Unirea Principatelor Române a constituit nu numai prima etapă pe drumul înfăptuirii statului unitar român, dar şi prologul necesar al cuceririi independenţei. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin noile structuri moderne cu care a fost dotat statul naţional, prin măsurile de organizare şi de dezvoltare a armatei, ca şi prin acţiunile de politică externă ce tindeau să afirme pe plan internaţional Principatele Unite Române şi prin reformele înfăptuite a reprezentat un preludiu al schimbării statutului unui stat al cărui stadiu de evoluţie ajunsese într-o evidentă incompatibilitate cu menţinerea anacronicei suzeranităţi otomane. Preluată cu datele conturate încă în timpul domniei lui A.I.Cuza, problema independenţei s-a impus tot mai mult pe planul realităţii statale în deceniul următor, a devenit punctul de referinţă al acţiunii cercurilor politice, preocupărilor opiniei publice. Schimbarea domnitorului în 1866 a adăugat şi nuanţe specifice de moment acestui deziderat. Astfel, în vara anului 1866, la fel ca în 1859, România a trebuit să obţină din partea Porţii atât recunoaşterea noii domnii a lui Carol, cât şi confirmarea caracterului unitar ireversibil al statului. Totodată, guvernul de la Bucureşti a trebuit să facă faţă ostilităţii evidente a Curţii de la Viena, aflată în pragul încheierii pactului dualist Austro-Ungar. În cele din urmă prin firmanul din 11/23 octombrie 1866, domnitorului Carol i s-a recunoscut atât domnia cât şi ereditatea ei.
Prudenţa poziţiilor diplomatice ale României avea constant ca fundal întreţinerea aspiraţiilor spre o viitoare independenţă. Încheierea convenţiei cu Austro-Ungaria în 1875 şi acreditarea de agenţi diplomatici în diferite capitale europene au constituit contribuţii la afirmarea individualităţii României, fiind un preludiu al independenţei. În anul 1876 a fost încheiată o convenţie comercială şi cu Rusia, dar era limpede că nu pe această cale urmau a fi desăvârşite idealurile de eliberare naţională ale românilor. Încă din anul 1873 Consiliul de Miniştri al României a dezbătut problema proclamării independenţei, dar în acel timp nici condiţiile intene, nici cele externe nu erau prielnice unui act de autodeterminare. La 26 iunie/8 iulie 1876, la Reichstadt, în Boemia, împăratul Franz Joseph şi ţarul Alexandru al II-lea, împreună cu sfetnicii lor, au realizat un acord secret prevăzând ca Bosnia şi Herţegovina să fie ocupate de către Austro-Ungaria, iar estul României (Sudul Basarabiei) de către Rusia. Întrevederea celor doi împăraţi alertase guvernul român, astfel primul ministru, Ion C. Brătianu s-a decis să facă o vizită la Sibiu pentru a se întâlni cu împăratul Franz Joseph. Mai importante au fost însă convorbirile pe care Brătianu le-a purtat o lună mai târziu la Livadia, în Crimeea, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov.
Guvernul Brătianu, având în vedere că exista perspectiva iminentă de a se declanşa războiul ruso-turc şi mai ales, ca el să se desfăşoare pe teritoriul românesc, sau cea a unei ocupaţii străine asupra ţării noastre, aşa cum se întâmplase de atâtea ori în trecut, dorea să reglementeze din timp problema intrării şi trecerii armatei ruse prin România. Invocând motivul că România nu este un stat independent, guvernul rus a primit defavorabil ideea încheierii unei convenţii în acest sens. Dar, până la urmă, la insistenţa delegaţiei române, ţarul şi guvernatorul rus au hotărât totuşi să accepte încheierea convenţiei scrise pe baza propunerilor făcute de şeful guvernului român, inclusiv stipularea clauzelor potrivit cărora Rusia trebuia să garanteze instituţiile şi integritatea teritoriului românesc. Pentru întocmirea textului convenţiei a fost trimis la Bucureşti contele Nelidov, însă semnarea documentului a fost apoi tergiversată de guvernul Rusiei până când el a avut certitudinea că va declanşa războiul împotriva Imperiului Otoman, lucru ce a convenit şi României.
