Un poet neastâmpărat, nesupus crucii pe care o poartă, doldora de versuri când pline de năduf existenţial, când alinătoare - la aceasta concluzie am ajuns citindu primele trei cărţi ale lui Marian Ilie „Dreaptă dragostea mea Melactonia", „A doua Scrisoarea III" şi „Cântece din prepeleac - Cronică pictată-n rime". Le-am făcut lectura în linie, apoi ne-am încumetat la recitire - exerciţiu deloc lesnicios, tare rar practicabil azi! Curiozitatea ne-a îmboldit să cotrobăim şi în cea de-a patra carte „Lampa mea cu gânduri mov", Rm. Sarat, Ed. Rafet, 2012, pentru a gusta dintr-o altă culoare (cea mov) a poeziei sale. Am poposit cu ceva zăbavă, am pus ornicul cu burta-n jos şi am scărmănat poeme, strofe, versuri - pentru că ni s-a părut nouă că aici s-ar afla minele aurifere ale Poeziei lui Marian Ilie. Raportându-ne în final la structura volumului, se poate afirma că aceasta reflectă viziunea unui liric tulburat de convulsiile cotidianului, cu înălţări şi prăbuşiri, dar şi de perspectiva apocaliptică a existentei umane. Problema axială a cărţii este aceea a Destinului misterioasei fiinţe cugetătoare - afirmaţie susţinută de toate cele trei cicluri alcătuitoare ale volumului: Cosmogonica frunză (ilustrând zbuciumul creatorului în raport cu sine şi cu lumea din jur), Memoria apei (prezentând figurat răfuiala cu gândurile ghimpoase sub platoşa identităţii) și De Apocalipsă (aducând în scena destrămării actori sacrificţi în spectacolul zădărniciei).

Nu-l învinuim pe autor de abaterile de la normă şi normalitate, nu-l scuzăm că e un obstinat pendulând între rugă şi revoltă, nu-i reproşăm că bate pe la porţi stănesciene, coşbuciene, păunesciene. Uneori li se alătură, alteori ia distanţă urcând, însingurat şi mâniat, pe Golgota. E doar un poet în harţă cu sine, cu tot şi cu toate, dar pururi însetat de iubire. De ce i-am reproşa neastâmpărul? De ce i-am imputa o anume incongruenţă a părților? Cum e şi firesc, un volum de poezii se organizează după concepţia creatorului, nu după reţete ori şabloane care sunt deja depăşite. Ce interesează este nu atât forma, cât mai ales conţinutul cărţii. Primul ciclu (Cosmogonica frunză) stă sub semnul confesiunii asupra programului poetic, în centrul căruia se află Dumnezeu, Cosmosul, Natura din care s-a ivit şi cu care se află în comuniune autorul. În cel de-al doilea poem al ciclului, „Când mi se frunzăverde mie", se derulează monologul destăinuitor, realizându-se un admirabil autoportret interior, in care eul liric își destăinuie postura existențială: Bolnav de starea de a vrea/ Să pătimesc zi după zi/ Să nu mă ostoi de a fi. Rostul său e clar: Să dau la bieții truditori/ Din soare raze - demâncări. Din laboratorul în care e scrisă „cartea rară" au fost izgonite cuvintele şi-n locul lor s-a aşezat părintele lor care mărturiseşte rodul travaliului (Am aprins pe boltă stele/ Şi-am umplut cu energie/ Munte râuri şi câmpie/ Iar din cerul gurii mele/ Semănat-am veşnicie) și identitatea sa spirituală: Şi din toate însumi sunt/ Univers mişcare gând/ Erele nemăsurate/ Şi nespusul din cuvânt (Recreare). Dumnezeu este totul, poetul Îl simte aprinzându-i sub ochi câte-o stea în toate culorile. Este izvor de dragoste şi pavăză îndrăgostiţilor: Timpul paşte ierburi siderale/ Până terminăm de-ntruchipat/ Starea de femeie şi bărbat/ Furişaţi prin preajma Umbrei Sale (Cosmofonie).

În următorul ciclu, (Memoria apei), meditaţia se adânceşte; versurile curg, se rostogolesc, uneori se ciocnesc. Motivul major este lichidul vital, semnificând viaţa, tre-cerea, alternanţa valului durerii cu liniştita curgere. Imaginile poetice sunt tulburătoare, impresionante, fie că-i vorba de teluricul rustic (Curge-a uitare pe uliţă seara), fie că iau proporţii cosmice: Marginea cerului curge pe-aproape/ Nici n-ai răgaz pân' la ea să respiri. Aşadar, totul e o curgere continuă. (Totum fluid) Poemul „Transhumanţă" este o metaforă fericită a metamorfozelor omului, a eului poetic ce năzuieşte înpăcări cu lumea. Poetul este: apă şi foc flacără-n carne şi oase/ într-o curgere mov din şi înspre neant - într-o o continuă Transhumanţă - acea/ pendulare de suflet din văi carpatine/ spre Câmpii ale Zeilor cele cu iarbă şi/ apă sfinţite de zei tutelari şi nostalgici . Timpul curgă cum vrea, trecerea vremii nu împietează rostul creatorului de lumi în stihuri, aflat în permanentă căutare: Curgi timpule vezi-ţi de cale/ Curgerea ta o pierdere nu mi-i/ cât încă mai caut prin ea/ izvorul ce dă apa Lumii/ (De atâta fiinţă)

