„Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”[1]

Schizofrenia decelează, de regulă, în adolescenţă, gena ereditară nefiind obligatorie, dar posibilă. Poate apărea în cazul oricărui individ, indiferent de rasă, cultură, religie, loc de origine, indiferent de sărăcia sau bogăţia mediului din care provine sau în care trăieşte. Patologia schizoido-paranoică poate fi reperată prin unele manifestări caracteristice: inadaptarea evidentă în familie, în comunitatea căreia îi aparţine, bizarerii comportamentale, afectivitate nepotrivită, discurs ambiguu, obsesiv, ermetic, delirant sau metafizic, abateri de ideaţie, exteriorizări halucinante, agitaţie psihomotorie, tulburări de gândire etc. În unele cazuri boala poate evolua rapid şi chiar neprevăzut, apărând modificări grave de comportament care duc la un episod psihotic acut, eventual, chiar la intervenţii în Parlamentul European. Victimele tulburărilor schizoido-paranoice fac din individ un personaj diferit de ceilalţi; el trăieşte realitatea într-un mod diferit ori, după caz, „construieşte” o realitate proprie, existentă doar în imaginaţia sa cotropită de fantasme. Un schizofrenic paranoic poate crede că extratereştrii îi controlează gândurile sau se autoconsideră subiect aflat în centrul atenţiei vreunei organizaţii ultrasecrete. Astfel, în iulie 1998, un individ, Russell Westen, diagnosticat anterior cu schizofrenie paranoidă, a intrat înarmat cu un pistol în clădirea Capitoliului din Washington D.C. şi, înainte ca el să fie împuşcat, a ucis doi agenţi de pază. După cum s-a dovedit ulterior, individul delira, susţinând că preşedintele conspira ca să-l omoare. Cu alt prilej el reclamase faptul că era spionat din ordinul C.I.A., prin antena satelit a micului său oraş din Montana. Părinţii săi au relatat despre credinţa lui în puterile secrete care încercau să-l controleze prin intermediul televizorului.[2] Asemenea simptomelor lui Russel Westen, şi în speţă exteriorizările subiectului, par extrase din descrierea schizofreniei paranoide dintr-un manual de psihiatrie.

Frecvente în schizofrenia paranoidă sunt: senzaţia de măreţie, sentimentul de posedare a adevărului absolut sau a soluţiei unice la problemele lumii sau ale comuniţăţii. Schizofrenicul paranoic poate deruta, poate apărea în ochii unor neavizaţi drept o persoană inteligentă, bine intenţionată, cu intenţie persuasivă. De fapt, el este doar un banal şi jalnic agent, manipulat atât de sinapsele scurtcircuitate, cât şi de anumite servicii speciale. Nu toţi schizofrenicii paranoizi sunt periculoşi, dar atunci când încep să acţioneze în baza elucubraţiilor care-i stăpânesc, pot deveni pericol public, mai ales atunci când deţin o funcţie importantă şi, mai cu seamă, dacă li se acordă atenţie.

