„Aşa mergem din veac în veac, ca drumeţul în calea lupilor!"

„A fost tăiat un brad batrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră/ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ S-a auzit un glas păgân.// O, voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi-aţi răpus stramoşul vostru/ Să nu vă strice vouă rostul/ De ce sunteti aşa grăbiţi?// În anii mulţi cât el a fost/ De-alungul ceasurilor grele/ Sub paza crengilor rebele/ Mulţi au aflat un adăpost// Moşneagul, stând pe culme drept,/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept// Folos aduse cât fu viu/ Şi mort acuma, când se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decât doar încă un sicriu." (Nicolae Iorga)
Rapturile teritoriale din anul 1940, anii de restrişte ce veneau, au definit tragicul destin ce lovea România şi l-au îndreptăţit pe Nicolae Iorga să afirme: „Aşa mergem din veac în veac, ca drumeţul în calea lupilor!". (ART-EMIS).

75 de ani de la moartea savantului

Prin temperament, ca și prin formația sa de spirit universal, savantul Nicolae Iorga poate fi comparat cu un fenomen al naturii. O dovadă în acest sens o constituie monumentala sa operă care, prin cantitatea și varietatea temelor tratate , depășește cu mult limitele considerate maxime pentru ființa omenească , fiind, sub acest aspect fără egal, nu numai în istoria culturii românești ci și în aceea a culturii universale. Conform unei statistici încă incomplete,marele savant român a lăsat posterității zeci de mii de titluri incluse în 1359 volume însumând 165.656 de pagini, 12.755 articole și 4.965 recenzii publicate în peste 700 de periodice din toată lumea[1]. Opera istorică a lui Nicolae Iorga elaborată în decursul unei jumătăți de veac reprezintă, prin vastitatea preocupărilor, prin bogăția tematicii abordate, prin rezultatele valoroase la care s-a ajuns, un neprețuit tezaur științific și cultural dăruit de savantul român istoriei naționale și universale. Strălucit elev și laureat al școlii Hautes Etudes de la Paris , doctor al Universității din Leipzig, profesor de istorie universală din anul 1894 la vârsta de 23 de ani al Universității din București, membru al Academiei Române din anul 1911, membru al Academiei de Inscripții din Paris, al academiilor cehă, sârbă, suedeză, profesor la Sorbona, membru corespondent al academiilor polonă și italiană, membru al institutelor slave de la Londra și Praga, al Societății de științe bizantine, Doctor Honoris Causa al universităților din Paris,Roma, Oxford, Geneva, Lyon, Strasbourg, Vilnius, Praga, Bruxelles, Bratislava, Stocholm, Cernăuți, Cluj, București ș.a., Nicolae Iorga a surprins pretutindeni prin extraordinara sa activitate creatoare, prin originalitatea sa, puterea de evocare, capacitatea de sinteză, stilul său uneori încărcat de povara multiplelor teme abordate, alteori clar, direct și pătrunzător în același timp. Referindu-se la această mare personalitate a culturii noastre, George Călinescu în cunoscuta sa Istorie a literaturii române remarca următoarele: „El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu e posibil să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei... Cunoașterea aproape monstruoasă a istoriei universale și române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngăduit istoricului să improvizeze la cerere și în scurt timp istorii parțiale, monografii de orașe, de domenii, de familii, istorii de relații, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerțului, istoria literaturii, istoria călătoriilor străine, a tipăriturilor. Și acesteas nu sunt simple îndreptare, sunt sinteze complete, exhaustive, uneori disperant de amănunțite, egoiste în note până a nu lăsa altuia bucuria unui adaus"[2].