Vizita lui Brătianu la Livadia a coincis cu o mobilizare a armatei române, ţinută pe picior de război timp de mai multe luni în 1876. Spre sfârşitul anului 1876 la Constantinopol se făceau pregătiri pentru deschiderea unei conferinţe a puterilor, căreia ar fi trebuit să-i revină sarcina de a determina Imperiul Otoman să soluţioneze favorabil doleanţele popoarelor aflate sub dominaţia sa. Conferinţa de la Constantinopol, ţinută între 11/23 decembrie 1876 şi 30 ianuarie / 11 februarie 1877, nu a reuşit să găsească dezlegări pentru nici una din complexele probleme, înscrise pe agenda ei, deoarece contradicţiile care confruntau puterile participante s-au dovedit ireconciliabile. Cursul situaţiei internaţionale indica limpede că o confruntare militară între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman devenise iminentă. Cu prilejul unei noi întâlniri avute la Budapesta între conducătorii Rusiei şi Austro-Ungariei, acordul de principiu de la Reichstadt s-a materializat într-un document scris, ceea ce a dat ţarului certitudinea că putea acţiona nestingherit împotriva Imperiului Otoman.
Pentru România sosise timpul ca oştirea, susţinută moral şi material de întreaga naţiune, să reînvie pe câmpul de luptă gloria strămoşească, să se dovedească demnă continuatoare a tradiţiilor milenare care au marcat unitatea de destin a poporului român şi armatei lui. În anul 1877 în componenţa forţelor armate intrau: armata permanentă şi trupele teritoriale, corpul dorobanţilor, corpul grănicerilor, cavaleria, artileria, trupele de geniu, corpul flotilei şi serviciile armatei. În ansamblul sistemului militar românesc un loc distinct l-au ocupat miliţiile, fiind mobilizate peste 30 de batalioane, însumând 33.000 de luptători. În categoria gloatelor erau cuprinşi şi toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani care nu făceau parte din nicio altă structură militară.
Declanşarea unui nou război între imperiile rus şi otoman, devenise iminentă şi a impus guvernului de la Bucureşti să acţioneze rapid pentru a evita transformarea ţării noastre în teatrul unei conflagraţii pustiitoare sau într-o monedă de schimb la masa tratativelor postbelice. Pregătirile de război ale Rusiei şi Porţii intraseră în faza finală, iar cea mai mare parte a forţelor lor armate se concentra la frontierele ţării noastre. După o scădere relativă în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei (1853-1856), Rusia îşi refăcuse treptat puterea militară de care avea nevoie pentru a participa cu şanse de reuşită la cursa angajată alături de celelalte mari puteri pentru împărţirea şi reîmpărţirea zonelor de dominaţie şi influenţă. La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor ruse către zonele fixate. Comandamentul rus a mobilizat numai 4 corpuri de armată, precum şi un număr relativ restrâns de mari unităţi şi unităţi idependente, iar două corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.
La 31 martie/12 aprilie 1877 Consiliul de Miniştri a hotărât să se efectueze mobilizarea întregii armate române, iar la 2/14 aprilie, în locul colonelului George Slăniceanu, a fost numit ca ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat. Consiliul de Coroană, convocat la Bucureşti, la care au participat domnitorul Carol, primul ministru Brătianu şi aproape toţi miniştri guvernului, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi alţii, s-au pronunţat în favoarea semnării neîntârziate a convenţiei cu Rusia şi a participării armatei române la război alături de armata rusă. Titular al Ministerului de Externe a fost numit Mihail Kogălniceanu, care, prin bogata lui experienţă politică, prestigiu şi vastele relaţii avute atât în ţară cât şi peste hotare, putea să aducă o contribuţie marcantă la afirmarea orientării independente a României.
