„Ion Rusu Abrudeanu închină această carte drept prinos de recunoştinţă din partera sa, ca ardelean, memoriei eterne a eroilor şi invalizilor din Armata Vechiului Regat, cari cu atâta nobil avânt şi-au sacrificat viaţa şi şi-au sângerat trupul pentru eliberarea Ardealului de sub jugul unguresc”.

„Volumul de față sintetizează revolta și protestul meu împotriva spiritului de destrămare cu care Alex. Vaida și Iuliu Maniu, ca și ceilalți exponenți ai Partidului Național Român din Ardeal au zădărnicit opera de întărire a noului stat întregit și au compromis zi de zi prestigiul și buna reputație a Românilor ardeleni în ochii fraților din Vechiul Regat, cari cu atâta nobil avânt și cu prețul celor mai mari jertfe de sânge și avere au intrat în crâncenul măcel al lumii, împinși numai de dorința sfânt de a ne desrobi, și de a ne da și nouă Ardelenilor putința de a trăi și a ne desvolta într-o viață liberă și independentă.

Este strigătul meu de indignare împotriva brutalizării uriașelor sacrificii aduse de Vechiul Regat pe altarul unității naționale, ca și împotriva nepriceperii, a lăcomiei, a ingratitudinei, precum și a tuturor ofenselor aduse timp de 10 ani de acești politicaștri, improvizați prin forța împrejurărilor, sufletului entuziast, generos, bun și iertător al României eliberatoare […].

Din documentele sensaționale ce voiu publica, ca și din textul broșurei clandestine, prefațată de Alex. Vaida, apărută la Viena în anul 1922 (anul încoronării), sub titlul « Ardealul Ardelenilor... » și pe care o voiu reproduce în întregime în partea a III-a a lucrării de față, se va vedea cu vârf și îndesat cum au înțeles unii dintre conducătorii mândrului Ardeal să răspundă caldelor și statornicelor sentimente frățești, ca și jertfelor supra-omenești pe care Vechiul Regat le-a adus, conștient, pe altarul realizării idealului secular de Unire a tuturor românilor […].

Vechiul Regat, înțelegător, tolerant și dispus totdeauna la concesiuni, când e vorba de frații din Ardeal, le-a cedat acestora în două rânduri pasul întâiu la guvernarea țării - în decembrie 1919 lui Alex. Vaida și în noiembrie 1928 lui Iuliu Maniu. Din nefericire, s-a văzut repede de toată lumea serioasă că ei n-au putut represinta cu pricepere și demnitate marile interese ale Neamului, încredințate conducerii lor”[1].