Neieşită încă din pasul muntos aflat lângă fostul oraş roman Caudium din sudul Italiei, aflată sub tirul de arme al samniţilor - alias - dezinteresul şi graba cititorilor sau mutarea preferinţelor literare spre fum, foc, furt, poezia încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine şi să pătrundă-n lumina tiparului. Şi pătrunde o parte, cum nu, ori aceea cu harnaşamentul cel mai uşor, cu ideile cele mai puţine, cea cu impact rapid şi direct asupra cititorului, ori cea mai savantă. Dar mai pătrunde şi cea necitită de mine, poezia acelora necitiţi de mine. Smerită, mă aşez în genunchi cerându-le iertare! Şi apropiindu-ne de titlu, la noi, rar se avântă cineva spre cea savantă. Ne-au depăşit înaintaşii - poeţii filozofi, căutătorii, iar indexul nostru este mereu îndreptat înspre ei. Mergem deci înainte, privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile de criză înfloresc artele. Poeţii, deci românii adevăraţi, că suntem o naţiune poetică, stau cu condeiul aproape de filă şi de inimă. Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o pune repede pe hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu şapte capete se hrăneşte cu ea, înainte de vederea tiparului. Şi chiar de a văzut, credeţi că este vreun impediment în zilele noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărţi, eliberându-ne astfel drumuri? Căci suntem, mai mult ca alte naţii, şi una grăbită, parte din noi am pierdut obişnuinţa cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute ne duce acolo unde nici n-am visat... Aşadar, iată naţia cu mulţi poeţi grăbiţi ce-n fugă îşi uită trecutul, părinţii şi moşii-strămoşii, civilizaţiile ce se credeau nepieritoare, abisul şi piscul simţirilor. Iată naţia devenită fugă de cerc pe făgaşul dispariţiei istoriei nearanjate, a curgerii şi disipării acesteia, curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieşind din monumente, rămăşiţe arheologice, hrisoave, legende şi „cânturi". Ne fiind atenţi, forţa centripetă ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe şi mixează identităţi, nefiinţe, uitări. Nu avem timp să privim înapoi şi în noi înşine, ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca estuaru-n vărsare sau mai rău, ne putem auto-malaxa. Ne grăbim cu sacul plin, dar care are o densitate mică.

Cum orice acumulare nu se încadrează într-un plus şi minus infinit, ci duce brusc la schimbare, cum suntem deja nu numai cu vârful peniţei spre aderare, ci chiar primiţi membri cu drepturi depline, volens-nolens am intrat şi cu creaţia literară în concursul mileniului. Baremuri de intrare nu am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe podium cere expertiză, iar aceasta are condiţii de eligibilitate. Unii sunt mai eligibili decât alţii şi cum să nu fie? În afară de talent, la cât a avut acces poetul sau scriitorul român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanţei alături de alt „unionist"? Noi, cei de pe margini ne facem griji. Numai că, din când în când drumul de coborâre ne este parte barat de formaţiuni asemănătoare florii de stâncă. Învingem inerţia, ţinem frâul din scurt şi cu greu ne oprim, dar o facem. Ducând foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o luminozitate şi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel dacă îl mişcăm în stânga şi-n dreapta. Şi ne aflăm ca în faţa caleidoscopului copilăriei, în care fiecare mişcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puţin cu mirare şi ne spunem, măi ce ţi-e şi cu timpurile astea moderne!... Nici n-am schimbat locul şi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale şi o mie de lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele şi ştim ce-am simţit! Ne privim mâinile... Cum de a dispărut floarea de mină şi când locul i-a fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de atunci, nici în tâlcuri, nici în frumuseţe, nici în mărime!...

În aceeaşi lucrare stau Mahabharata sanscrită din itihasa - istoria Indiei, Iliada şi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul iudaic cu Tora ebraică şi aramaică descrisă de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor şi basmelor româneşti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau Eszterei care răpită de „forţa răului - tâlharul răpitor de fete", din ţipăt, trezeşte muntele Suhardul Mic (Cohard) şi-l face să-şi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naştere Lacului Roşu, o găsim pe Romica. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul toacei monahale, pădurea-ramul şi cântul, marea-visarea şi cerul, aducerea aminte, melancolia şi umorul. Voi, scepticii, nu mişcaţi capul în semn de neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!... Căutând un loc găsim locurile, vecinătăţile, naşterea şi curgerea lor, ce le creşte deasupra şi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul şi ce formă sau gust au căpătat acestea pe parcursul drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este legat prin rădăcini de pământ, iar prin reţelele gândului, la cer. Un fluid în deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.

