Mozes Rosen, unul dintre cei mai venali aspiranţi la glorie şi bogăţie născut pe pământul românesc (Moineşti, 23 iulie 1912), dintr-un tată rabin venit din Galiţia, a aderat de june la comunism şi, ascultând indicaţiile Cominternului moscovit, a lovit cât a putut în... evrei. Aceştia visau, cum e şi firesc, la un Stat al lor. Sionismul alesese Palestina, dar evreii comunişti se opuneau cu ferocitate acestei idei. În România interbelică, pentru sionism şi drepturile evreilor milita, în limitele bunului simţ şi rigorilor civilizaţiei, şef rabinul Alexandru Safran. Sub oblăduirea sa, au fost înfiinţate şcolile de tip universitar de medicină pentru evrei (şcoala lui Marcu Cajal de la Caritas), precum şi o facultate de agronomie la Băneasa, ai cărei absolvenţi urmau să plece în Palestina şi să organizeze primele kibuţuri. Cu o brutalitate fără seamăn, „rabinul roşu" Moses Rosen, slugă a Moscovei, l-a lucrat şi apoi eliminat pe şef rabinul Alexandru Safran (decembrie 1947), trimiţându-l în exil în Elveţia. Câteva luni mai târziu (20 iunie 1948), s-a cocoţat în scaunul de şef rabin al cultului mozaic din R.P.R. Din 1951 a fost mai tot timpul deputat în Marea Adunare Naţională şi aplauzist de frunte al terorii comuniste. Una din operele sale distructive a fost desfiinţarea agronomiei evreieşti, act ce a privat ulterior Statul Israel de specialişti în agricultură şi zootehnie. Cu un tupeu ieşit din comun, Moses Rosen s-a zbătut în 1980 ca volumul IX al operelor lui Eminescu (proza politică) să nu apară, iar exemplarele apărute să fie confiscate şi distruse.

Şi iată-l pe acest terorist comunist prezent în S.U.A. la simulacrul de proces al arhiepiscopului Trifa. Procesul, bazat pe acte şi fotografii false, regizat de congresmanul american Seymour Halpern - coreligionarul lui Moses Rosen -, a beneficiat de „înalta apreciere" a lui Robert Kennedy (fratele preşedintelui Kennedy), pe atunci ministru de Justiţie al Statelor Unite, care, desigur, era la curent cu „Kabala" şi aprobase, fără rezerve, desfăşurarea acestei farse juridice. Memorabil rămâne răspunsul lui Moses Rosen dat avocatului lui Trifa, care l-a întrebat:
- „Domnule şef rabin, afirmaţi că părintele Trifa a participat la pogromul din 1941, în cartierul Dudeşti. Cunoaşteţi vreun caz, vreun nume de evreu ucis de mâna arhiepiscopului Trifa?".
La care escrocul (despre care nu s-a scos la proces nici o vorbuliţă despre antisionismul său de tip sovietic) a răspuns în stilul caracteristic etniei, la o întrebare, cu o altă întrebare:
- „Dar ce, a zis el, despre Hitler, călăul evreilor, poate cineva să spună că ştie numele vreunui evreu ucis chiar de mâna Führerului?".
Evident, preşedintele completului de judecată a admis ca valabilă similitudinea de fapte dintre Trifa şi Hitler, interzicând alte comentarii.

