Nici nu m-am dezmeticit bine (diferența de 7 ore față de București), că primii mei pași în Manhattan m-au dus instinctiv către „Gagosian Gallery", simbolul absolut al artei moderne. Știam că aici, la sediul central de pe Madison Avenue, este imposibil să nu am o surpriză, să nu existe expus ceva nemaivăzut. Și, într-adevăr, în spațiile de la etajul 5 al galeriei, am dat peste nume grele ale artei americane, ca Andy Warhol, Cy Twombly, Charles Ray, Christopher Wool sau faimosul „Pendulum" al lui James Nares, ca și peste două lucrări de David Reed, care anunțau ceea ce aveam să văd urcând la etejul 6, expoziția „Painting Paintings", care reunește piesele acestui valoros artist, expuse prima oară la New York în 1975, când el venise aici din sudul Californiei. El a impus ideea de a vedea imagini precum Grand Canyon prin brazde diagonale. Uriașele pânze creează senzația de univers paralel. Este o viziune gridophanică, acea de a revela zonele limitrofe, de a privi lucrurile dinspre marginea lor. Dar marea surpriză te așteaptă la parter, acolo unde este și librăria galeriei. Vizitatorul descoperă aici un miracol, expoziția „Picasso's Picassos", o selecție din colecția lui Maya Ruiz-Picasso, fiica lui Pablo Picasso și a muzei sale iconice, Marie-Therese Walter. Expoziția este organizată de Diana Widmaier-Picasso, nepoata lui Picasso. Așadar, un eveniment în familie. Numai la noi a existat prejudecata că, dacă ești actor, de pildă, iar soția ta actriță, și jucați împreună, asta înseamnă un fel de „nepotism", cum îmi spunea Victor Rebengiuc, care regreta că zeci de ani, anii tinereții și maturității, nu a intrat pe scenă alături de Mariana Mihuț, soția sa, să nu se bârfească, să nu se spună nu știu ce prostii, când în toată America vedetele se formează și se ajută în familie. Nu e star american să nu aibă o asemenea istorie de promovare în familie. Cine să continue mai bine tradiția și harul, dacă nu fiul pe tată și fiica pe mamă? Picasso a avut un cult pentru familie. Tot acest cerc familial la Picasso este sacru. În expoziție, una din lucrări se și numește „La famille" și este senzațională! Fără teama de a greși, putem spune că opera lui Picasso este ca un jurnal de familie. E firesc să fie așa mai ales în colecția lui Maya. Tot ce vedem, respiră viața de familie. Nu numai fotografiile expuse, care fac parte din „albumul de familie", reflectă această realitate, dar mai ales tablourile propriu-zise sunt inspirate numai de/din familie, precum fantasticele portrete făcute lui Marie-Thérèse, apoi lui Maya, în special cel cu păpușă și cal („Maya à la poupée et au chaval", 1938). Maya este văzută ca un copil teribil, mereu cu păpuși ciudate, dar și cu câinele lui Picasso, Riki, care apare în fotografia de pe balconul casei din Boulevard Henri IV din Paris.

Născută în 1935, când Picasso avea 54 de ani, Maya a fost marea lui iubire, deși mai avea încă trei copii. Evident, colecția Maya este rezultatul unei extrordinare moșteniri. Picasso a murit în anul 1973, lăsând în urma sa o vastă operă, de peste 5 mii de lucrări, incluzând picturi, desene, sculpturi, ceramică, gravuri, litografii, plus poezii și o mare arhivă fotografică. Toate au fost lăsate ultimei sale soții și celor patru copii ai săi. În 1979, operele au fost donate de moștenitori statului francez, care a creat Muzeul Picasso din Paris, un muzeu monografic dedicat vieții și operei marelui artist spaniol. Maya și-a dedicat timpul și energia sa geniului tatălui ei, să-l facă și mai cunoscut, prin expoziții în toată lumea, expertize și suport material. În 1980, ea a prezentat o parte din colecția sa într-o serie de expoziții din Asia, arătându-l pe Picasso în ipostaze total necunoscute publicului, imagini intime, încă nepublicate. Și mereu a donat marilor muzee lucrări și fotografii din albumul de familie. Nu așa cum se întâmplă la noi, unde moștenitorii unor colecții nu știu cum să le facă mai repede praf, pentru bani, așa cum am arătat în cronicile dedicate Casei de licitații Artmark. Însuși Brâncuși este sacrificat, așa cum s-a distrus colecția obiectelor lui personale, dar și istoria piesei „Cumințenia pământului" este cu cântec, moștenitorii nu au donat-o țării, Muzeului Național de Artă, ci a fost vândută prin jecmănire de la populație! Cine vede Metropolitan Museum of Art, cel mai mare muzeu al lumii, vede că el este alcătuit în principoal din mari colecții donate muzeului.