Nu este la îndemâna oricui să compună o astfel de operă, căci aceasta este compoziţia literară academică modernă atotcuprinzătoare şi atotştiutoare, iar poetul „meşteşugar" este George Anca, personalitate înzestrată şi cu un eclectism demn de un artist modern aşezat pe o întreagă filozofie a istoriei şi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la început eşti paralizat de esenţa ideii, percutarea ei rapidă, şi totuşi, muzicalitatea expresiei: de ce să fiu/ cu mulţi întâi/ nici toţi târziu nici nu rămâi/ cum nu puteau fi/ oamenii-ntr-un loc/ libertatea şi/ moartea luau foc//. Coexistenţa divină a cuplului bărbat-femeie, interdependenţa acestora, dispariţia ambilor prin dispariţia unuia este redată în aşa de puţine cuvinte, încât şi numai parcurgerea acestora îţi dă unicitatea poetului. „împreună cheie/ ramură femeie/ aer împăcat/ ramul bărbat// (Paparuda 1968). Femeia primordială, femeia tuturor timpurilor, jumătatea întregitoare, dar şi simbol al siguranţei perpetuării spiţei umane şi naţiei, iubita, născătoarea şi roaba, jertfa, este redată-cântată, întregită splendid în: a mai veche/ o femeie/ se descheie/ boabă-n bob/ roabă de rob/ acum lui/ răului/ leatului/ bărbatului/ din ea strecuratului/ I se-nchină/ pentru vină/ şi-i trec anii/ în jelanii/ că e roabă/ de podoabă// (Paparuda 1968). Femeia soţie, căldura alianţei, sunt descrise de poet într-o singură frază, dar cât de adâncă... „darul legitim, tandreţea copleşitoare a întoarcerii timpurii, chiar dintr-un paradis într-o insulă, şi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho şi te-o, cu eleganţă şi patimă la Nansi" (Douăsprezece nopţi 2008)

Urmaşii, copiii de toate felurile, buni, răi, sunt găsiţi în puţine „cuvinte potrivite", printr-o cheie care îi fişează: aşa cunoşti/ pe fiu cum/ te paşte/ mamă a ierbii/ arme-nfricoşătoare/ pentru fiecare/ nu există bine/ mi-e teamă de mine//
Descrierea lumii în care trăieşte are sonorităţi şi simţiri de Nirvană: „dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci şi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală şi insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una după alta echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî cu băşicile tălpilor la un loc". Zis şi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit, şi a călătorit. Călătorind, a sublimat. Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaşi vers. Şi vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză, proza în piesă de teatru şi toate la un loc duc la opera literară academică, specifică numai acelora ce nu doar au simţit şi au scris, dar au şi văzut multe, au învăţat multe şi au avut puterea şi inspiraţia unică a sintezei. Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului. Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează labirintul malului sau abisului: a game at chess traducerea/ nu va mai fi arhaică netragic mat/ Swinburne între Middleton şi Baudelaire// când nu e în călduri nu ies cu ea în parc/ mai raţă apa văzătoare transă jet/ se caută imnuri în căşti juma cocaină// focul şi celelalte vedas în caravanele/ stihuite caietic rare mantre genocide/ personaje ştiute de actori la noi acasă/ ne lansăm (Barba lui Hegel 2011)

Poate mi-a trebuit mai mult timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama ne-instrucţiei mele, pe obişnuinţa citirii textelor cu un conţinut şi o exprimare precară. Mi-am însuşit critica asupra-mi şi am continuat, mai atrasă, lectura. M-am simţit atunci în câştig intelectual, spiritual, ca şi când am lăsat în urmă o treaptă a definitivării mele şi am urcat şapte. Căci tipul acesta de poezie academică face cititorul părtaş la o lume nouă, modernă, îmbogăţită în simţire, ajutându-te să nu rugineşti între paralelele unei lumi care nu ţine pasul cu tine, ci ţi-o ia veşnic înainte.

Citind, nu intri numai într-un culoar din care pătrund înspre tine realităţi, fiinţe, drumuri, istorii îmbrăcate în haina talentului literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe care l-ai parcurs, l-ai simţit şi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent şi fiecare ţară străbătută i-a pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât, poezia lui devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza şi teatrul compuse de el cuprind îngemănarea de naţii, limbi, legende, crâmpeie de istorie, personalităţi de vază, obiceiuri, şi mai ales sublimarea acestora în „ochiul şi gustul" poetului, ca apoi, să-ţi ofere spre citire o stare. Aceea te aşează exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul parcurs.