La 4/16 aprilie 1877 Mihail Kogălniceanu a parafat împreună cu baronul Dmitri Stuart, consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei, textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state căzuseră deja de acord. Semnarea convenţiei româno-ruse a marcat un moment important în evoluţia relaţiilor dintre cele două state.
La 6/18 aprilie 1877 s-a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei române. Conform prevederilor decretului, erau mobilizate armata permanentă şi cea teritorială, cu rezervele lor. Efectivul total mobilizat a fost de aproximativ 100.000 militari, din care trupele pentru prima linie au însumat 58.700 militari, 12.300 de cai şi 190 de tunuri.
Concomitent cu mobilizarea, armata română a început operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi apoi să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.
La 25 aprilie/7 mai 1877 armata română a finalizat ocuparea dispozitivului strategic prevăzut. În seara de 11/23 aprilie 1877, la Bucureşti a sosit ştirea că trupele ruse devansând declaraţia oficială de război şi, ceea ce era mai grav, fără a mai aştepta votul parlamentului român sau a obţine în vreun fel acordul prealabil al guvernului ţării, pătrunseseră pe teritoriul românesc. Guvernul Brătianu a reacţionat energic, adresând un protest vehement ţarului şi înaltului comandament rus. Ministrul de Război, generalul Al. Cernat, a ordonat la 23 aprilie/5 mai 1877 trupelor aflate în dispozitivul de acoperire a Dunării să riposteze cu armele la orice acţiune agresivă săvârşită de otomani.
La 26 aprilie/8 mai 1877 a avut loc primul duel violent de artilerie între Calafat şi Vidin. Incidentele de-a lungul Dunării s-au generalizat, armata română a ajuns angajată „într-un război de fapt" împotriva trupelor otomane, guvernul fiind obligat să decreteze încă din 22 aprilie/4 mai starea de război în toate judeţele limitrofe Imperiului Otoman. Desfăşurarea războiului impunea cu tot mai multă acuitate încheierea unei alianţe între România şi Rusia care să statueze, prin obligaţii reciproce bine determinate, cadrul şi condiţiile cooperării armatelor lor.
Faptul că înaltul comandament rus se instalase la Ploieşti crease, în special după ce în această localitate sosise marele duce Nicolae, la 20 aprilie/2 mai 1877, condiţii favorabile pentru ca această chestiune să fie dezbătută mai aprofundat de către cei mai înalţi reprezentanţi ai conducerii statale şi armatelor celor două ţări. Primul contact avut de Carol cu marele duce Nicolae la Ploieşti a părut de bun augur. O a doua întrevedere importantă pe această temă între domnitor şi marele duce, secondaţi de şefii de stat major respectivi şi comandanţi superiori din ambele armate, a avut loc la 25 aprilie/7 mai. Guvernul Imperiului Rus, ţinut la curent cu tratativele purtate, a comunicat că Rusia nu era interesată într-o cooperare militară cu România împotriva Imperiului Otoman dacă armata română nu se subordona nemijlocit înaltului comandament rus. În nota remisă guvernului român prin contele Nelidov se arăta că Rusia nu are nevoie de concursul armatei române şi nu invită România la o cooperaţiune peste Dunăre. Rusia miza pe o victorie facilă în Balcani şi era iritată de conţinutul propunerilor româneşti care-i lezau concepţia şi interesele de mare putere, refuzând alianţa militară oferită de România. Ca urmare, fiecare stat şi-a dus în continuare războiul lui potrivit propriilor interese şi scopuri, Rusia urmându-şi obiectivele specifice în Balcani, iar România animată de ţelurile dobândirii independenţei sale.