Fără a avea vreo legătură cu rândurile precedente, anul acesta, pe 16 ianuarie, Tőkés László, ex-pastor şi ex-episcop postdecembrist (katherisit chiar de către înalţii prelaţi ai propriei biserici, la cererea şi prezentarea unor dovezi irefutabile de imoralitate, prezentate de fosta sa soţie, dovezi ale comiterii unor fapte incompatibile cu poziţia de slujitor al bisericii,), încrâncenat până la obsesie de iniţierea şi promovarea acţiunilor anti-româneşti, a făcut o declaraţie acuzatoare, ce se modulează perfect pe frecvenţa pe care Bărbierul din Sevilla cânta „Aria calomniei”. În declaraţia sa, răspopitul - cu statut (i)moral dovedit -, subliniind motivele-probe pentru care a fost „judecat” de Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” (C.O.O.N.-S.R.), care a emis propunerea de retragere a decoraţiei, „Steaua României”, încearcă să-i dea o simbolistică tendenţioasă şi neconformă cu realitatea. Din păcate, hotărârea C.O.O.N.-S.R. nu a fost onorată până în prezent de Preşedintele României, Traian Băsescu, acelaşi care a acordat-o în mod eronat şi condamnabil, unui duşman ştiut al României. Sesizând că pierde teren, mai ales după reacţia negativă a U.E. în problema aşa-zisului ţinut secuiesc, extremistul şi antixenistul Tőkés László încheie recenta declaraţie, exprimându-se absurd şi inacceptabil, cu încă o „chemare” adresată maghiarimii, la „independenţa” Ardealului. Răcnetul extremistului maghiar cu cetăţenie română poluează grav auzul instituţiilor Uniunii sau al celor care vor să-l asculte: „Transilvania toată nu mai poate rămâne o colonie a Bucureştiului”, reiterând, pe altă coardă, imbecilismele sabin-ghermaniste ale anilor '90. Oare de ce răspopitul nu declară, ca şi S.G.: „M-am săturat de România!”. Oare de ce Guvernul României nu-i retrage cetăţenia română, pe care Tőkés László o detestă şi o suportă doar ca trambulină pentru a-şi promova exteriorizările paranoido-fascistoido-iredentiste?! Perfidul individ - deşi ajuns europarlamentar din partea României - ce ironie? - recunoaşte drept patria sa doar Ungaria, a cărei cetăţenie a obţinut-o ca recompensă pentru abuzurile şi încălcările Constituţiei României. Oare pentru asta o fi primit „Steaua României”? Lipsit de scrupule, de peste 24 de ani luptă cu cerbicie împotriva ţării de unde mănâncă o pâine. Mă rog, ceva mult mai mult şi mai diversificat... (Ducă-se! - n.a.) După criterii similare, domn preşedinte ar putea acorda aceeaşi decoraţie şi lui Pacepa - eventual post mortem (?), lui Răceanu şi ex-miniştrilor dovediţi ca trădători de ţară (unii nejudecaţi încă) şi, de ce nu, chiar lui Scaraoţchi, că doar sunt rude, nu?

Declaraţia răspopitului

„Anul trecut, în decembrie, considerând-o neîntemeiată, Tribunalul București mi-a respins acțiunea prin care ceream socoteală de la un demnitar al țării, premierul Victor Ponta, după ce acesta m-a acuzat de promovarea unor „interese antiromânești” pe bani străini și m-a numit „hortist”. Tot în decembrie, organizația succesoare a Gărzii de Fier, „Noua Dreaptă”, m-a dat în judecată pentru înaltă trădare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe lângă aceste atacuri personale și demersuri de tip șovinist, să amintim și de acel apel antimaghiar vehement, lansat în noul an, de către Forumul Civil al Românilor din județele Covasna, Harghita și Mureș, orientat împotriva comunității noastre maghiare din Transilvania, prin care ne acuză de „subminarea statului național român, unitar și suveran”. În aceeași categorie se include și motivarea aferentă retragerii - decisă în noiembrie 2013 -  distincției „Steaua României”, motivare elaborată de așa zisul Consiliu de Onoare pe 20 de pagini. Insulta redactată de Consiliul de Onoare, pe care avocatul Kincses Előd o compară cu „o broșură a vremurilor staliniste”, conține, printre altele, formulări și referiri la umila mea persoană demne de vocabularul și stilul epocii Ceaușescu: „declaraţii, acţiuni şi campanii antiromâneşti, propovăduitor al unor idei de sorginte fascisto-horthiste, îndemn la ură naţională, ură interetnică, atentate grave la onoarea şi demnitatea poporului român, lipsă de respect faţă de statul român, discurs revizionist de factură fascisto-horthistă, acţiuni din arsenalul terorismului ideologic” ş.a.m.d. Iar șirul ar putea continua.

Citind expresiile trecute în motivare, avem sentimentul că ne aflăm într-o cameră de interogare a Securității, unde ofițeri specializați în minciună și propagandă antimaghiară revarsă asupra noastră clișee învățate sau că răsfoim dosare de odinioară ale Securității, care mustesc de ideologie național-comunistă. Având în vedere toate acestea, la 24 de ani de la căderea temutei dictaturi Ceaușescu, sub presiunea unui deja-vu, ne punem întrebarea: oare, pe atunci, Securitatea a fost într-adevăr destructurată? Sau: oare secția secretă „Maghiari iredentiști” a Securității, specializată pe observarea/urmărirea maghiarilor din Transilvania și a bisericilor maghiare, și-a continuat și își continuă de atunci, fără întrerupere, activitatea blestemată?! În orice caz, antimaghiarismul care există și care reapare periodic în România, chiar și la nivel de politică de stat, susține suspiciunea de mai sus. Aparent, restaurarea comunistă vine mână în mână cu maghiarofobia care a supraviețuit.

