Perioada interbelică a României Mari, cu toate împlinirile ei naţionale (de o anvergură fără precedent, dacă ne gândim la spaţiul românesc pe care îl avea de administrat Statul Român atunci), cu toate succesele ei democratice, era totuşi o perioadă a bandajării rănilor provocate de Primul Război Mondial, o perioadă a marii crize economice. Providenţa a făcut ca în acest context dificil pentru România să ajungă la deplină maturitate intelectuală, culturală şi de conştiinţă un român de excepţie, anume Dimitrie Gusti. România de atunci avea absolută nevoie de o gândire sociologică conectată atât la trecut (retrospectivă), cât şi la idealul social, cultural şi uman care să orienteze politicile noilor realităţi de după Marea Unire, avea nevoie de fundamente teoretice bazate pe analize „la faţa locului", de o instituţie în acest sens. Şi, graţie acestei personalităţi cu veleităţi academice omnipotente (specializat în şcolile Occidentului în domenii ca filozofie, sociologie, psihologie, etnologie, economie, istorie, antropogeografie), România avea să aibă această Instituţie (mai degrabă un concert de instituţii, cum ar fi: Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială (devenită Institutul Social Român), revistele „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială" şi „Sociologie românească", Muzeul Satului din Bucureşti – toate fondate de Dimitrie Gusti. Apoi, unele instituţii de profil au trebuit revitalizate prin aflarea la cârma lor a acestui reformator providenţial. De aceea, D.Gusti preia şefia Catedrei de Sociologie Politică de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, preia direcţia Fundaţiei Regale, devine preşedintele Serviciului Social etc. Şi, de pe aceste poziţii de mare responsabilitate, Dimitrie Gusti crează metode noi de cercetare sociologică pe care le pune în practică prin campaniile de cercetare monografică din perioada 1925-1932, campanii organizate în cadrul Seminarului de sociologie al profesorului Gusti şi prin contribuţia Fundaţiei Regale, prin angajarea a numeroase persoane specializate ori în curs de specializare, ca studenţi. Campania a implicat sate-eşantion din fostul Regat şi din teritoriile readuse acasă după trecerea viforelor care le-au smuls de la sânul Ţării- Mamă. Între aceste sate se află şi satul Cornova, azi în raionul Ungheni.

S-au strâns în aceste campanii dovezi documentaristice fără precedent despre satele exponenţiale cercetate. Spre exemplu, numai pentru Cornova proiectul monografiei gustiene cuprindea peste 1000 de pagini, arhivate într-un masiv volum la Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială. Toate materialele expediţiilor monografice din perioada menţionată au constituit fondul experimental al şcolii sociologice cunoscute sub genericul „Şcoala Gusti", promotoarea unei şiinţe aplicative al cărei model va produce după Al Doilea Război Mondial o explozie de monografii sociologice, sinteze în timp ale unor spaţii restrânse, colţuri de ţară care „rezumă zăcămintele (...) rezervele de energie acumulată ale naţionalului (...) şi ne descoperă pricinile de amorţire ale acestora" (D. Gusti). Revenind la spaţiul Cornovei din 1931 monografiat sub auspiciile lui D. Gusti, cercetarea trebuia să fie concentrată editorial într-o monografie a Cornovei în trei volume. Împlinerea proiectului însă „a căzut sub împrejurări nefavorabile", cum motivează, în Nota privitoare la editie, cei trei înfăptuitori a ceea ce trebuia să devină proiectul născut cu opt decenii în urmă. Iată, aşadar, că „pomul"experimental plantat atunci a rodit acum, într-o toamnă mult amânată, sub o povară nouă, cu nobleţe autoasumată: Cornova - 1931. Şi iată cine sunt cei trei distinşi şi generoşi oameni ai vremurilor noastre, reprezentanţi ai Cetăţii demni de bravii lor înaintaşi, care au preluat proiectul gustian: Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru. Nu ignor deloc, însă, în entuziasmul meu de posesor al acestei monumentale lucrări editoriale, contribuţia respectabilă a membrilor echipei care a împlinit (parţial totuşi, comparativ cu proporţiile cercetării interbelice, recunosc artizanii ediţiei) măreţul proiect sociologic al Părintelui acestei complexe întreprinderi nefinalizate. Obolul acestor generoşi contribuabili reprezintă, prin edificiul intelectual împlinit acum, şi un respectabil omagiu adus memoriei cercetătorilor care au plătit cu ani siluitori de închisoare comunistă, şi chiar cu viaţa, osteneala lor dedicată Naţiunii. Despre contribuţia la expediţie şi martirajul unuia dintre componenţii echipei Gusti, Anton Golopenţia, am avut prilejul să aflu relativ recent din vol. "Ultima carte", îngrijit de fiica cercetătorului, Prof. Univ. Dr. Sanda Golopenţia (descoperită de dr. V. Şoimaru în SUA), colaborator şi la volumul căruia îi dedic aici modesta mea apreciere de cititor.

Sunt onorat să-i cunosc pe doi dintre cei care s-au dăruit impresionantei realizări editoriale „Cornova - 1931", pe care îi salut respectuos şi recunoscător prin această semnalare, anume pe generosul, energicul şi inepuizabilul autor de proiecte editoriale dr. Vasile Şoimaru şi pe distinsa d-nă prof univ. Zamfira Mihail (nume distinct pe lista colaboratorilor impunătorului volum), fiica preotului savant Paul Mihail, participant la expediţiile monografice de mai târziu ale Filialei basarabene a ISR-ului lui D. Gusti. Dr. V. Şoimaru realizase anterior, în calitate de autor de proiect şi coordonator, o frumoasă şi bogată monografie, Cornova (2000), într-o structură diferită şi cu o minimă contribuţie a documentelor rezultate din expediţiile monografice gustiene. Visul său însă de a recupera masiv valoroasele documente rămase nevalorificate editorial s-a împlinit la exact opt deceni de la expediţia monografică a echipei Gusti, într-un ritm alert şi cu un travaliu (fizic şi intelectual) remarcabil. Cei doi osârditori numiţi mai sus ai monografiei-document, în egală măsură monografie-monument, Cornova-1931, sunt deja Cetăţeni de Onoare ai Cornovei (recunoaştere oferită recent şi D-nei Golopenţia). Acum cornovenii nu mai au ce răsplată să le ofere, decât valoare adaugată la recunoştinţa lor faţă de distinşii fii ai satului care le-au recuperat şi dăruit dovada de netăgăduit că meleagurile lor natale au cea mai complexă, cea mai savantă cercetare istorică, tipică speciei de lucrare editorială numită monografie. Că satul lor e primul sat românesc dovedit a fi, cu mijloacele ştiinţei sociologice, „unul dintre sanctuarele unde s-a refugiat şi s-a păstrat manifestarea de viaţă a poporului român, (...) tipul rezumativ, sinteza neamului (...), păstrătorul raporturilor metafizice ale naţiunii cu veşnicia". (D. Gusti).