Trecând în revistă preocupările sale vaste și lucrările elaborate în atâtea domenii, putem vorbi despre Nicolae Iorga ca istoric al Franței, al Angliei, al Italiei, al Poloniei, al Imperiului Otoman, al sud-estului european ș.a.m.d., după cum la fel de bine putem vorbi despre el ca istoric al Transilvaniei, Banatului, Olteniei, Munteniei, Dobrogei, Moldovei sau ca istoric al armatei și al învățământului, al unității naționale, al independenței României și al făuririi statului național unitar. La fel ca marele său predecesor Nicolae Bălcescu, pe care îl considera ca mentor spiritual, Nicolae Iorga privea istoria nu ca pe înșiruire de date ci o carte de învățături pentru prezent și viitor, un mijloc de ridicare a conștiinței umane.În concepția sa, datoria istoriei este de alămuri pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se prezintă înaintea fiecăruia, pentru că istoria este viața omenească; problemele de odinioară sunt problemele de acum, în altă formă, cu alți oameni, aceeași umanitate, când ajunsă la scopurile ei, când călcată în picioare și strivită. Relevând utilitatea, frumusețea și funcția etico-socială a istoriei, ilustrul savant sublinia faptul că "istoria e disciplina cea mai umană din toate, pentru că lărgește viața" prin perspectiva imensă a trecutului, prin presimțirea viitorului fără de capăt. Nu există disciplină omenească prin care să ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și de viață"[3].

Nicolae Iorga s-a aplecat cu conștiinciozitate și competență asupra fenomenelor de istorie universală din toate timpurile, preocupându-se constant de înțelegerea și încadrarea istoriei naționale în ansamblul dezvoltării societății umane de pe întregul mapamond. Vorbind în memorabilul său discurs de recepție la Academia Română din 17 mai 1911, despre istoria universală așa cum o întrevedea, în seria dezideratelor pe care le formula, Iorga dorea ca aceasta să-și constituie pe viitor, atât de hotărât domeniul său de lucru, „încât să nu mai lase lângă sine loc pentru o știință ori filozofie a istoriei, cu alți specialiști, care nu cunosc de cele mai multe ori nu intimitatea învățătoare a studiilor istorice, darnici măcar gradul de siguranță și de însemnătate la care au ajuns specialiștii"[4]. Cercetarea aprofundată a istoriei popoarelor vecine, a marilor imperii, precum și punerea în circuitul științific a rolului și locul românilor în universalitate, a contribuției lor la dezvoltarea culturii și civilizației europene s-au manifestat permanent în activitatea științifică a istoricului român încă de la terminarea studiilor sale universitare și până în clipa când minți întunecate și brațe murdare au curmat viața titanului care era considerat în epocă drept „singurul istoric român care a putut cuprinde în opera sa evoluția lumii întregi"[5]. Încununare a unui efort supraomenesc, roadele cercetărilor sale în domeniul istoriei universale s-au concretizat, de-a lungul anilor, în nenumărate opere de sinteză, monografii, studii,articole sau conferințe care aveau drept scop de a prezenta "istoria universală pe care o cere vremea noastră după nevoile ei, pentru ca nu cumva, fără luminile trecutului, ea să apuce, în mișcările ei politice și sociale,căile pe care le-a apucat"[6].

În concepția lui Nicolae Iorga, istoria era o datorie față de omenire, datorie care comporta în primul rând obligația de a respecta adevărul și de a înfățișa faptele „așa cum au fost". Pentru a se putea realiza acest lucru, activitatea istoricului nu se poate mărgini la singura mărturie a izvoarelor. Întrucât "istoria e adevăr și artă", pentru a-i da viață trebuie să intervină imaginația și experiența istoricului. „Îmi voi permite să spun - arăta Nicolae Iorga - că în toată viața mea nu am făcut nimic în afară de societate. Tot, și literatura, și arta, și știința eu le socot în legătură cu viața noastră omenească, închisă în marginile unei națiuni și ale unui stat și, mai departe de națiune și de stat, în viața generală a omenirii". Profund cunoscător al istoriei naționale și a celei europene, Iorga a înțeles că fenomenele istoriei românești, departe de a reprezenta manifestări izolate, se integrau în marile curente de istorie generală. Evidențiind faptul că istoria românilor nu poate fi separată de cea universală, marele savant scria: „izolată, istoria noastră nu are înțeles. Popor mic, dar pus într-un loc prielnic sintezelor, ne-am însușit tot ceea ce am primit, armonizând după instinctele și nevoile noastre sufletești toate elementele împrumutate. N-aveam nici un motiv să continuăm a accepta istoria omenirii așa cum e scrisă, în chip divergent, după ambiții, pe care nicio metodă nu le poate opri și înfrâna, de popoarele mari. Ci profitând de poziția noastră geografică și de existența sintezelor care ni s-au impus, trebuie să trasăm linii șipuncte de popas pentru viața lumii pe care ceilalți, chiar când le văd nu le țin în seamă"[7].

