„Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare, Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare” (Tudor Arghezi, „1907”)

După actul de laşitate şi crima politică din noaptea de 10-11 februarie 1866, când prin complot antinaţional a fost detronat primul domn român modern ales prin voinţa naţiunii. Şi după ce străinul uzurpator de tron, a dus în loc, incognit-o, de complotiştii nocturni, prin „contract politic” în schimbul acelui „veto” absolut, primit, a „îngăduit”, la rândul său, „ciocoilor vechi şi noi” să-şi facă „jocul” în noua Dacie întregită parţial în 1859, s-a adâncit prăpastia dintre ţara politică şi Ţara reală. Apoi, când, drept mulţumire, autointiotulata „clasă politică” de atunci la investit pe „Carol îngăduitorul” în înalta demnitate de rege, marele gânditor politic Mihai Eminescu avertiza că acea crimă politică „cată să aibe în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari”.Mai târziu, când în fericita petrecere a jubileului regal, la 40 de ani de domnie a celui ce se proclamase român a răsunat avertismentul ţării reale - „Noi vrem pământ!” - prin vocea unui autentic „purtătror de cuvânt” al ei, către acel „ciocoi pribeag adus de vânt” dar şi către politicienii care i-au îngăduit acestuia să-şi pună propriul jug al robiei pe grumazul oamenilor pământului; şi când cel care va deveni marele istoric al Neamului avertiza asupra răului încă mai mare care deja se profila, atunci cele două entităţi beneficiare ale „contractului politic” din 1866 au avut marea surpriză a focului declanşat de flămânzii din Flămânzii Moldovei de Sus care nu mai puteau răbda, foc care a cuprins repede întreaga ţară intrată între timp pe mâna arendaşilor specializaţi în robirea celor „de jos”, ţară devenită un „fisherland” sub harpagonismul acestora în complicitate cu mai marii locului. Şi atunci, „Carol îngăduitorul”, aflat încă în siesta jubileului, întrebându-se şi întrebând: „au cine liniştea lui scumpă-i strică”, în unitate de vederi cu „bărbaţii de Stat” a decis să „experimenteze” pe sate tunurile şi alte instrumente abia cumpărate cu banii ţării din patria „bătrânului rege”, pentru un scop mai înalt.

„Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!”. (George Coşbuc, „Noi vrem pământ”).

Sub umbrela manifestului regal către ţară, unii dintre guvernanţi se trezeau sub grija unui rău mai mare ce putea să vină din partea unor vecini dar alţii se străduiau să fredoneze, în bubutul tunurilor, un cântec de inspiraţie „jubiliară” pe versuri ajunse mai târziu sub pana altui autentic „purtător de cuvânt” al Neamului:

„Trăiască şi guvernul şi brava lui armată,/ că-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată[...] Trăiască Suveranul şi mai cu seamă el/ Că ne-a făcut oştire şi ofiţeri model/ Să apere bănetul şi setea de la fire/ De-al înmulţi nainte prin jaf şi gâtuire...” (Tudor Arghezi). Şi astfel, atunci, spunea acelaşi Arghezi, „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara.” Iar în memoria colectivă modernă a intrat şi această lecţie a istoriei, versificată ulterior: „Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare./ Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare!”. Îndemn asemănător celebrei chemări de mai târziu a multpătimitorului Radu Gyr, urât de cei ce l-au închis, şi după moartea sa, dar iubit de o ţară întreagă: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!”.