Scriitorul George Voica intră din nou în spaţiul publicistic, prin intermediul editurii Conphys din Râmnicu Vâlcea, cu lucrarea Tăbliţele de la Tărtăria - Inelul de la Ezerovo - Latina primară, o carte de referinţă care ne impresionează, nu prin iscunsinţa autorului în alcătuirea metaforei, aşa cum ne-a obişnuit, ci printr-un travaliu mai mult decât meritoriu în domeniul cercetării ştiinţifice a istoriei românilor de la începuturile sale. Călcând pe urmele lui Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Napoleon Săvescu, Dumitru Bălaşa şi a multor altor cercetători împătimiţi ai perioadei dacice şi predacice a istoriei noastre, autorul întocmeşte o lucrare cu o pronunţată originalitate, care cu siguranţă va stârni numeroase dezbateri şi confruntări de idei în lumea istoricilor şi cercetătorilor de prestigiu în acelaşi domeniu. Pornind de la conţinutul tăbliţelor descoperite în 1961 la Tărtăria în jud. Alba, George Voica, în efortul său de a descifra acele pictograme de pe respectivele tăbliţe, ajunge la concluzia, care unora li se va părea cel puţin bizară, că „limba traco-geto-dacă-limba latină primară-a fost rod al simbiozei dintre limba pelasgă şi limba tracă, iar limba latină clasică derivă tocmai din această limbă latină primară, limba traco-geto-dacă, ce o vorbeau geto-dacii, şi nu invers". Incitant, nu? Oare ce am învăţat noi la istorie în perioada anterioară lui decembrie 1989? Că limba română s-a format din simbioza dintre limba latină a cuceritorilor romani şi limba pe care o vorbeau dacii cu influenţele ulterioare ale limbii popoarelor migratoare ce s-au succedat pe teritoriul ţării noastre. Oare aşa să fie? Dar iată ce spune şi Napoleon Săvescu în lucrarea sa Noi nu suntem urmaşii Romei: „...cum e posibil ca în timp ce doar 14% din teritoriul dacic(şi pentru o periadă de doar 165 de ani ) a fost cucerit de Imperiul Roman, adică de trupe de mercenari analfabeţi, care de-abia puteau închega două vorbe în latină, aceştia ne-au învăţat pe noi o limbă pe care ei înşişi nu o vorbeau cum trebuie? Cum să ni-i închipuim pe ţăranii daci, locuind prin văi şi munţi, dealuri şi păduri, repezindu-se să înveţe latina? Şi nu numai ei cei din teritoriul ocupat de romani, dar şi dacii liberi din teritoriul de 86% al Daciei neocupată de romani? Cum să ne închipuim că ţăranii daci, care nu aveau nici dicţionare, nici profesori, caiete sau creioane, au putut învăţa atât de bine latineşte, încât au realizat cea mai unitară limbă cunoscută, pe care latinii înşişi nu au fost în stare să o realizeze nici măcar la ei acasă în Peninsula Italică?"

Oare care dintre cele două teorii o fi cea verosimilă? Păi, să vedem ce argument aduce şi George Voica în lucrarea sa: „O, de-ar fi ştiut Ovidiu, pe atunci, că el însuşi era un urmaş al traco-pelasgilor, ce-şi aveau leagănul aici, între Dunăre, Mare şi Carpaţi, cu siguranţă că n-ar mai fi fost atât de mirat că geţii erau poeţi la fel de străluciţi ca şi el; că aceştia îi erau strămoşi, dar mare parte dintre ei rămăseseră aici, să-şi crească nesfârşitele turme de mioare în văile şi plaiurile munţilor, aproape de cerul plin de stele, căci aici încă din neolitic trăia în părţile Daciei o populaţiune densă şi laborioasă, răspândită în toate câmpiile, văile, colinele, până chiar pe coamele munţilor celor mai înalţi". Cartea lui George Voica este străbătută ca un fir roşu de la un capăt la altul de o idee esenţială (pe care autorul o repetă obsedant), conform căreia „limba latină primară nu este altceva decât limba rezultată din simbioza dintre limba pelasgilor şi limba tracilor de la Dunăre şi Carpaţi, iar limba geto-dacă nu este decât un idiom al limbii latine primare". Această idee fundamentală este însoţită în toată economia cărţii de numeroase argumente susţinute temeinic de către autor, unul dintre ele fiind acela că Peleg, un urmaş al lui Noe, a pornit cu poporul său de pelasgi din sudul Sumerului şi s-a îndreptat spre Asia Mică, ajungând în Tracia unde din simbioza celor două limbi s-a născut limba latină primară. Dacă aceste idei, însoţite de argumentele lor, pot fi considerate de către unii fanteziste, specifice năbădăiosului modernism pe care-l traversăm, ce mai pot zice despre ce scria I. Al. Brătescu-Voineşti în 1942: „N-a pierit nicio limbă a dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul fapt că Dacii vorbeau latineşte. Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a devenit întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească".

Sau ce pot să mai zică despre următoarea afirmaţie a lui Nicolae Densuşianu în cartea sa Dacia Preistorică: „Pe columna lui Traian sunt două basoreliefuri care ne înfăţişează o deputaţiune de ţărani Daci, care văzându-se ameninţaţi de legiunile romane, se prezintă înaintea împăratului ca să ceară pace. Cu gesturile agitate ale mâinilor şi în atitudinea unor oameni care îşi exprimă nevinovăţia lor, ei se adresează de-a dreptul împăratului, fără interpreţi, şi tot fără interpreţi le răspunde şi Traian, aceasta deoarece şi dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă". Multe lucruri pot fi spuse despre valoroasa şi incitanta carte a lui George Voica, dar, în speranţa că am reuşit să trezim curiozitatea cititorului, să-l lăsăm pe el s-o parcurgă, pentru că, vorba cronicarului, „cetitul cărţilor este cea mai de folos omului zăbavă".