Neliniştea metafizică determină o aventură specială a eului care mărturisește: Beau din apa lumii - beau de fapt neant/ În cristale varii semănând cu mine sau Moara mea de apă moara mea de sânge/ Macină imense câmpuri de imagini. Întrebările chinuitoare dau buzna: Mă întreb ce simte de sub semnul crucii/ Apa cea sfinţită în ceresc demers. (Risipire întru univers). Nu ştim dacă Marian Ilie a citit cartea japonezului Masaru Emoto, însă sugestia concluziei că apa posedă capacitatea de a absorbi informaţiile transmise ei pe calea energiei hado se simte în multe versuri. Poetul valorifică acest filon cu virtuozitate, escaladează sisific muntele speculaţiei filozofice și ajunge în piscul autodefinirii prin prisma memoriei lichidului primordial, afirmând metaforic: Sunt însăşi memoria/ apei primare tandru gherghef / de cristale slobod în torent/ energii înspre toate /şi Tot... (Sunt memoria apei). Proprietatea privată a poetului, evident, este Gândirea; aici guvernează dinastia gândurilor care-şi deschid pentru câteva clipe porţile în faţa potenţialului lector. El face cunoştinţă cu o nouă aventură a eului mărturisitor care dă „cu barda în cuvinte", durut de adevăruri din vechime. Mini-tabloul gândurilor mov cucereşte: Gânduri în armuri de iască/ Sfântă apă codensată/ Într-o curgere firească/ Spre hău mamă din hău tată/ (Gânduri)

Ciclul care încheie volumul (De Apocalipsă) are licăriri apoteotice, redând în metafore atmosfera dintr-o societate în declin, ce precede apocalipsa. Noi, spune poetul în primul poem al ciclului, Suntem iată actorii/ acestui spectacol tembel/ despre Ordinea Lumii... Previziunile apocaliptice ţâşnesc dintr-o filozofie proprie, profund justiţiară; răfuiala cu maimarii lumii este categorică, fiindcă ei Au decretat cum că lumea va fi/ Numai Una - adunată dichisită/ pomădată în ispită . Viitorul nu ne surâde, în el vom rămâne sufleţi. Starea de spirit din ultimile versuri ale poemului este măiestrit surprinsă: Pute transnaţional / a înşelăciune/ a trădare de Dumnezeu. (Actori). Înaintea apocalipsei, scena lumii e plină de actorii păcatelor, interpretând partiturile jalnicei existenţe cotidiene. Farmecul iubirii este corodat, totul te pătrunde până-n măduva mov / a durerii şi te trezeşti spunând împreună cu poetul Cât de galeşă vrei să te-arăţi/ amăgire a Lumii cu semne/ perfide...(Complot) Pulsează în juru-ne atâtea vinovăţii ocrotite de tentaculele unei caracatiţe bine hrănite din sudoarea vulgului, gloata gustă din mătrăguna Pierzaniei, adevăratul Păstor a coborât între Oi. (Caracatiţa). Versurile unei jalnice deziluzii ne pătrund creştetul sufletului, atmosfera respiră oftatul primar: Ce va fi sub astea mâine/ Parcă nici acolo-n ceruri/ Nu se mai întrezăreşte (Noaptea). Aceeaşi temă a traumelor sociale respiră poemele „Resentiment în oranj", „Îmi vreau drumul înapoi", „Rit iniţiatic" ş.a.

Într-un târziu, îl zărim pe poet strigându-şi versurile la Cer, scrâşnind sadic şi implorându-l psalmic pe Ziditor să coboare pacea şi îndurarea peste lumea prea plină de veninul păcatelor. Convingerea autorului e că numai puterea dumnezeiască ne poate tămădui: Să coboare de la ceruri/ Fiul Tău pe cai celeşti/ Lângă El să mă îngeruri/ Să dăm veste cum că Eşti. (Psalm") Poemul „"Rugăciune la necazuri" continuă în aceeaşi tonalitate, câteva strofe spumegă revoltă, aşa cum au exprimat-o şi înaintaşii. Versurile devin memorabile prin incandescenţă: Parcă ne vândurăm Doamne lui Satan/ nu mai suntem semeni nu mai suntem fraţi/ tot mai blegi şi ţanţoşi de la an la an/ şi-n nemernicie tot mai afundaţi. Savuroase prin vehemenţă sunt şi sthurile din „Memoriu", „Invocaţie pentru dreptul de a fi", sau „Timpul-de la capăt", perntru ca în poezia „Sunt ceva" sa-l descoperim pe poet în postură de tribun - ceva cum vezi arare - permanent contra, anti-, împotriva mizeriei de orice fel, urcând pe podium şi cuvântând în numele dreptăţii: Mă urc acum pe meterezul/ De neclintit al limbii-mumă/ Ca să-mi proclam de-acolo crezul/ De anti-car şi anti-ciumă. În aceste teribile frământări se naşte legitima-ntrebare care în retorica poetului sună așa: Ce caut eu în Ordinea aceasta/ Părinte-al meu din nepătrunsă vreme? Apocalipsa? Da, va fi, fiindcă e o lege obiectivă, tot începutul are un sfârşit: Apocalipsa bate-n vad/ - Scăpa-va numai cine crede -/ Vai Doamne cum de ne-ai lăsat/ Să-Ţi frângem Unicul Erede (Apocalipsa) Apreciem, așadar, că întâlnirea cu volumul „Lampa mea cu gânduri mov" îl recomandă pe Marian Ilie drept un poet autentic, lectura versurilor constituind o infuzie de sentimente tonice pentru cititorul care iubeşte Poezia.