Ceasul istoriei bătuse însă şi pentru împlinirea marelui act visat atâtea secole de neamul românesc, obţinerea independenţei depline faţă de Imperiul Otoman. Marele eveniment a avut loc în după-amiaza zilei de 9 mai 1877. Vestea că în ziua aceea parlamentul avea să proclame independenţa s-a răspândit ca fulgerul în rândul populaţiei. La ora 13:30 într-o atmosferă solemnă s-au deschis lucrările acelei şedinţe istorice care încununa strălucit secole de luptă şi jertfe pentru păstrarea fiinţei naţionale şi statale româneşti, în incintă era prezentă întreaga conducere a României. De la tribună, Mihail Kogălniceanu a găsit alese cuvinte pentru a evoca virtuţile militare ale românilor, pentru a omagia armata română care era chemată să pecetluiască, prin lupta şi jertfele ei, actul Independenţei României. Actul de la 9 mai 1877, rezultat din propria voinţă a poporului român, a pus puterile garante în faţa unui fapt împlinit. Chiar din primele ştiri primite de la Paris, Berlin, Viena, Londra, St. Petersburg guvernul român s-a putut convinge că actul proclamării independenţei nu găsise ecou favorabil la nici una din marile puteri. Aceasta l-a determinat pe ministrul de Externe Kogălniceanu să ceară agenţilor diplomatici acreditaţi în statele respective, printr-o notă circulară din 22 mai/3 iunie 1877, de a face demersuri stăruitoare pentru a obţine, dacă nu recunoaşterea imediată a actului de la 9 mai, cel puţin o atitudine mai binevoitoare şi „promisiuni liniştitoare" pentru viitorul politic al României. Sub direcţia premierului Ion C. Brătianu şi a ministrului de Externe M. Kogălniceanu diplomaţia românească a acţionat în lunile următoare cu preseverenţă şi elasticitate pentru a crea condiţii cât mai prielnice ţării noastre în perspectiva deciziilor care aveau să fie adoptate la Conferinţa de Pace.
La 22 aprilie/4 mai 1877 s-a ajuns la o înţelegere verbală finalizată între primul ministru român şi comandantul de căpetenie al armatei ruse pentru departajarea eforturilor celor două oştiri: armata română s-a concentrat în Oltenia, revenindu-i ca misiune principală în etapa respectivă, asigurarea sectorului Dunării cuprins între Vîrciorova şi gura Oltului, iar trupele ruse au primit sectorul fluvial în aval până la vărsarea Dunării în mare. Cartierul General al armatei române a fost instalat la Poiana Mare.
Trecerea Dunării de către trupele ruse a început la 14/26 iunie 1877 pe la Zimnicea-Şiştov, după care marele duce Nicolae şi-a împărţit forţele în trei armate.
În ziua de 4/15 iulie 1877 trupele ruse au reuşit să cucerească cetatea Nicopole, după care s-au îndreptat spre Plevna. Trupele otomane sub comanda lui Osman Paşa, care apărau Plevna au primit serioase întăriri de la Vidin. Prima bătălie pentru cucerirea Plevnei din 8-9/20-21 iulie 1877 s-a încheiat dezastruos pentru trupele ruse. La insistenţele marelui duce, generalul Krudner a transmis ordinul către generalul Manu, comandantul Diviziei 4 Române, de a prelua garnizoana Nicopole şi paza prizonierilor, dar a primit din partea generalului român un refuz categoric.