Ampla cercetare prin arhivele și bibliotecile europene și remarcabila capacitate de sinteză a savantului român se fac simțite imediat după terminarea studiilor universitare când Nicolae Iorga va publica lucrările „Thomas III, marquis de Saluces", Paris, 1893 și „Philippe de Mazieres (1324-1405) et la croisade du XIV-e siecle", Paris 1896. Continuând cercetările asupra istoriei românești și europene, stabilind analogii, comparații, similitudini și deosebiri între evoluția poporului român și a popoarelor vecine, Iorga va depune o statornică muncă de editare a noi și noi izvoare,documentare care, vor sta la baza unei ample istorii a cruciadelor, în șase volume, publicată între anii 1899-1916. Studiul cruciadelor îl va duce pe autor în tangență cu istoria Bizanțului și implicit cu cea a cuceritorilor otomani, moștenitori ai acestei imense împărății. Documentarea acumulată cu prilejul acestor studii îi va permite elaborarea primelor sale mari opere de istorie universală: „The Bizantine empire" în 1907 și „Geschichte des Osmanischen Reiches" în cinci volume editate între anii 1908-1913. Concomitent, Nicolae Iorga este preocupat de alcătuirea unior expuneri unitare asupra istoriei poporului roman, concretizate în trei mari sinteze: „Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahman seiner Staatsbildungen",Gotha 1905, „Histoire de la Roumains et de leur civilisation", Paris, 1920 și „Istoria Românilor", zece volume apărute la București între anii 1935-1939. În aceste sinteze, după cum aprecia autorul lor, a topit întreaga sa comoară documentară adunată din numeroase arhive românești și din toate colțurile Europei, căutând totodată, pe baza unei cugetări originale și a unei arhitecturi proprii, să ilustreze în ele, cu o genial intuiție, sensul și modul de dezvoltare a vieții unitare a poporului roman, precum și perspectivele sale de viitor.

Prestigiul cucerit în domeniul istoriei popoarelor din Peninsula Balcanică și a reliefării legăturilor acesteia cu istoria românilor l-a îndreptățit pe Nicolae Iorga să înființeze, în anul 1914 Institutul de Studii Sud-Est Europene care se va situa în rândul celor mai porestigioase instituții de cercetare a istoriei din Europa. În timpul Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare, marele istoric lucrează cu înfrigurare la elaborarea unor importante lucrări cum au fost: „Imperialismul austriac și cel rus în dezvoltare paralelă", „Originile și dezvoltarea statului austriac", la care se vor adăuga „Chestiunea oceanelor", „Dezvoltarea așezămintelor politice și sociale ale Europei", „Elemente de unitate a lumii medievale, moderne și contemporane", „Cărțile reprezentative în viața omenirii" ș.a., care vor constitui zestrea științifică pe baza căreia savantul a elaborat lucrarea „Essai de synthese de l 'istoire de l' Humanite", operă ce l-a consacrat definitiv drept unul dintre cei mai mari istorici din Europa. Activitatea sa în planul istoriei universale nu s-a limitat numai la scrierile menționate. Între anii 1920-1940, Nicolae Iorga își va desăvârși opera europeană prin prelegeri, conferințe și comunicări la mai toate congresele internaționale, universitățile și academiile din Europa și America. Rezultatele muncii sale științifice și recunoașterea valorii de istoric mondial vor fi concretizate și în cele peste treizeci de titluri de Doctor Honoris Causa și de membru al celor mai renumite academii din lume[8], fapt fără precedent în epocă.

