Scriitor cu pregnantă influenţă asupra cititorului, care poate să conteze în competiţia cu timpul, Theodor Răpan merită a fi socotit un reprezentant al generaţiei sale, unul care sfidează prin calitate imperialismul show-bizz-ului literar al vremii noastre. „Evanghelia inimii", Editura SemnE, se deschide cu trei exordii convingătoare. În cel aparţinător poetului, în chip complex, prin tehnica rafinată a monologului interior, distanţele reale şi barierele de timp sînt minorate sub impactul demonstrativului („Ce lacrimi curg pe obrazul clepsidrei? Şi uneori, departele-i aproape..."). Cel asemănător poetului nu are nevoie de un zid de apărare, ci de o Evanghelie a inimii cu valoare prestabilită, la fel ca această carte sfinţită de trudă, prin care existenţa nu-l mai poate împovăra asemeni cămilei. El însuşi iese din cerc, fiind cercul însuşi prin care îşi identifică sensul şi direcţia, îşi justifică iubirea, suferinţa şi se salvează de o ataşare morbidă de acestea. „Evanghelia inimii" este osmoza fascinată de povestea omului către poetul relevat ca un dividum: o cascadă mereu curgătoare şi o revărsare internă. Din acest dividum curge dramaticul, de aici răsare voinţa de neant sau marele dezgust, dangătul de clopot al morţii, sentimentul marilor renunţări şi acceptări. De aici se eliberează voinţa de creaţie, care îi redă autorului speranţa. Poetul urmează atent cărarea între două prăpastii, inima lui se simte dependentă de anotimpurile care o înflăcărează sau o sting, cum s-ar simţi dependent de elemente ale conservării sale. La fel ca Zarathustra, poetul păşeşte în faţă precuvîntînd evanghelic: „Ce e măreţ în om e că-i o punte, nu un capăt...", în speţă, un poet în prelungire, afirmativ şi grav, în momentul în care inima-i devine o evanghelie ce îndeamnă la eliberarea mult căutată de dincolo de fiinţare, unde fiinţarea poate fi redobîndită în întregul ei, sau extrasă liric din istoria absenţei şi a uitării. „Aflându-se în Rugăciunea inimii, va trece hotarul de foc - Divinul îl ştie - la umbra Cuvântului va lăcrima, nu e o schimbare la faţă, în pumni ţine, iată, ţărâna inimii sale". Naşterea şi moartea, aurorele şi reîntoarcerile, meditaţiile, toate se consumă încărcate de sacralitatea sau de umanul timpului, cu scurgerea fatală în cercul rotitor în sine, construind un jurnal în natură pură, în identificarea cu tragismul vieţii, deloc ascuns, ci arătat şi suportat în nuditatea lui. Atunci, „din supunere oarbă, sfinţească-i-se Clipa" de poezie!

Concomitent, Theodor Răpan pune în scriere un pariu pe capacitatea de a-şi captiva cititorul şi cîştigă, dar îşi inventează şi un alibi pentru sine, de unde, în parte, şi strategia expunerii sobre, minuţioase, adiată doar de briza călduţă a iubirii, căreia nu-i deformează interpretarea: „Ţin de coarnele sufletului pe când tu, numai tu, femeie cu flaşneta iubirii pe buze mă mântui de teamă." Registrul este mînuit la fel ca în comunicatele lansate de o putere a lumii în timpul unor războaie, iar poetul năzuieşte să apară, în discursul liric, ca un imperator prin excelenţă, care ştie să-şi ghideze oştirea spre victorie. Ca urmare, proza poematică se construieşte ca un sistem de idei şi de mijloace artistice menit persuadării şi seducerii unui anumit public, înzestrat, de altfel, cu un orizont de aşteptare specific: „Doar berzele sosesc neîncetat din lumea altor cuvinte, cu pliscurile lor prelungi şi însetate de metafore, neinventat joc al duratei! Desfrunzirea departe îmi este, la orizont, doar melanholii celeste înzeite-n luna lui mai! Apusul e departe, gura minte! La glasul inimii îmi las armura, prin labirintul morţii râde marea." Cum realizează această artă a scrierii? Prin disimularea unor realităţi, prin adaus semnificativ de imaginaţie, prin remanieri discrete, prin acumularea flash-urilor care preced mărturisirile trăirilor încercate de autor: „Miroase-a cloroform peste uitare. A cui să fie vocea din glasul tăcerii? Ce miraj neştiut se ascunde-ntre elfi şi spirite, cui să deschid mai întâi când toiagul va bate în poartă? Spovedeşte-mă, Clipă! Să m-abat de la cale? Neîntinată rămâie această legendă a zăpezii în iunie, pe o stradă boemă, cu o casă dezbrăcată de grinzi, cu numărul ascuns sub cuibul rândunicilor de sub streaşina ta. Şi voi, oameni ai Sudului, crude stindarde ce vă iviţi pe nepregătite, cu Boreu, Zefir, Eurus şi Noto, strânşi laolaltă pe acoperişuri de vară, schilodind moartea şi viaţa la porunca de foc!"