În contextul pregătirilor intense făcute pentru declanşarea celei de-a doua bătălii de la Plevna, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-ea au făcut din nou apel la domnitorul Carol pentru a consimţi ca Divizia 4 Română să preia garnizoana Nicopole. Având în vedere dificultăţile trupelor ruse din Balcani şi, mai ales perspectiva unei răsturnări de situaţie care ar fi putut să se repercuteze grav asupra României, partea românească s-a decis să răspundă pozitiv noului apel al ţarului, fără a mai aştepta reglementările pe care le impunea cooperarea militară a celor două armate. Dar generalii ruşi nu au primit cu plăcere sosirea trupelor române, declarând că „trupele române nu vor constitui decât o povară în plus, nefiind de niciun folos". Trecerea Diviziei 4 Române la sud de Dunăre a început la 17/29 iunie 1877, luând în primire garnizoana Nicopole şi împrejurimile. A doua bătălie pentru cucerirea Plevnei din 18/30 iulie 1877 a depăşit cu mult pe prima în amploare şi dramatism. Valurile atacatoare ale ruşilor s-au izbit de zidul de foc al redutelor otomane. La sfârşitul luptelor, generalul Krudner de-abia a mai putut să-şi adune rămăşiţele trupelor sale. Cea mai puternică redută s-a dovedit a fi Griviţa. Trupele ruse se aflau în pericol, în caz de ofensivă a otomanilor riscau să fie aruncate în Dunăre.
În urma celei de a doua bătălii de la Plevna situaţia pe teatrul de război din Balcani s-a complicat. Acei oameni politici şi comandanţi ruşi care anterior se arătaseră ostili ideii unei alianţe cu România au fost determinaţi de împrejurări să privească cu mai multă luciditate situaţia şi să îşi depăşească resentimentele şi prejudecăţile. „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiţii vrei, turcii ne prăpădesc, cauza creştinătăţii e pierdută!", aşa suna vocea marelui duce Nicolae, comandantul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna, ameninţate să fie aruncate în Dunăre, el implora de la domnitorul Carol al României, mâna de ajutor salvatoare.
Cartierul General Român a dispus reorganizarea armatei române în vederea operaţiunilor de la sud de Dunăre. Reprezentanţii României au cerut ca trupele române destinate operaţiilor din Balcani să lupte sub comandament propriu şi într-o zonă distinctă, potrivit unor planuri care să fie concertate cu cele ruse. Alegerea ca punct de trecere peste Dunăre a Zonei Siliştioara (pe malul românesc) - Măgura (pe cel deţinut de otomani) s-a făcut în urma unor ample recunoaşteri.
La 12/24 august 1877 s-a început forţarea Dunării, trupele române ocupând dispozitiv de luptă în zona Rahova, Vidin, Isker, în frunte cu domnitorul Carol.
În zilele de 16, 17/28, 29 august ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae au făcut o primire deosebit de cordială şefului statului român, Carol, informându-l detaliat asupra desfăşurării operaţiilor militare în Balcani.
În ziua de 19/31 august 1877 a fost convocat la Corabia, un Consiliu de Război care, pe baza analizei situaţiei militare din Balcani şi a acordului de a coopera cu trupele ruse, a hotărât ca şi celelalte trupe ale Armatei de operaţii să treacă imediat peste Dunăre şi să se concentreze la Plevna.
În dimineaţa zilei de 26 august/7 septembrie 1877 trupele române şi ruse de la Plevna au început pregătirea de artilerie a celei de a treia bătălii cu 146 de guri de foc, care a ţinut patru zile. Atacul general asupra Plevnei a început pe 30 august/11 septembrie 1877, iar a doua zi armata română a repurtat unicul succes statornic al zilei cucerind reduta Graviţa. Aici şi-au pierdut viaţa maiorul George Şonţu, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, căpitanul Alexandru Panu, locotenentul Chivu Stănescu, locotenentul Mihail Şurcă, sublocotenentul Nicolae Nancovici, şi alţii. Pentru succesul şi bravura dovedită în această bătălie armata română a fost felicitată de ţarul Rusiei, decorând pe domnitorul Carol al României, pe generalul Alexandru Cernat şi pe maiorul Candiano Popescu cu ordinul „Sf. Gheorghe". Aprecieri elogioase la adresa armatei române au făcut numeroşi ataşaţi militari şi corespondenţi de presă străini, francezi, austrieci, danezi, englezi, finlandezi, italieni, spanioli, americani.