Prodigioasa activitate științifică a marelui savant român era astfel omagiată de istoricul american Paynton, la 3 mai 1930, când lui Nicolae Iorga i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Oxford: „Vă prezint un bărbat de multe învățat și a multe scriitor pe care dacă aș voi să-l numesc Titu Liviu al Daciei sale transdanubiene ar fi să ascund ceea ce ar trebui rostit mai înainte de toate, anume că el a scris opere istorice în patru limbi, că a mers până la izvoarele cele mai ascunse, că a prefăcut în piese de teatru povestiri istorice și a împletit numele său cu însăși istoria. Căci nu a descris numai faptele românilor, nu a publicat numai monumentele și a străbătut cu o curiozitate ca a lui Pliniu arta, sălașurile și mînăstirile lor, el a urmărit analele turcești pe o întindere de 5 secole, în tot atâtea tomuri le-a înfățișat, precum a cercetat și obiceiurile și așezămintele tuturor neamurilor din părțile de miazăzi și soare-răsare ale Europei. Căci nimeni nu se bucură în atare privință de o mai mare și mai răspândită faimă în lumea științifică"[9]. Apropierea furtunii care avea să angajeze popoarele lumii în uraganul celui de-al doilea război mondial îl face pe istoricul român să-și adune tot mai stăruitor gândurile în jurul unei umanități căreia i se contestau cele mai elementare drepturi de libertate și demnitate. Într-o cuvântare ținută la Congresul Ligii Culturale, în anul 1939, Nicolae Iorga atrăgea atenția asupra învățămintelor trecutului: „Luați însă istoria și veți vedea care este soarta regimurilor care au atentat la cugetarea liberă în omenire, căutați în istoria omenirii și veți vedea unde au ajuns toți cuceritorii, toți acaparatorii de țări și distrugătorii de neamuri". Iar în ultima sa lecție de deschidere a anului universitar rostită în fața studenților,marele dascăl accentua ideea că istoria este un mare tribunal, în care se judecă popoarele și națiunile; triumfuri aparente se termină prin cumplite dezastre și încordări naționale, cum este și încordarea de față a Germaniei, pot să aibă un efect dezastruos. Făcând o analiză lucidă a evenimentelor pe baza învățămintelor istorice, Nicolae Iorga concluziona că :" orice călcare a condițiilor normale de viață nu aduce decât oboseala unui organism și incapacitatea de a juca rolul istoric natural din partea acelora care au întrecut, peste puterile lor, acest rol".

Preocupările ilustrului om de știință român pentru studiul istoriei universale nu au încetat nici o clipă. Chiar atunci când mâna criminală a forțelor teroriste s-a abătut asupra acestui monument al culturii românești, pe masa sa de lucru se aflau paginile unei prefațe la o „istoriografie" - rezumat și sinteză a tuturor cunoștințelor culese în decursul cercetărilor efectuate timp de decenii asupra trecutului tuturor popoarelor.
Pe baza datelor cunoscute suntem îndreptățiți să afirmăm că Nicolae Iorga a fost savantul care a scris cel mai mult, nu numai dintre români, dar chiar dintre toți cărturarii lumii. Contribuția sa de o viață pusă în slujba culturii românești cât și a celei universale, i-a fost unanim recunoscută și apreciată,marele savant român impunându-se ca cel mai reprezentativ istoric al Europei din secolul al XX-lea.
-------------------------------------------
[1] Enciclopedia istoriografiei românești, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1978,p.183.
[2] George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1982, p.612.
[3] Barbu Teodorescu, Nicolae Iorga 1871-1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976,p.36.
[4] Nicolae Iorga, Discurs de recepție la Academia Română, 17 mai 1911 în Neamul Românesc, Vălenii de Munte 1913.
[5] Pamfil Șeicaru, Istoricul Nicolae Iorga în " Ramuri, revista literară", An XXXVIII nr.9-10, septembrie-octombrie 1942, Craiova p.277.
[6] Ibidem, p.281.
[7] C.I.Brătianu, N.Iorga ( trei cuvântări), București 1944, p.8.
[8] Nicolae Iorga, Omul și opera, Editura Junimea, Iași, 1971, p.82.
[9] C.I.Brătianu, Op.cit., p.6.