Expoziția de la „Gagosian Gallery" conține opera iconică a lui Picasso, ceea ce definește stilul său inimitabil, care și-a pus amprenta pe toată arta secolului 20. Sunt tablouri celebre, toate capodopere, pe care le-am numit Picassodopere, pentru a le distinge de celelalte capodopere ale artei universale. Ele acoperă o perioadă de 40 de ani, fiind pictate înte anii 1931 și 1971, începând cu „La Baiser" (1931), un vorace sărut care exprimă dragostea devoratoare, văzută ca violență, exact opus „Sărutului" lui Klimt și Brâncuși. Alte portrete exprimă personaje care amintesc de arta vechilor maeștri spanioli, Velázquez și Murillo, precum „El bobo" (1959), un fantastic personaj. De asemenea, vedem și o sculptură din plaster (ghips), reprezentând-o pe Francoise Gilot, însărcinată, penultima amantă a lui Picasso, o pictoriță foarte tânără, lucrare numită chiar „La femme enceinte" (1959). Expoziția este primul capitol dintr-o serie de expoziții care vor prezenta această unică și extrem de insolită colecție. Care-l prezintă pe Picasso ca om și artist. Aici avem completa revelație a stilului picassian. În portretele lui Marie-Thérèse și Maya, toate răscunoscute, se remarcă ruptura totală față de tradiție, care oferea iluzia tridimensională. Însuși titlul „Marie-Thérèse, face et profil", ne oferă cheia noii viziuni, în care fața și profilul personajului sunt redate simultan. Picasso descompune tridimesionalitatea și o reasamblează pe suprafața plană a pânzei, adică renunță la iluzie, la convenția de a sugera spațiul. Așa este și portretul „Marie-Thérèse avec une guirlande" sau portretul ei accoudée, adică înclinat. Lucrările sunt realizate în anii '30. Ochii aduși din față în profil, ca și gura pusă pe obraz, ne arată că modul nostru de a privi este o convenție, ca un joc de copii, în care doar credința în ceea ce faci este totală. Dar dincolo de acest montaj insolit al chipului, cu adevărat șocantă este culoarea. Pasta este crudă, total neprelucrată, iar acest colorit puternic, naiv, rudimentar, face tabloul incredibil de viu. Portrtele sunt cubiste, geometrice, manieră care a triumfat datorită talentului cu care Picasso a știut să dea lovitura de grație artei tradiționale, ucigând iluzia spațială. Plus că a plasat aceste figure descompuse pe fundaluri moderne, mono sau bi-cromatice. Tot geniul lui Picasso se vede în felul cum privește portretul, ca pe un spectacol suprarealist. Totul este decupat și montat altfel, deși există o continuitate, o unitate a mișcărilor, desenul prelungindu-se în maniera de a îmbina la fel de simplu culorile, ghiralanda verde cu părul galben și bluza albastră. Sau în altă ipostază, fețele lui Marie-Thérèse sunt total înecat în alb și numai luminile ochilor sunt albastre. La fel de șocant este și portretul mușchetarlui, numit „Mousquetaire à l'épée assis" (1969), roșul fiind dominant, iar sugestia personajului este dată de câteva elemente, ca pana de la pălărie, mânerul sabiei, un pantof, adică prin arta de a descompune un persoanj cunoscut. Ce rost are să mai faci un mușchetar, când reperul este la tot pasul, în cărțile de șlcoală? Privitorul nu mai are nevoie decât de câteva elemente pentru a-l compune în mintea sa. Așa cum un întreg masacru este redat prin elemente umane și animale disparate și aruncate la întâmplare, ca în „Guernica".

Picasso ne-a învățat să privim altfel un chip, să vedem nevăzutul, partea lui ascunsă, de parcă am avea un al treilea ochi magic, prin care vedem și în spate, și în subconștient. Decuparea chipului, dezmembrarea și reasamblarea duc la surrealism, la ceea ce au făcut Buñuel și Dali în „Câinele andaluz". Totul pare ca distugerea unei jucării și reasmblarea ei. Un joc păpușeresc. O operație mecanică. E ca și cum impecabila „belle époque" ar fi văzută cu umor. Picasso nu s-a născut pe un teren gol, el a găsit la Paris mediul propice căutărilor sale, datorită marii mișcări produse de impresionism. Dezmebrarea umană devine o expresie a realității. Fața unui personaj este văzută din profil. Iar acolo unde există un portret redat cu mijloace clasice, precum „Portretul unui om", ceea ce îl face să fie compus, este culoarea, petele de culoare. Aceste benzi de culoare din care e creat persoanjul, ne dau impresia unui colaj cromatic. E un fel de personaj-curcubeu, o fantastică picassodoperă! Picassodoperele sunt greu de concurat, dar influența lor a fost și este enormă. Mai ales în America. Picasso a împins căutările la formele pe care le vor dezvolta artiștii curentului pop-art. Chiar și genul „installation" este anunțat de el, ca și tot ce înseamană folosirea liberă a materialelor netradiționale.

Impresionantă este influența pe care a avut-o opera lui Picasso în veacul trecut. Picasso a marcat toată arta modernă. Și a fost suficient să ies din galeria Gagosian și să intru în Breuer Museum, aflat în apropiere, că am și remarcat această influență izbitoare în retospectiva „The Sky Is a Great Space" a unei mari artiste italiene, Marisa Merz (n. 1926, Torino). Deși protagonistă a mișcării Arte Povera, Marisa Merz și-a manifestat marele talent ducând mai departe linia lui Picasso, experimentând pe elemente neconvenționale. Influența lui Picasso este copleșitoare, fie în maniera de a trata portretele picturale, fie în modelajul portretelor din ghips. Și exemple de a vedea picassian lumea sunt la tot pasul. Nu e de mirare că Pablo Picasso este socotit cel mai mare artist al tuturor timpurilor, inclusiv la capitolul vânzări. În top 10, el ocupă patru poziții, primul loc fiind deținut de „Les femmes d'Alger", lucrare achiziționată la suma record de 179, 4 milioane de dolari. Dar acest aspect nu mai conteză, este secundar, rămâi cu viziunea nonconformistă asupra portretului uman, care este revoluționară, prin ceva foarte simplu și inocent. În timp ce toate eforturile artiștilor mari ai lumii au fost spre reflectarea portretelor în spațiu, spre reprezentarea spațialității, Picasso elimină spațiul și ne redă figurile în plan, ne redă frontalitatea din profil, ca într-o operație anatomică. A readus arta la originile ei preistorice. E greu de prevăzut ce va fi mâine, căci în prezent asistăm la ceea ce am numit clonarea artei universale. 

Corespondență de la New York

Grafica - I.M.