La 1/13 septembrie 1877 împăratul Alexandru al II-lea a convocat la Plevna, pe câmpul de bătălie, un Consiliu de Război. Domnitorul Carol s-a pronunţat ca trupele să rămână în faţa Plevnei şi să se înceapă încercuirea Plevnei. Trupele române, în perioada 6/18 septembrie la 7/19 octombrie au dus lupte grele pentru a se apropia şi cuceri reduta Griviţa nr. 2. Trupele ruse împreună cu cele române au reuşit operaţiunea de încercuire a Plevnei, care a durat până la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, în această situaţie capitularea grupării otomane de la Plevna devenise o chestiune de zile.
Bătălia dată pentru Rahova a avut ca un episod notabil o înfruntare terestro-navală în care partea română a ţinut să scoată din acţiune monitorul otoman „Podgoriţa". După trei zile de lupte, trupele române intră în Rahova pe 9/21 noiembrie 1877. Populaţia bulgară a făcut o călduroasă primire bravilor ostaşi români. Generalul Lupu împreună cu arhimandritul Constantin şi cu notabilităţile oraşului a soluţionat problema administrării Rahovei, producând o mare satisfacţie în rândurile locuitorilor bulgari. Marele duce Nicolae, într-o scrisoare adresată domnitorului Carol al României la 18/30 noiembrie 1877, făcea următoarele aprecieri: „Binevoiţi a-mi permite să repet cu această ocazie că am fost totdeauna fericit să recunosc bravura şi calităţile solide militare ale armatei române. Izbânda de la Rahova e întru totul a armatelor române".
Situaţia forţelor otomane încercuite la Plevna devenise critică, de aceea au început pregătirile în scopul spargerii blocadei. În strânsă cooperare trupele ruso-române au acţionat pentru a împiedica gruparea otomană să iasă din încercuire, pregătind a patra bătălie pentru cucerirea Plevnei şi capitularea grupării otomane. Tentativa lui Osman Paşa de a sparge încercuirea şi de a-şi retrage gruparea spre Sofia eşuase. Într-un mic canton de lângă şoseaua spre Sofia, unde fusese transportat şi adăpostit de către însoţitorii săi, Osman Paşa s-a decis, în sfârşit, să capituleze. Un ofiţer turc, cu fonion alb, s-a prezentat la colonelul Mihail Christodulo Cerchez şi i-a comunicat, în limba franceză, că muşirul dorea să trateze condiţiile capitulării. Sosit în sărăcăcioasa colibă, colonelul Cerchez îi răspunde că n-are în privinţa aceasta instrucţiuni şi că va trimite a lua ordinele căpeteniei Armatei de vest. Peste o jumătate de oră de la predarea lui Osman Paşa, generalul A.P. Strukov s-a prezentat şi a cerut ca predarea armatei otomane să se facă fără condiţii. Aflat într-o situaţie fără ieşire, Osman Paşa a acceptat şi a dat apoi generalului Ganeţki, sosit între timp, sabia, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877.
În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, la ora 15 domnitorul Carol al României, înconjurat de Statul major român, a intrat în Plevna, unde a venit şi marele duce Nicolae. Aici pe şosea, ei au avut prima întâlnire cu muşirul care, escortat de două escadroane, unul român şi altul rus, era transportat spre comandamentul aliat. Capitularea armatei otomane de la Plevna a generat o atmosferă de nestăvilit, entuzuiasm în rândul forţelor aliate şi a prilejuit emoţionante manifestări spontane ale camaraderiei de arme statornicite între ostaşii români şi ruşi. Însemnătatea hotărâtoare a victoriei repurtate de armatele română şi rusă la Plevna a fost relevată unanim în istoriografia şi memorialistica războiului din 1877-1878. Căderea Plevnei a fost un mare eveniment al războiului, deoarece împreună cu acest oraş a căzut cea din urmă stavilă pusă mersului triumfător al armatelor ruseşti în Turcia şi spre Constantinopol. Pentru români victoria de la Plevna s-a încrustat în conştiinţa naţională alături de faptele de arme cele mai glorioase ale trecutului, comparabilă cu marile biruinţe de la Posada, Rovine, Vaslui, Călugăreni, Şelimbăr.