După acest proces tipic inchiziţiei medievale, în 25 august 1980 lui Viorel Trifa i s-a retras cetăţenia americană, pe motiv că la intrarea în S.U.A. (17 iulie 1950) nu a declarat că a colaborat cu Gestapoul şi direct cu Himmler. Retras într-o mânăstire din Portugalia, Viorel Trifa a murit în 28 ianuarie 1987, în urma unui infarct miocardic. Simpatic este că verdictul incoruptibilei justiţii americane a făcut inutilă folosirea şi a altei arme fabricate de strânsa colaborare dintre Securitatea şi Mossad. După spusele lui Pacepa (nepublicate dar comunicate prietenului meu româno-american ing. Claudiu Matasă din Hollywood, Florida), era pregătită şi versiunea după care arhiepiscopul Trifa ar fi fost amantul maicii Alexandra (principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea). Pacepa se jura că a luptat ca această versiune să nu fie pusă pe tapet la proces, deoarece era uşor de demonstrat că e o minciună prea gogonată ca să poată fi crezută.
- „Terminaţi cu tâmpeniile!" i-ar fi admonestat inteligentul copoi slovaco-româno-american, Ne facem de baftă şi compromitem farsa".
Scoaterea de pe tabla de şah a lui Viorel Trifa nu şi-a atins însă obiectivul. Românii americani au rămas în continuare uniţi, şi, aşa cum mi-a fost dat să constat, prea strâns legaţi de ruşii albi, protectori.

L-am cunoscut şi am schimbat câteva idei în 1991 şi 1993 cu urmaşul lui Trifa: arhiepiscopul Natanail, fost preot greco-catolic, trecut la ortodoxism şi călugărit sub influenţa directă a predecesorului său, Viorel Trifa. Cum Natanail, născut în S.U.A. dintr-o familie de transilvăneni emigrată pe pământ american înainte de 1918, abia îşi perfecţiona acum exprimarea în limba strămoşilor săi, ţin minte că m-a amuzat navigarea lui, încă nesigură, printre insulele de fraze neaoşe şi mai ales accentul americănesc care-i dădea un aer pitoresc. După 1990, maestrul meu, profesorul N. Cajal, dând o înaltă apreciere calităţilor intelectuale, probităţii morale şi patriotismului fierbinte ale lui Moses Rosen, l-a propus şi a reuşit să-l impună ca membru de onoare al Academiei Române. Cu câteva luni mai înainte, reuşise să obţină de la „aplaudacii" academiei un titlu asemănător pentru elveţianul Alexandru Safran, demolatul lui Rosen din 1948, acesta, măcar, un om la locul lui.

Meritul „academic" principal al lui Moses Rosen (în lipsa unor alte opere decât câteva compilaţii mozaice citite în templu) a fost lansarea pe piaţă a celebrei cifre de 400.000 de victime ale holocaustului „de pe teritoriul României". Găsim chiar în textul bine „tăiat împrejur" din Wikipedia, că această genială idee financiară care urmează să stoarcă bani României (căci ungurii sunt „ai dracului" şi nu vor da un sfanţ), că această teribilă cifră e invenţia academicianului M. Rosen. Întrebat cum se face că până în 1990 nu a scos o vorbuliţă despre holocaust şi cele 400.000 de victime ale sale, Moses Rosen a dat un răspuns pe măsură:
- Din 1941 şi până în 1991, timp de 50 de ani, sărmanii evrei din România au fost persecutaţi în aşa hal, încât n-au avut curajul nici măcar să-şi plângă morţii" (Wikipedia, Moses Rosen).
Dacă la rostirea acestui argument-bombă se aud hohote de râs, acelea sânt din urnele de la crematoriu. Acolo, cenuşile Anei Pauker (Hanna Rabinsohn, ministreasa de Externe), Teohari Georgescu (Burăh Tescovici, ministru de Interne), Iosif Chişinevski (Jakob Roitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Valter Roman (Ernö Neuländer), Lothar Rădăceanu (Lothar Wuertzel), Avram Bunaciu (Abraham Gutman), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Eduard Mezincescu (Eduard Mezinger), cu toţii mari ştabi ai P.C.R. în anii '45-'64 şi participanţi de frunte la teroarea sovieto-comunistă din anii '48-'64, şi-au păstrat neştirbit simţul umorului.
Al umorului cinic şi tragic, aş zice.

Notă: Fragment din cartea Radu Iftimovici, Veşnica mea pomenire, Bucureşti, Editura Curtea Veche, ISBN: 978-973-1983-90-5, 2014, 488p[1]

---------------------------------------------------
[1] vezi şi http://www. rabinul-moses-rosen-facut-la-pielea-goala-post-mortem/