Uneori, simulînd retragerea din discurs, printr-un fel de narare lirică, versetele ajung, cu o austeritate impersonală, dar puternică şi remarcabilă, să se caute, să se găsească singure, ca nişte soldaţi care se încolonează sub ochii noştri, disciplina lor declanşînd, fără o comandă anume, o adevărată încleştare metaforică. Narativ prin excelenţă (uneori naraţia se dramatizează), acest tip de proză poematică nu dezvăluie întotdeauna adevăratele sentimente şi trăiri. Din motivaţii ale unei sobrietăţi raţionalizate, prin concizie, prin condensarea semnificanţilor şi prin exprimare concentrată, autorul recurge la descripţii bine structurate. De fapt, doreşte să economisească nu numai spaţii sufleteşti, ci şi irosiri, ierarhizînd totul cu grijă în jurul nucleului principal al enunţului, extrem de grăitor: „Cosiţi-mă, cosiţi-mă-ntruna,prin ierburi mreana vieţii-mi dă ocol, voi hiberna în pace slava brumei, un bocet sunt, de tine ard şi gol scrumesc în luptă dreaptă crini de şoapte, cenuşa înfloreşte în păcat, în miez de noapte rugul se aprinde, mă ard pe mine, slobod împărat!" Poetul legitimează stăpînirea notelor înalte sau reci, limpezimea tonului, dar şi controlul sever al limbajului cristalizat, relevante pentru o gîndire intelectuală. „Evanghelia inimii" atinge un suflu magnific, o anvergură genială, străluciri care prilejuiesc compararea autorului cu Antonio Vivaldi. Siluete scrutătoare şi meditative, anotimpurile lui Theodor Răpan rămîn fixate asupra cititorului cu puternice valuri sonore, îl prind în mreje şi, ca o scînteie, îl fac să tresară în toată fiinţa după închiderea cărţii: „Am Logosul în sângele mirării, nu m-am născut cu păr încărunţit, în alfabetul sacru al uitării toţi caii tinereţii-am potcovit. Deatunci sunt robul tău, cinabru drept, rănit pe viaţă de-o secundă-n pripă, eu scriu cu mirul lacrimei şi-aştept să te cuprind, să te cuprind, să te cuprind! De n-oi putea, călcâiul meu va plânge, clopotniţa clepsidră se va face, în conca mării sunetul va strânge lumina risipită de-o mireasă!" Conceput ca o consolare, ca o compensaţie faţă de tribulaţiile dezamăgitoare ale vieţii, volumul reuşeşte să releve un adevăr profund în ceea ce priveşte natura umană: creaţia este considerată de către autor mai înaltă decît existenţa, asupra căreia meditează în jurnal, sub forma unor reflecţii personale.

Ilustraţiile grafice ale artistului Damian Petrescu, trăitor la Paris, stabilesc, în amestecul de sondabil şi insondabil metaforic, tainice corespondenţe între cele patru anotimpuri, fiecare anotimp fiind capitol în sine. Mai originală decît s-ar crede, reunirea de poetic şi cărbune grafic devine, în aria scrierii îmbogăţite, o manieră de creaţie captivantă, proprie bunului gust şi calităţii. „Evanghelia inimii", formulă reconfortantă, îl dezvăluie pe autor cu întreaga lui semnificaţie poetică şi aduce o dovadă că stilul, conştiinţa literară şi ingineria moleculară a liricului se pot întregi într-un aliaj preţios, prilejuind rare şi cu totul superioare momente de trăire lăuntrică, semn că poezia lui Theodor Răpan este foarte departe de ora închiderii.