În ziua de 30 noiembrie/12 decembrie 1877 la Poradim a avut loc un Consiliu de Război, la care au participat ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, domnitorul Carol, comandanţi de armate, care au decis ca operaţiunile militare să fie continuate cu toate forţele. Acesta a fost ultimul Consiliu de Război comun al reprezentanţilor celor două state. Ţarul Alexandru al II-lea, la 3/15 decembrie şi domnitorul Carol la 10/22 decembrie, au părăsit zona Plevnei pentru a reveni în ţările lor. Armata română, la 9/21 ianuarie 1879 a încheiat operaţiunea de încercuire a Vidinului, iar la 11/23 februarie 1878 garnizoana otomană din Vidin a capitulat, iar a doua zi trupele române intră victorioase în cetatea Vidinului, după care ocupă şi cetatea Belogradcik. După succesele obţinute de trupele româno-ruse şi situaţia critică în care se găseau otomanii, a început o nouă fază a războiului eliberator dus de Serbia şi Muntenegru.
Tratativele ruso-turceşti au început la 5/17 ianuarie 1878, în localitatea Kazanlik şi s-au încheiat la 19/31 ianuarie în Adrianopol, care fusese între timp ocupat de armata rusă. România nu a fost invitată la aceste discuţii. În acest climat a sosit la Bucureşti cererea oficială a Rusiei de a încorpora din nou cele trei judeţe din sudul Basarabiei, care fuseseră reintegrate României ca urmare a prevederilor tratatului de la Paris din 1856. La 18 februarie/2 martie 1878 reprezentanţii Rusiei şi Turciei au parafat în localitatea San Ştefano de lângă Constantinopol, textul tratatului de pace. Tratatul cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei. O importanţă majoră pentru poporul nostru prezena articolul 5, care stipula: „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene."
Conform articolului 19, Poarta era obligată la indemnizaţii de război faţă de Rusia însumând 1.410.000.000 de ruble. Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Imperiului Otoman şi în acord cu dorinţa acestuia, Rusia „consimţea" ca plata pentru o mare parte din sumele datorate de Poartă să fie înlocuită prin cesiuni teritoriale. În Europa erau vizate districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge şi Medgidia împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor". „Nedorind să îşi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia şi-a rezervat « facultatea » de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856". În acest climat s-a ajuns la convocarea Congresului de la Berlin, ale cărui lucrări s-au desfăşurat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878. La congres au luat parte reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Turciei şi Italiei, cele 7 mari puteri. Cererea guvernului român ca ţara noastră să fie reprezentată la congres a fost respinsă. După stăruitoare insistenţe s-a admis ca primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe M. Kogălniceanu să-şi expună, în cadrul celei de a zecea şedinţe din 19 iunie/1 iulie, punctul de vedere asupra problemelor care vizau nemijlocit interesele României.
Articolul 43 al tratatului a înscris recunoaşterea independenţei depline a României, ceea ce marca încheierea cu succes a eforturilor poporului nostru închinate consacrării pe plan internaţional a actului său de voinţă din 9 mai 1877. Revenirea străvechiului pământ românesc al Dobrogei la patria mamă a fost statuată în articolul 46, care a fixat frontiera dobrogeană între Dunăre şi mare pe un traseu „care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia." Parlamentul român, în urma unor dezbateri care au relevat din nou rezervele unanime faţă de prevederile ce contraveneau drepturilor istorice, a ratificat în octombrie 1878 tratatul de la Berlin.