„Ieterele" - Editura Societatea Bibliofililor din Moldova, „Paul Mihail"

A-l prezenta cititorului pe distinsul autor al romanului „Ieterele" înseamnă a preciza în primul rînd că domnia sa este matematician, Membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Membru de onoare al Academiei Române. Matematica este compartimentul strălucit, însă academician Petru Soltan prezintă disponibilităţi substanţiale pentru proză şi alte genuri literare, pe care le abordează convingător. Alături de calculele savante, proza din „Ieterele" (Editura - Societatea Bibliofililor din Moldova „Paul Mihail") - asceză a vorbirii şi Nistru al memoriilor - n-a fost scrisă la cafenea. Este o proză de tip intelectualist, instituind prioritatea judecăţii de valoare asupra sentimentului.

Facultate dominantă a spiritului - inteligenţa - prezidează „facerea romanului", ridicînd în calea spumoaselor inspiraţii şi amintiri bariere menite să ordoneze revărsarea, să impună penitenţa disciplinei artistice. „Ieterele" sau reîntoarcere în timp, în orizontul satului şi al familiei sale, deschide  această temă cu povestirea care dă titlul romanului. Evocativ şi implicat, autorul ne face cunoştinţă cu „anii de după groaznicul război, cu mălai amar de ghindă"... cu satul natal, sălişte înfundată în Marele Cot de Nistru, cu pădurea de stejari alături, se făcea acum şi târg, şi joc. În după-amiezile de duminică răsuna o tobă ca un clopot de biserică. Chema lumea şi lumea se aduna. Aşa că, venit acasă în vacanţa de vară, aveam unde să-mi demonstrez pantofii din pânză daţi cu vacs. Mai ales ca să-i vadă Sănduţa lui moş Iacob... Poposita vară caldă avea semne bune. Peste tot un verde aprig şi caise rumene, mere sânziene. Şi doar casa noastră nu putea scăpa de blestem. După o oftică chinuitoare moare mama, lăsând o droaie de copii având ochii ei căprui şi cu o singură mângâiere - pe soba din cămară, proaspăt văruită, un cârd de floricele galbene, zugrăvite de mâna ei. Se stinge o soră, se duce alta, de parcă se-nţeleg să mai uşureze ticsitul cela de voloc cu peşte. Nu zăbavă şi tata e scos din post, având greul păcat că s-a lăsat bătut de nemţi. Pierdut de cumpăn, atât se mai ţinea - cât lua paharul. Ajuns şef la cooperaţia de consum, a îndesit-o. Iar lumea ne mângâie că n-a rămas mult şi el o să ne aducă o altă mamă."

Virtuozitatea şi frumuseţea limbajului scot paginile romanului de sub incidenţa notaţiei cu deschidere recreativă. Atent elaborat sub aparenţa unei degajări memorialistice, romanul - investiţie de spirit şi graţie - atît de drag celui ce a militat pentru viaţa Limbii române dincolo de Prut, pentru reconcilierea culturii sub semnul artei, reclamă un tratament similar unei cărţi valoroase, care implică stăpînirea arcadelor meşteşugăreşti. Gustul estetic al domniei sale se manifestă conservator în raport cu scrierea modernistă, preeminenţa dulcelui stil clasic în propria scară de valori fiind afirmată pe deplin în „Ieterele". În această direcţie se conturează eforturile creative. Stilul pur, curgător, ţîşneşte de la sine, fără sforţare sau ostentaţie din condeiul autorului. Firescul în desfăşurare este rezultanta elaborării, însă inspiraţia artistică e o stare quasi-hipnotică, iar paginile par a se scrie singure.

