieri. Amintirile/ Mi-au murit, ca surâsul,/ Ca stânjeneii de pe pian./ Număram cândva; un an ...doi... trei.../ Încă un an ... amintirile, amintirile. Titlul poemului „Post-scriptum" e semnificativ. Poeta e conştientă că şi-a încheiat sensul existenţei, acela de creator, poemul devenind un fel de testament sufletesc, în care sunt revizuite unele aspecte ale artei, în general. În mod subtil, ne sunt transmise reflecţiile poetei asupra rolului creaţiei artistice. Arta ar trebui să exprime sinceritate, devenind astfel, mărturia vie a unui suflet ce-şi caută sensul vieţii. Autenticitatea trăirilor interioare e trăsătura esenţială a scrierilor Cocăi Farago, iar acest lucru îi conferă poetei originalitate. Finalul poemului reflectă stingerea spirituală, ultimul impuls creator, trecerea în lumea sferelor înalte: „Nu mai sunt nicăieri. Gleznele/ Mi s-au înfrăţit cu pietrele şi beznele/ Şi mâinile-mi adorm de-a lungul trupului obosit, străin .../ Cobor pleoapele. Şi gândul murmură:/ Numele Tatălui/ Şi-al Fiului/ Şi-al Sfântului Duh,/ Amin."

Poezia Cocăi Farago surprinde prin atmosfera nedefinită, compusă din nuanţe şi stări sufleteşti exprimate într-o manieră fină, subtilă. Cu toate că din punct de vedere stilistic, versurile nu au o ritmică bine definită, rima fiind neglijată, creaţia poetică rezistă prin conţinutul sufletesc exprimat. Aceasta este trăsătura definitorie a liricii Cocăi Farago, versurile impresionând prin sinceritatea profundă şi autenticitatea trăirilor intimiste. Unul dintre aspectele neplăcute ale poeziei este monotonia, însă muzicalitatea compensează lipsa unei construcţii precise. Inspiraţia devine întâmplătoare, fiind o caracteristică specifică poeziei de atmosferă. Universul poetic fluid, muzical imprimă feminitate şi sensibilitate acestor versuri. Este o lume profund lirică ce traduce expresia unui conţinut sufletesc real, sincer.

Volumul „Poeme pentru singurătate" prezintă o structură intimă complexă, în care singurătăţile şi tristeţile invită la meditaţii şi reflecţii profunde. Volumul se remarcă printr-o structură lirică modernă, în care cuvintele sunt prelungiri ale unei gândiri profunde, gata să surprindă inefabilul vieţii intr-o formulă revelatoare a limbajului poetic. Versurile Cocăi Farago evocă un univers în care tăcerile şi singurătăţile iau locul vitalităţii şi pasiunii. Iancu Constantinescu vorbeşte despre acest aspect, într-un număr al revistei „Ramuri": „Crescută în ambianţa «Salonului literar» al mamei sale, martoră la controversele intelectualilor prezenţi acolo, Coca Farago se refugiază în blazare şi tăcere, pentru a scrie «Poeme pentru singurătate» (1943), confesiuni în suspinul unduirilor versificate, reflexiune îngemănată cu sensibilitatea juvenilă. [...] De la acest stadiu, tânăra poetă se apleacă asupra mediului citadin, a descurajărilor vieţii, ajungând să dea glas clocotului sângelui." [4]

Poeta Coca Farago merită pe deplin aprecierile criticii şi istoriei literare româneşti, reprezentând generaţia modernă a literaturii române. Ea a slujit arta cu fidelitate, activând în mai multe domenii. De aceea, figura acesteia ramâne emblematică pentru „noua generaţie", manifestând în literatură acea libertate de creaţie specifică tinerei grupări, aducând noutăţi tematice şi structuri expresive autentice. Poezia ei imprimă acel specific al liricii feminine, în care atmosfera sufletească zugrăveşte o aleasă sensibilitate şi o rafinată muzicalitate. Trebuie valorificată opera unei astfel de poete, care însemnă pentru istoria literaturii române, o pagină de referinţă. Geo Bogza nota: „a fost un moment, totuşi, când primăvara poeziei româneşti s-a numit Coca Farago".[5] Recitită, poezia Cocăi Farago poate fi pusă în lumină, asigurându-i-se preţuirea, care i se cuvine acesteia. Reactualizându-i opera, reuşim să marcăm un moment de referinţă al istoriei literare, subliniind caracteristicile unei perioade în care literatura feminină începea să fie receptată şi apreciată. Studiul dedicat Cocăi Farago surprinde o filă frumoasă din trecutul literar românesc.