La sfârșitul anului trecut, așa cum am mai menționat, mi-a parvenit răspunsul și motivarea Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României”. În urma studierii motivării, ne-am adresat Curții de Apel București. Am cerut anularea deciziei Consiliului de Onoare, pe motiv de nelegalitate a alegerii (membrilor) forului, de conflict de interese în cazul unor membri, respectiv de încălcare dură a Legii Avocaturii. Recitind motivarea, m-am convins din nou că am procedat corect atunci când am insistat să beneficiez de sprijin juridic, devenind clar și faptul că pentru elucidarea cazului va fi nevoie și de un specialist în drept constituțional, respectiv în drept internațional.

Nu este adevărat că, așa cum se precizează și în motivare, am fost invitat prietenește la București pentru o „discuție colegială ca între cavaleri”; toate rândurile și afirmațiile din motivare au legături puternice cu Dreptul. Textul forjat printr-o temeinică muncă de echipă nu este doar un act de acuzare la adresa mea, ci este un adevărat manifest antimaghiar, în sensul strict și în cel general al termenului. Și nu e voie să nu luăm în serios acest „manifest”. Am tratat cu seriozitate întregul caz, având în vedere acest fapt și nu prin prisma unui orgoliu dat de decorația în sine. Se mai poate constata că, deși documentul îndoielnic ocolește în mod penibil subiectul autonomiei, printre rânduri se regăsește totuși negarea autodeterminării maghiare (din Transilvania). Acuzele false referitoare la anticonstituționalitate, la integritatea teritorială și la suveranitatea țării se îndreaptă, practic, împotriva drepturilor comunitare ale maghiarilor și împotriva autonomiei acestora.

Cu tâlc, cei care au redactat motivarea mă acuză și de încălcarea tratatelor internaționale. Având în față această calomnie imensă, noi trebuie să ne întrebăm următorul lucru: România când își va îndeplini în sfârșit obligațiile asumate prin semnarea de tratate internaționale - sau, concret, când va respecta prevederile referitoare la noi, asumate la Alba Iulia?!

Rezumând totul, materialul consistent e un text prefabricat, pătruns de ideologia național-comunistă, care putea fi redactat chiar și la cererea lui Nicolae Ceaușescu. Dincolo de cele 8 plângeri de șablon depuse la comanda de partid a lui Victor Ponta, de remarcat că ele nu vorbesc despre vreo acuză concretă, ci mai degrabă despre ceea ce nici nu apare ca obiect al plângerii. Este vorba despre discursul de la Băile Tuşnad, legat de care mi se reproşează o formulare privind statutul de protectorat al Austriei, subiectul diluându-se total în motivarea vastă. Legitimitatea referirilor mele la autonomia Tirolului de Sud din Italia nu i-a interesat deloc pe cei care au redactat motivarea, dezinteresul fiind evident prin prisma faptului că respectivii nu au considerat necesară consultarea şi luarea în considerare a traducerii autentice a discursului din 27 iulie 2013. Reţeta e cunoscută: aşa erau pregătite procesele ţintite în laboratoarele Justiţiei comuniste…

Cu câteva luni de zile în urmă, actualul prim ministru al României, Victor Ponta menţiona: „Declaratiile europarlamentarului László Tőkés nu sunt doar insultătoare, ci chiar penale şi ar fi trebuit sancţionate şi de preşedintele Traian Băsescu dacă România ar fi avut un preşedinte.” De acord cu domnia sa, dar, cum se spune la noi, la români, „Pân-la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!” Nu spun că preşedintele ar fi Dumnezeu - Doamne fereşte! şi iartă blasfemia - dar Guvernul României are în componenţă un prim ministru, un ministru al Justiţiei. Mai există şi un Parchet General pe rol de „sfinţi”. Nimeni nu se auto-sesizează? Ăştia ce fac? Papă paralele românilor degeaba!