Academician Petru Soltan consemnează, cu naturaleţea răsfăţului de muză, bucurii simple sau tristeţi ale unei existenţe gospodărite cu boierească înţelepciune de familia din care provine, revărsînd ca dintr-un con al preaplinului, feţele unui creator exigent, stăpînit de scrupulul artei bine făcute. Autorul reuşeşte să se arate ca un prozator-artist, un truditor migălos de atelier, ipostaze care vor reţine atenţia criticii şi a istoriei literare. Romanul „Ieterele" este o revanşă luată împotriva înzestrării intelectuale acaparante a calculelor şi teoremelor matematice, este acel bun literar durabil, demn de a înnobila semnătura unui academician. Parcă un Tacit, un Anatole France l-ar fi învăţat valoarea scrisului şi marele secret al literaturii de calitate, care rezidă în întrebuinţarea cuvîntului potrivit la locul lui. Bine asimilată, se simte în întreg romanul lecţia clasicilor, autorul îndulcindu-se ca din aghiazmă din perspectivele deschise de aceştia genului. Se simte desfăşurată în roman şi o strategie de implicare a cititorului, încercînd să-i dezvolte gîndirea mobilă, dialectică, în care toate cadrele natale cu personajele sale sînt pe rînd ori simultan ele însele şi contrariul lor (Nănaşii, Păcatul Înălţimii). Tonul plin de prospeţime, în sensul expresivităţii şi al echilibrului, se raportează la text în funcţie de imaginea pe care şi-o face cititorul despre raportul dialectic realitate-naraţiune. Parcă întemeind povestirea pe afirmaţia lui Miron Costin - „Den cele cinci simţuri ce are omulŭ, vederea singură aşează gîndul omului în adevărŭ", atitudinea naratorului este aceea unui cronicar preocupat în grad maxim de respectarea adevărului relatat sau la a cărui desfăşurare a participat direct: „Toamna ceea nicicum nu vroia să coboare de pe soarele trudit. Frunzele de vie de pe la pragurile de casă se mai ţin în vânt, pare, pentru oaspeţi. Insă cei din satele din jur de mulţi ani nu mai vin la hram: biserica e şi fără acoperiş. Poate de atâta orice ocazie de om sosit face vâlvă. Deci nu era de mirat că masa întinsă afară, la umbra unui larg înveliş cu viţă de vie, le avea pe toate, strângând rudele, adunând vecinii. Soarele strecurat printre galbenele frunze, le netezeşte molcăluţ obrajii înăspriţi, aşezaţi în cununa mesei. Nu desluşesc măcar o faţă cunoscută, de să-i fac ritualul schimb de zâmbete ce împacă sufletele. O înstrăinare cu vârf. Când colo, apare o pereche pe care mi-o amintesc imediat. Erau soţii ce semănau păpuşoi în primăvara amintită. Eu le zâmbesc, aplecându-mi fruntea. Bărbatul îmi răspunde cu vechea sa rezervă. Pe când dumneaei, probabil, nerăbdătoare la contactele de zâmbet, îmi destramă cumpătul cu ochii plini de farmec. O pâine rumenă. O Tudorică îmblânzită. Părea că-i lelea care m-a crescut. Şi de m-ar ruga să-i tai vreun braţ de lemne ori să-i aduc vreo ciutură cu apă n-aş şti de un noroc mai mare."

Academician Petru Soltan foloseşte simplitatea curgătoare şi candidă a naraţiunii, plină de uimirea redescoperirii lumii, în tot ceea ce are mai frumos. Existenţa autorului, petrecută într-o ambianţă particulară, îşi întinde aripile în paginile prozei alături de năzuinţe şi idealuri proprii timpului şi lumii sale. Surprinzînd sensibilitatea şi vîrsta copilăriei cu sentimentul că o retrăieşte şi o restituie, autorul nu calcă pe sensul de mers al unei mitizări a universului infantil. Cu ochii larg deschişi a învăţat să privească lumea mirifică a copilăriei, evidenţiind nevoia intensă de comunicare a copilului Petru Soltan, care scrutează obiceiuri, participă la viaţa obştii, a şcolii, a familiei, zugrăveşte chipurile de mai tîrziu, intuieşte psihologii.

„Momentul adevărului", ultimul compartiment al romanului, conturează cîteva portrete de-a stînga şi de-a dreapta existenţei autorului, „nişte relaţii episodice cu o seamă de figuri de înalt rang ale RSS Moldoveneşti..., personalităţi ale timpului". Precum afirmă autorul, „contactele în cauză aveau la rădăcină un paradox: dintr-o parte, eu, originar din Transnistria, adică componentă organică a cohortei care în fond diriguia republica - conform principiilor dictate de Moscova, pe de altă parte, prieten al basarabeanului Ion Druţă, admonestat de această putere". Spontaneitatea, capabilă să sugereze o nestăvilită inteligenţă şi atitudine faţă de toate formele vieţii, unele neaşteptate contraste de vigoare şi gingăşie, de seriozitate şi haz, construcţia degajată, liberă, relatarea lipsită de aluzia de cochetărie, alcătuiesc nucleul acestor povestiri, cărora a ştiut să le imprime sinceritate, căldură sau vehemenţă. Substanţă şi fineţe, dublate de o precizie a nuanţării, autorul probează încadrarea în familia prozatorilor care alimentează registrul valoric al literaturii contemporane. Plin de miresme verbale, ca fagurii de miere adunaţi din potirele florilor înrourate, romanul e cutia de rezonanţă a ecourilor petulante, prinse cu ieterele în graiul artistic autohton, care se opune distrucţiei imaginii, a memoriei acesteia.