Purtînd apostila personalităţii reputatului dramaturg şi regizor al României, regretatul dispărut Paul Everac, volumul de poezii „Ce rămâne dintr-un întreg" (Editura „SemnE") a apărut cu sprijinul Adrianei Muraru, şi este dedicat poetului Adrian Păunescu, sufletului său generos, care l-a ajutat într-un moment greu al vieţii. În precedenta incursiune critică asupra volumului „Nevolnice tâlcuri şi rime" precizam că centrul de greutate, în sens axiologic/valoric, cade, în opera sa, tot în sfera teatrului. Numai că aceste ultime cărţi sînt semnul grăitor al păstrării capacităţii de creaţie pînă în ultimul moment. Volumul în vedere, „Ce rămâne dintr-un întreg" sau „lamentaţii apostazice" este o expunere de idei în versuri extrem de captivante. De fapt o altă polemică-esenţializată a sinelui, drapată cu veşmîntul clasic al lirismului, în care Paul Everac, poetul, oferă o deschidere spre fondul perceptibil al conştiinţei sale, odată cu trecerea neiertătoare a timpului. Ca de altfel şi în ultimele sale cărţi, Paul Everac jonglează cu tragedia, cu terifiantul, cu situaţiile limită, cu ironia amară sau elegant-licenţioasă, şi nu ezită să consemneze cu nonşalanţă, inteligentă şi curaj, unghiurile morţii. Sesizăm în vocea poetului vibraţia amănuntului tragic al celui care aşteaptă sfîrşitul.

Cu o evlavie superioară în armonie cu timpul său, Paul Everac şi-a putut păstra, fără prea mari eforturi, drumul pe care Angelus Silesius îl căuta spre spirit. Structural, prin urmare, un cronicar în versuri, poetul asociază în volum bucuria senină a iluminărilor cu tristeţea trecerii fulgerătoare a vremii. Uşor sau intens senzualizate, versurile poartă marca melancoliei amare, ce survine ca o poantă la finalul poeziilor: „Întreaga lume trăitoare/ Îşi pierde zilnic din culoare / şi orice tîlc sau înţeles/ tot scapătă cu interes./ Din euforii ce-mi umpleau sacu/ se cască un spaţiu tot mai vacuu/ iar inspiraţiile ce-au fiert/ lasă un loc tot mai inert". Iubirea, tristeţea, speranţa, ca termeni de exactitate a ecuaţiei lirice, sînt aşezaţi în două talere ce balansează momentul plenar al luminii, ce ţine de Divinitate. Nu e vorba de vreo îndoială, ci de întîietatea acordată stării limită, acordată „întregului" din care rămîne „nimicul" spre a se transforma în „tot" („cu aripi din etern către nimic"). De aici senzaţia, trăită la lectură, că Paul Everac rescrie cu maximă libertate suferinţa interioară, opusă regulilor divine, consemnează dramatismul confesiunii ce nu se opune deloc ascultătoarelor, altădată, celule ale propriului trup: „Doamne, de ce te-ai odihnit în cea de-a şaptea zi?/ Ţie nu ţi se cade a obosi/ Căci nu eşti substanţă pieritoare ca mine/ Ca să-ţi fie odată mai rău şi odată mai bine". Sinceritatea asumării experienţei-limită, la fel ca şi libertatea cu care îşi asumă suferinţa, prelungesc continua zbatere interioară, uneori cu accente civice. Vorbim cumva şi de tragismul pe care-l naşte suferinţa, unul subminat de ironie şi de umorul amar, proprii scepticului.

Amintim poemele: „Scrisoarea II a", „Am fost întreg", dar şi poeme care vorbesc despre comedia ororilor: „Urgenţă", „Panta", „Graţierea", nişte confesiuni poetice polifonice, născute din autenticitatea trăirilor sale. Einstein căuta o ecuaţie unificatoare care să descrie Universul ca întreg, convins că nimic nu e întîmplător şi că „Dumnezeu nu joacă zaruri". „Întregul existenţei din care rămîn lamentaţiile apostazice" („Blatul"), dar şi lumea ca joc al hazardului, în care stăpînesc incertitudinea şi probabilitatea, sînt marile teme care domnesc în pagini. Subliniez în finalul acestei treceri în revistă a liniilor evidenţiate în volum, că viziunea dramaturgului a fost în poezie profund interogativă, lucidă, inteligentă, ironică, implicată şi detaşată totodată de polarităţi şi contradicţii. Am încercat să explic cum poate fi definit discursul poetic al regretatului Paul Everac şi care sînt resorturile din spatele viziunii propuse. Nu înseamnă că acest volum se situează dincolo de topuri şi clasamente, el este bine scris şi există pentru a fi acceptat sau negat, pentru a fi înţeles prin trăsăturile vii care îl definesc. Atîta vreme cît ştim că azi rar se mai scriu poezii adevărate, că nu se mai pot oferi explicaţii şi adevăruri absolute cu privirile criticii contemporane, viziunea caleidoscopică şi valoroasă asupra întregului, părţii şi nimicului, oferită de Paul Everac, poate constitui o invitaţie pentru cititor de a-şi insera propriile întrebări în discursul plural al lumii, al infinitei „biblioteci" universale, chiar prin felul în care citeşte aceste poezii în care clocoteşte drama unui mare spirit. Aşadar, „Ce rămâne dintr-un întreg"?