Satele româneşti, satele prin care a trecut ca şi cel în care s-a plămădit, au fiecare dâra, izul propriu, rămas în simţire ca „arhanghel în biserica dărâmată din Izbăşeşti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul Slănic, păr de câine în podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor, peşte". Pădurea, leagăn de frunze, de arbori şi flori, de ţipete de păsări în cuiburi, împletiri radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are conotaţii de templu în care o dată pătruns, e şi prins în şuvoiul rugii spre cer „Le bat fagii cu palma, oftez în liniştea morţii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le mărturisesc neputinţa omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a adus la umbră şi întâi cu lumina ei."
Deasupra tuturor, deasupra dealurilor şi pădurilor, deasupra noastră, rămaşi de-a pururi îngeri-sfinţi, aducându-ni-i cu evlavie în memorie şi cinstire - sfinţii români - Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca Tănase... Legea prin Moise harul şi adevărul prin Iisus/ Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu/ În mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaşteţi/ Femeie ce am a face cu tine nu mi-a venit încă ceasul/ Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut/ Şi voi nu primiţi mărturisirea noastră/ Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete/ Mihai Constantin Lucian Tudor Corneliu Mircea/ De aceea să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.// (Martirilor de mâine 2008)

Ca un Crez Sfânt, o jelanie şi o rugă, o înălţare şi o supuşenie nemaiîntâlnită, ca o jertfă: Surioară Salomie, Românie pe tipsie.../ ...Domnul pe cruce cu tine a vorbit./ N-am pierdut pe niciunul./ Ucenic al sfântului Daniil,/ din Putna Ierusalim ai făcut./ Catapeteasma neamului s-a despicat./ Bucură-te, Mireasă urzitoare/ de nesfârşită rugăciune./ Tantum esse sub fragmentum/ Quantum toto tegitur.// (Icos: Ioan şi sfinţii români)

Darul cel mai mare al poetului este plierea până la identificare cu locurile, legendele, evenimentele şi fiinţele cu care acesta a fost în contact: stăncuţa s-ar fi aşezat pe umeri/ dar barba îmi fugi speriată/ din tinereţe după viezuri în nori// vedem ce mai facem în India/ hotelul Poem din Stambul/ ghat pe Gange deversămu-ne// nu ţi s-au deschis trandafirii/ 12 păuni înghiţindu-şi penele/ trenele migrenele jenele/ nu mă cunoşti// (Barba lui Hegel)

Durerea, lucrul ne-la-locul-lui, ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veşnic luminat, stricarea, demolarea sunt prinse în numai câteva versuri: aur horn de suflet mama/ iartă caravela Yama/ de la Salva-n Ligonier// debara debarcader/ film al paişpelea în rol/ treişpe că te pun parol// scenă lemn construct chivot/ arca bardă stupa cremeni/ o fanatică pentadă/ aur horn (Barba lui Hegel)

Necunoscuţii călăreţi mânaţi într-un du-te-vino pe creste formate din roci fără vegetaţie, acei rămaşi fără de locul natal, fără habitaclul începutului, acei mânaţi de iluzorii promisiuni şi trăitori de casă a datornicilor, de casă de păpuşi, perdanţii, au parte de versuri „închinate" de un tragism ibsenian: ceas tăiat sodom de iepe damn/ nu cunosc pe nimeni pe toţi îi/ recunosc rezumatelor muze// dus-întors paşi pas manadă/ inverşi oculţi năpădului a/ mai călări stone Livingstone// mai o catrinţă ferfeniţă/ cucută anesteziată otravă/ cadastrul nonentităţilor pe cal// suntem pe aripile ultime/ fiziologii de fete poate/ cu Nora fără de Ibsen// (Ceas tăiat - 2011)

Pătrunzând în proza mai nouă a lui George Anca, găsim aceeaşi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat, grăbitului sau poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje, trăiri. Gustăm cu pipeta concentratul care ne umple gura, fiinţa. „Am citit ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta? Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău, că pe fostul primar Costin, soţul directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului." (Diaspora YR - 2012-02-17)

Am ascultat şi am auzit voci... slabe voci... cine nu se pricepe, tace. Căruia-i place să se audă vorbind, vorbeşte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n faţă şi numai la asta, dă din coate, loveşte şi fuge-nainte. Numai că în cazul de faţă, indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune şi se suprapune unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteşte de o poezie filozofică a unor înaintaşi care au avut de suferit din cauza curajului de a fi scris şi în „alt fel" – inteligent, simţit, sfâşietor de simţit şi dedicat scrisului şi românismului. Nici vorbă de influenţare din hinduism, apartenenţa la secte meditative, etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu poate trece prin filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o lega de o a doua, doar acela care nu poate lega realul de ireal şi noţiunile între ele... agnosticul. Acela care zice - e discursivă. Pare discursivă, numai că ea este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de săgeata-îndreptar de alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material împrăştiindu-l spre cer, întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică modernă, cea care poate merge în echilibru şi pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt „jucăriile lui Brâncuşi", cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace cu ele, dar sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minţilor luminate.